Hermione Asker 

    — Nu mai am nimic de mâncare, oftez cu telefonul lipit de ureche

    Nu mă aștept la pic de gram de compasiune din partea lui. De fapt... n-am habar de ce l-am sunat. Deja îi știu replicile pe de rost și aproape tot cee a ce ține de persoana lui. Pentru că îl cunosc de prea mult timp. Pentru că am crescut prea mult alături de el. Și pentru că am dezvoltat prea multe ticuri nervoase și violente de la el.

    — Mă dezamăgești, târfă... surâde caustic bărbatul de la capătul convorbirii.

    Strâng telefonul până ce degetele mi se albesc și încep să mă incomodeze.

    — Dacă vrei bani, atunci du-te să muncești! îndepărtez difuzorul de urechea mea, calculând cu exactitate secundele până la următorul său urlet nervos. Rușine să-ți fie să aștepți cu mâna întinsă! Mama ta lucrează din greu în altă țară pentru a-ți oferi un trai cât de cât decent, iar tu îți permiți să te plângi? Ești cine știe ce fiică de contesă și nu știu eu?

    — Nu, doar că...

    Îmi înconjor abdomenul inexistent cu mâna liberă, încercând să-mi înghit suspinele și micile gemete pe care le scot cu fiecare chiorăit și contracție zgomotoasă. Simt că stomacul mi se întoarce pe dos din cauza dorinței aprige de a mânca ceva. Orice.

    — Scutește-mă, că nu mori dacă stai câteva zile nemâncată! Din ce îmi amintesc, ți-am lăsat o conservă de pește în frigider înainte să plec, recapitulează el ziua precedentă.

    — Am mâncat-o... îl pun la curent cu situația jenantă, obrajii arzându-mi de rușine.

    — Comparativ cu alții, tu o duci foarte bine. Ai un acoperiș deasupra capului, un pat cald în care să trândăvești, electricitate și apă caldă.

    Pe fundal se aude vocea unei femei care după timbrul ei vocal, pare că ar avea aceeași vârstă cu tatălui meu vitreg.

    — Să nu te prind că mă mai deranjezi! șușotește el strident, de parcă și-ar acoperi sunetul în palmă și l-ar redirecționa, lăsându-l să răsune doar în receptorii mei auditivi.

    — Nu închide... îl implor în zadar să nu o facă, căci acesta se enervează și mai tare și-mi închide de îndată apelul.

    Cât n-aș da să te calce o mașină! 

    Clatin din cap și alung repede gândul păcătos.

    După ce îmi pun telefonul la încărcat, decid să fac puțină ordine prin apartament. Oricum, e abia ora zece seara și nu am altceva mai bun de făcut. Încep prin a curăța bucătăria, apoi trec la parchetul lipsit de covor din sufragerie, urmând să sfârșesc cu cele două dormitoare situate de la un capăt la altul al locuinței. Mâinile și picioarele îmi amorțesc când ajung în camera tatălui meu vitreg, și încerc cu desăvârșire să dau vina pe orice ține de psihic, având în vedere că nu cunosc de fapt cauzele acestei afecțiuni destul de sâcâitoare.

    Când amorțeala începe să devină insuportabilă, mă întorc în dormitorul meu și mă întind în pat. Gândurile îmi fug în toate direcțiile, iar intensitatea lor mă copleșește și mă debusolează, și până nu se opresc asupra amintirilor trăite alături de Ares, nu încetează din a produce prăpăd înăuntrul meu. 

    Cred că Ares n-a fost niciodată nevoit să adoarmă nemâncat.

    Mai mult ca sigur, părinții lui îi oferă tot ceea ce și-ar putea dori, legat de lucrurile materiale, și nu numai. Ambii îl iubesc nespus, chiar dacă el e încăpățânat și pornit împotriva lor. Chiar dacă a vrut să renunțe la studii și are o grămadă de absențe și goluri la învățătură.
   
    Poate că ar trebui răsfoiesc puțin caietul de fizică, căci mâine am test de sfârșit de capitol. Dar nu-i ca și cum asta m-ar putea face să înțeleg care-i faza cu oscilatorul mecanic. Niciodată nu am fost bună la științele exacte, dar a trebuit să aleg grupa a doua ¹ de orientare, căci altfel tatăl meu vitreg nu m-ar mai fi lăsat să mă înscriu la liceu.

    Bănuiesc că nu e chiar atât de groaznic faptul că mă aflu aici. Dacă aș fi învăț într-o altă clasă, nu l-aș mai fi întâlnit pe Ares. Doar simpla ideea de a mă atașa de cineva atât de tare, mă face să pufnesc înspăimântată în singurătatea camerei mele și să tresar.

    Ce-mi pasă mie de cum ar fi decurs lucrurile dacă nu l-aș fi cunoscut pe ciudatul ăla insistent?

    Să-l ia naiba odată pentru totdeauna!

    Nu... ce tocmai am spus?

    Mă ridic în fund, apoi mă aplec și întind o mână înspre ghiozdan, după care îl trag în pat și încep să caut obiectul fin la atingere și ușor aspru pe la colțuri, despre care sunt sigură că l-am îndesat la repezeală, pe undeva. Pentru moment mă îngrozesc când îmi imaginez că e posibil să-l fi pierdut, și nu mă pot abține să nu mă întreb când oare am început să pun atât preț pe sentimentalismele astea bruște și inutile.

    Nu-i decât o porcărie de scoică mică și urâtă! îmi repet neîncetat, de parcă doar asta mi-ar fi de ajuns pentru a mă face să-mi pierd interesul vast față de gingașa cochilie.

    După câteva căutări disperate reușesc în sfârșit să dau de obiectul mult dorit. Scoica e înfiptă între coperta manualului de chimie și prima pagină a acestuia, iar având în vedere că e atât de minusculă  – cât să poată încăpea în pumn și să nu dea de gol a sa prezență – , mi-a dat mult de furcă găsirea ei. O strâng în unul din pumni și îmi duc ambele mâini la piept, apăsându-le de stern și încercând să mă liniștesc. Mă tem că dacă aș fi găsit-o cu câteva secunde mai târziu, atunci aș fi vărsat lacrimi pentru ea. Pentru că arată atât de inocent. Pentru că e lucioasă și îmi pot vedea conturul feței în suprafața ei vag calcaroasă.

    Pentru că Ares a atins-o.

    Mă las pe spate, pe partea orizontală a patului și îmi apăs ambele palme pe față.

    Mi-e atât de rușine de mine! De greață. De milă... Îmi doresc să mă descotorosesc de trupul meu trădător, care a devenit mai cald odată cu gândurile mele interzise la adolescentul cu ochi inexpresivi. Contactul cu porcăria asta mă face să-mi închipui atingere lui și cum ar fi fost dacă în locul scoicii i-aș fi simțit palma încâlcită în a mea. Cum oare ar fi fost dacă el n-ar mai fi insistat să mă bage în seamă? Dacă doar ar fi privit tavanul lângă mine, în tăcere, exact așa cum și eu am privit lacul pentru el, tot în tăcere, în urmă cu o lună și câteva zile.

    Lumea asta e greșită. Lumea asta e în pragul pierzaniei, pentru că noi înșine ne aflăm pe marginea prăpastiei. Ajungem să tânjim la oameni la care nu avem acces, să-i rănim pe alții doar de dragul celor care ne ignoră și să visăm cu ochii deschiși la nimicuri ce nu se vor adeveri niciodată. Oricât de pesimist ar suna, dorințele nu devin realitate. Cel puțin, nu în forma pe care ne-o dorim și nu la momentul potrivit.

    Au trecut treizeci și opt de zile de când eu și Ares ne știm, iar în acest interval ne-am văzut aproape zilnic. Normal că m-am atașat de el, doar a fost lângă mine atunci când mă simțeam doborâtă de emoții întunecate! Însă nu poate fi mai mult decât sprijin emoțional. Ares pare să fie un companion de treabă, dar e... fix ce nu-mi trebuie. Un tip care face pe filozoful și care umblă pe stradă cu buzunarele pline de bani, unul care mângâie pisicile pe stradă și mârâie mai răgușit decât un maidanez. Acest gen de băiat nu poate aduce decât probleme, prin faptul că e atât de dificil de înțeles de cineva ca mine, care a uitat de mult cum e să zâmbești cu adevărat.

    Zilele mi le-am petrecut alături de Ares, iar în timpul fiecărei nopți lungi mi-am lepădat masca de indiferență și m-am supus unor fapte atât de oribile... Ce ar crede Ares dacă ar afla că sunt o marionetă sumbră în brațele păpușarului cu ochi de smoală?

    E vorba de soțul mamei mele, la naiba!

    Îmi trag perna pe față, parcă încercând să mă asfixiez cu ea, și chiar în acel moment, sunetul de clopoțel al mesageriei îmi încântă auzul, făcându-mă să apuc confuză telefonul și să-i deblochez ecranul. Numele lui e scris cu litere mari de tipar, iar mai jos se află masajul său, însoțit de câteva emoticoane cu motani zâmbăreți.

    Hei, Hermione! De ceva timp m-am tot ținut să-ți arăt niște piese rock, dar m-am luat cu alte treburi și am uitat. Mai jos ai linkurile către ele!
P.S: Melodiile pe care obișnuiești tu să le asculți sunt jalnice!

    Tu ești jalnic! tastez și îi trimit răspunsul meu în mai puțin de un minut, apoi întorc telefonul cu spatele și îl bag sub cearșaf.

    N-am nici cea mai mică intenție de a asculta piesele pe care mi le-a trimis. Însă mesajul său m-a făcut să mă înveselesc substanțial și fără a realiza măcar, mă trezesc zâmbind tâmp la tavan, mai ceva ca o bezmetică scăpată de la sanatoriu. Pieptul mi se ridică și coboară anevoios, iar toate serile în care am meditat asupra gândurilor până târziu, toate orele pierdute de somn amestecate cu dorința de a-mi stăpâni chiorăitul își spun cuvântul nerușinat. Imediat ce clipesc, mă pierd în moliciunea cearșafurilor.

                          *   *   *

    Alarma telefonului mă trezește chiar atunci când coșmarurile mele deveniserăm una și aceeași cu ființa mea, iar eu nu mai puteam distinge lumea viselor de realitate. Îmi fac repede rutina și mă îmbrac, realizând cu gust amar că prima oră am testul la fizică și că nici măcar nu m-am uitat peste teorie. Ajung în fața liceului cu douăzeci de minute mai devreme, datorită faptului că nu a mai trebuit să-i prepar micul dejun tatălui meu vitreg. Mare îmi e surprinderea când îl zăresc pe Ares cu spinarea sprijinită de poarta dură ce desparte curtea liceului de lumea din exterior. Genunchii săi sunt îndoiți, pentru ai sprijini caietul umplut de formule și definiții total necunoscute mie.

    — Ce faci aici? îmi adun curajul și îl întreb.

    Simetria corpului său e perfectă.
Ares are picioare zvelte și înalte, umerii lați, pieptul dur și pomeții proeminenți. Primul nasture de la cămașă îl are desfăcut, și asta îmi oferă posibilitatea de a mă concentra asupra liniei fine a claviculei, parcă trasată cu creionul de către un desenator profesionist. Încă îmi e greu să mă obișnuiesc cu el îmbrăcat formal, în cămașă albă și purtând cravată. În viziunea mea, Ares încă reprezintă acel tip îmbrăcat mereu în negru pe care toți voiau a-i întoarce spatele. Și pe bună dreptate, arăta puțin dubios la început. Dar ochii lui albi și lipsiți de orice impuritate mă face să distrug repede acest concept și să îl înlocuiesc cu altul, potrivit căruia, Ares chiar seamănă cu un zeu al calamității.

    — Învăț pentru testul de la fizică, vine răspunsul său întârziat.

    Am cumva halucinații auditive sau n-am înțeles eu bine?

    — Înveți? îngân șocată de ceea ce tocmai am auzit venind dinspre buzele sale.

    — Da, de ce arăți atât de surprinsă? îmi zâmbește ștrengărește.

    Acesta își mută privirea goală de la caietul cu notițe la mine.

    — Apropo, Hermione... continuă pe același ton amuzat. Ieri am participat la orele suplimentare din incinta frontistiriei și am reușit să învăț ceva chiar și pe la matematică. Încă nu cred că știu îndeajuns de bine materia încât să merit să trec clasa, dar...

    Creierul meu nu poate face față șocului. Ares a învățat, iar eu cel mai probabil voi lua un doi de toată frumusețea. Parcă mi-l și pot imagina, fluturându-și lucrarea de zece și râzându-mi arogant în nas.

    Mă îndepărtez un metru de el, pentru a-mi permite să-l focalizez mai bine. Observ că privirea sa nemulțumită îmi studiază fiecare părticică a corpului, urcând și coborând într-un mod haotic. N-am idee dacă Ares a făcut-o dintotdeauna, iar eu n-am putut remaca până acum, sau dacă în această dimineață s-a trezit cu gândul sadic de a mă distruge psihic. Cert e că, analiza sa mă face să mă simt foarte stânjenită și să realizez cât de ștearsă arăt de fapt. Fetele de vârsta mea sunt pasionate de machiaj, în timp ce eu nu știu nici măcar să folosesc clasicul ruj fără să-mi murdăresc marginile gurii.

    Trebuie să spun ceva. Trebuie să întrerup cumva această tortură silențioasă...

    — E doar vina ta, nenorocitule! spun primul lucru care îmi vine în minte.

    — Ce? pufnește exasperat și aș putea să jur că i-am văzut o parte din craniu, mai exact tâmplele, zvâcnindu-i.

    — Nu am apucat să învăț nimic la fizică... și asta numai din vina ta. Te urăsc! îi mărturisesc acidă, fără a digera sensul imens al cuvintelor mele.

    — Spui că eu nu te-am lăsat să înveți? mă întreabă revoltat și își trece o mână prin păr, pentru a-mi chiufuli și mai rău decât este deja.

    — Da! Am stat până târziu să-ți ascult scârboșenile de piese!

    La naiba, din nou acea durere înțepătoare de cap, însoțită de senzația de amețeală!

    De ce trebuie să apară numai în momentele nepotrivite?

    Mă clatin cu stângăcie de pe un picior pe altul, în încercarea de a-mi regăsi echilibrul, însă de data asta nu obțin ameliorare, deoarece corpul meu nu vrea sub nicio formă să coopereze. Brusc, devin conștientă de cât de dur e asfaltul de sub mine și de faptul că în comparație cu el, eu nu sunt decât o bucată umblătoare de carne. În scurt timp totul se burează în jurul meu, iar stelele mici și verzui par a se înmulți în voie, provocându-mi un țiuit asurzitor care pentru o fracțiune mă face să cred că timpanele încep a-mi sângera. Număr până la douăzeci, știind că doar de atât e nevoie de obicei ca să-mi revin.

    Nu și de data aceasta, căci nu apuc să număr nici măcar până la cinci. Vederea îmi dispare și ea, odată cu ultimul meu gram de curaj, aruncându-mă într-un vid negru și apăsător. O vibrație sinistră mă seacă de vlagă și îmi răpește forța cu care mă chinui să rămân în poziție dreaptă. Presimt că am să mă prăbușesc, și ajung să-mi accept soarta cu umilință, înainte ca atingerea dibace a băiatul de lângă mine să mă facă să realizez că nu e încă timpul să cedez.

    Mă simt mult prea slăbită pentru a-mi deschid ochii. Întunericul nu-mi mai pare atât de înfricoșător, nu atât timp cât mintea mea începe să picteze în culori. Brațele lui Ares sunt puternice, încolăcite în jurul meu, precum tentaculele unei caracatițe pregătite să-și sugrume prada. E o strânsoare brutală, disperată și neplanificată, dar cu toate astea mă fac să mă simt în siguranță.

    Siguranță. Așa se numește sentimentul acela în care te simți în al nouălea cer, știind că cuiva îi păsa cu adevărat?

    Îmi forțez ochii, reușind după câteva încercări să-i deschid, însă gheața nemărginită din privirea celui de lângă mine mă sperie, făcându-mă deodată să-mi dau seama că ar putea avea aceleași intenții ca și ale tatălui meu vitreg. 

    Ares se pregătește să-mi spună ceva, dar eu nu-i ofer permisiunea de a-mi vorbi pentru că singurul lucru pe care mi-l doresc în clipa de față e să scap cât mai repede de apropierea dintre noi, de mâinile sale care-mi înconjoară talia, de respirația sa neregulată și de hainele sale lipite de ale mele.

    — Lasă-mă... e tot ce reușesc să scot din mine, încercând să-mi ascund tremurul din voce și tonalitatea ascuțită.

    Îmi strecor un picior lângă al său, călcându-i încălțămintea de firmă, crezând că asta îl va face să-mi dea drumul, dar mă înșel amarnic. Chipul lui Ares e lipsit de orice grimasă. Acesta se încolăcește și mai apăsat, strângând în pumni porțiuni din cămașa mea și pulsând din tot corpul un sentiment complex, un fel de hibrid al spaimei, al rușinii și al euforiei.

    Îmi răsucesc capul înspre elevii din spatele nostru și constat că nici măcar unul nu pare a fi îngrozit de ceea ce se întâmplă între noi doi. Majoritatea își fixează mai bine ghiozdanele pe umeri, căutând să-și facă loc printre ceilalți. E posibil oare ca frica și scârba pe care o simt acum să fie doar rezultatul violurilor tatălui meu vitreg? E posibil ca pentru toți ceilalți, inclusiv pentru Ares, să fie vorba de un simplu gest al afecțiunii sau al dorinței?

    — Tremuri... de ce? îmi șoptește în dreptul urechii, astfel încât doar eu să-l pot auzi. Mă dorești? își lovește bazinul de mine.

    Fac ochii mari la el, privindu-l oripilată, poate și cu un strop de vinovăție. Până la urmă, tatăl meu vitreg avea dreptate. Nu sunt atât de pură pe cât mi-aș dori să pot crede. Sunt doar un obiect sexul. O târfă! O nemernică, care în ciuda faptului că a fost mutilată de nenumărate amintiri ale trecutului, nu-și poate suprima emoțiile simțite pentru de colegul ei de liceu. Ar fi de-a dreptul ticălos din partea mea dacă aș nega că pe lângă toată frica care-mi rescrie ADN-ul cu fiecare bătaie a inimii, intrându-mi în carne și în oase, contaminându-mă, nu simt și o fărâmiță de plăcere. Totuși...

    — Să nu mai spui așa ceva niciodată! strig la el, cu lacrimile înțepându-mi colțurile ochilor.

    Cât de deplorabilă poți să fii! mă necăjește vocea mea interioară.

    Dacă n-o face el, atunci cu siguranță va fi tatăl tău vitreg cel care își va bate joc de tine!

    Mă trezesc înconjurându-i gâtul cu mâinile, și din această ipostază, până și Ares arată lipsit de apărare. Pentru că nu reacționează în niciun fel atunci când insist cu apăsarea. Mă întreb... dacă l-aș strânge tare și dureros de gât... atunci el ar continua să mă strângă în brațe atât de... dulce și protectiv?

    Dulce.

    Protectiv.

    Nu e nimic obscen în îmbrățișarea sa. Ares m-a salvat, căci dacă n-ar fi intervenit el, cel mai probabil mi-aș fi izbit creierii de asfalt, și nimeni din liceului n-ar fi intervenit.

    Nu-mi mai vine să plâng pentru mine. În schimb, sunt convinsă că odată ce voi ajunge acasă voi plânge pentru el.

    Ares nu e tatăl meu vitreg. Iar tatăl meu vitreg nu este Ares. Trebuie să mă obișnuiesc cu asta dacă vreau să rămân în preajma sa fără a mai fi pusă în situația în care mâinile mele să săvârșească singure acte violente.

    — Plângi?

    Mă întreabă el pe un glas blând, atât de blajin încât mă face să cred că voi ajunge să mă înec cu lacrimile și secrețiile nazale. Nu apuc să-i ofer niciun răspuns, deoarece în următoarea fracțiune Ares nu mai e lângă mine, iar corpul meu se înfioară odată cu rafala de vânt lăsată de plecarea acestuia. Privesc în depărtare și îl zăresc cum se pierde printre ceilalți elevi, intrând în clădirea liceului cu capul plecat.

    Îmi mișc membrele din locul în care mă aflu și o iau în urma sa, călcând pe același sol, pe același ciment care i-au susținut tălpițe lui Ares cu doar câteva secunde în urmă. Urc la etaj pe scara profesorilor, nedorind să dau ochii cu nimic și încercând să memorez dimineața de astăzi. Cred că a fost a fost vina mea, dar asta nu-i de ajuns pentru a îndrepta lucrurilor, iar să-mi cer scuze nu pot.

    Intru în clasă și îmi fac loc printre colegi, ciocnindu-mă nestingherită de ei și fără pic de remușcare. Însă norocul meu chior mă face să mă lovesc neintenționat de singurul specimen a cărui prezență mi-am dorit mereu să o ocolesc.

    — Ce dracu faci, cățea? mă apucă cel din spatele meu de braț, iar eu nu reușesc să mă smutucesc la timp din strânsoarea lui, înainte ca aceasta să devină insuportabilă pentru mine.

    Ziua asta nu poate fi mai eșuată de atât!

    — I-ați mâinile de pe mine, îmi flutur genele ironic în fața sa, cu scopul de al deranja. N-am chef de tine, Apollo, mă chinui să-mi păstrez tonul neutru.

    — Te crezi cumva în stare să mă înfrunți? mă trage mai aproape de el. De unde atâtea aroganțe pe tine, Hermione? Cineva ca tine n-ar trebui să aibă dreptul nici măcar să trăiască în același univers cu cei normali.

    Normali? Ce încearcă să-mi spună?

    — Dă-mi drumul! insist, când văd că nu este dispus să mă asculte.

    — Te doare?

    Strâng din dinți. Rănile tatălui meu vitreg de data trecută nu s-au vindecat încă complet. Dacă acesta va continua să-și adâncească unghiile în locul nepotrivit, s-ar putea să mă aleg cu cămașa roșie.

    — Nu ai nimic mai bun de făcut decât să mă necăjești? Ce ai cu mine? încep să devin isterică, urlând la el să mă elibereze.

    Prietenii lui Apollo au camerele telefoanelor îndreptate asupra noastră, iar curajoșii rămași în clasă par să-l aclame cu privirile lor doritoare de și mai mult conflict. Îmi răsucesc capul în direcția băncii lui Ares și realizez usturător că acesta nu se uită încoace, arătându-se mult prea preocupat de peisajul de afară, reflectat în sticla ferestrei de la clasă.

    — Dacă vă prind că filmați, am să vă răsucesc capetele la spate!

    Ai spus că nu mă urăști, zevzecule! Mi-ai spus că ura e un sentiment mult prea profund și nu poate fi dobândit atât de ușor! Și atunci... tu ce dracu faci cu mine acum?

    — Nu mai cerși mila rockerului, Hermione. Mă faci să-mi fie și mai scârbă de tine! rânjește obraznic agresorul meu și își întărește strânsoarea.

    Am impresia că circulația sângelui mi s-a blocat acolo unde mâna lui Apollo se odihnește lasciv, de parcă ăsta ar fi cel mai potrivit lucru cu putință pe care îl merit.

    — Dacă nu-ți iei dracului mâna de pe mine...

    Tac. Cuvintele nu vor să-mi mai iasă din laringe, iar greutatea șocului pe care îl trăiesc atârnă greu de umerii mei, presându-mi fiecare organ vital de pereții plini de proiecte din jurul meu. Nu-mi pot lua ochii de la firicelul minuscul de sânge proaspăt, care-mi pătrunde tot mai mult în materialul cămășii și se imprimă păcătos în aceasta. Apollo îmi trântește dezgustat mâna în aer și se uită la brațul meu aproape la fel de surprins ca și mine.

    — Ce înseamnă asta, Hermione? ridică vocea la mine, și simt nevoie să-mi acopăr urechile cu ceva.

    Apollo îmi suflecă mâneca cămășii cu o repeziciune monstruoasă, aproape rupând-o, înainte ca eu să apuc să reacționez și să mă trag departe de el. O sprânceană i se arcuiește pe măsură ce își plimbă pupilele curioase de alungul pielii mele însângerate, acum dezgolită și expusă tuturor. Prietenii săi își aruncă unul altuia câte un cot cu subînțeles, și tot ce îmi doresc e să mă evapor undeva unde toată batjocura asta să nu mai aibă niciun efect asupra mea. Departe de toți cei care mă disprețuiesc și care nu văd în mine decât o creație eșuată a Domnului.

    — Acum îți știu secretul, clatină acesta din cap, încercând să își controleze hohotul satisfăcut, care ia loc trăsăturilor sale golănește în mai puțin de o secundă.

     Individul se dă în spate câțiva pași și își flutură degetul arătător și mustrător către mine, cerându-mi parcă să mărturisesc ceva ce nu am făcut.

    Apollo zâmbește.

    Apollo se îneacă în propria victorie.

    Apollo e fericit.

    Este evident că tot izvorul lui de euforie se datorează umilinței mele. Ochii îi strălucesc de o emoție nebună, de o sete de autocunoaștere muribundă și care mă face să tremur.

    Apollo vrea mai mult decât orice să mă distrugă. Pentru că ura sa cere răzbunare.

    O răzbunare dulce pentru el, și chinuitoare pentru mine.

    — Astea sunt tăieturi. Tu... te automutilezi! acesta surâde gotic și își mușcă buza de jos, într-un mod batjocoritor.

    — Ce te interesează pe tine? îmi acopăr însemnările cu mâneca cămășii șubrede, încercând să ignor prezențele din jurul meu și calmul cu care se face schimb de bârfe.

    Mă îndepărtez încet și cu grijă de Apollo, așa cum probabil aș face numai dacă aș avea un tigru flămând prin zonă. În secunda următoare spatele meu face contact cu un alt corp tare. Nu îndrăznesc să-mi mișc niciun deget, din cauza fiorilor care-mi cuprind deodată fiecare terminație nervoasă, contopindu-se cu teroarea mea și dând naștere unei senzații de adrenalină străină mie. Îi simt respirația celui din urma mea ca pe un ventilator răcoritor și zeflemitor îndreptat asupra mea.

    Mă întorc cu ceafa arsă, cu inima urcată-n gât și făcută ghem, cu picioarele preschimbate în jeleu în clipa în care realizez că Ares arată mai înghețat ca niciodată. De parcă a uitat să respire pentru câteva clipe. De parcă a uitat să trăiască. Îl apuc de mâini și constat că acestea îi sunt reci ca două bucăți de aisberguri. Băiatul își înclină capul precum un robot și îmi prinde ultimele patru degetele ale mâinii în palma sa. Aștept să-mi spună ceva, să mă ajute, să mă consoleze... să-mi fie alături. Dar el nu face nimic din toate acestea, iar ochii îi sunt electrizanți de indiferenți.

    La dracu, aș fi bucuroasă chiar și de l-ar lua la pumni pe Apollo, căci astfel mi-ar putea dovedi că nu sunt singura care simte cum întreaga galaxie îi cade în cap de fiecare dată când suntem unul în preajma celuilalt!

    Nu fac decât să mă amăgesc singură.

    Ares nu e salvarea mea, așa cum mi-am dorit la început să cred.

    — E adevărat? mă zgâlțâie tipul cu ochi de gheață de omoplați, paralizându-mă cu întreabarea sa rostită cu asprime, cu atâta venin încât îmi e greu să-i recunosc glasul.

    Aș putea să jur că asta nu e vocea lui Ares, copilăroasă și întotdeauna pusă pe tachinat.

    Are ceva care mă duce cu gândul la disprețul mistuitor pe care îl simt eu față de tatăl meu vitreg. Pentru că deși nu o arată în clipa de față, Ares pare să mă urască mai mult decât Apollo.

    Deși nu o arată, Ares e posedat de un dispreț mistuitor, concentrat în cantități imense asupra mea.

>>>   Grupa a doua ¹ = se bazează pe filiera care se ocupă cu studiul avansat al biologiei, matematicii, fizicii și al chimiei. ^^