Hermione Asker  

    Odată ce roata destinului s-a pus în mișcare, nimeni și nimic nu o mai poate opri.

    Nu mă mai pot întoarce în trecut, ca să evit toate greșelile pe care le-am săvârșit cândva.

    Tot ce mi-a mai rămas e gustul amar al nostalgiei.

    — Cum te simți? își lungește Ares gâtul către mine, vorbindu-mi ca și cum ar fi cu adevărat îngrijorat.

    Îmi simt gâtul străpuns de țepi gigantici. Îl privesc cu ochii cât farfuriile, incapabilă de a-i oferi un răspuns.

    E doar vina mea.

    Mi-am lăsat gândurile întunecate să-mi facă trupul jalnic să acționeze împotriva voinței mele. L-am confundat pe Ares cu tatăl meu vitreg în mai puțin de o fracțiune după ce acesta m-a întrebat dacă îmi plăcea să mă joc în nisip când eram mică.

    La naiba, asta se întâmplă doar atunci când îți lași garda jos!

    — Tâmpito, nu te condamna singură! îmi spune calm, de parcă mi-ar fi citit gândurile.

    Ares e ori incredibil de nepăsător, ori ilegal de înțelegător și naiv. Oricât de mult mi-aș dori să cred a doua variantă, nu pot. Am învățat că oamenii nu pot fi blânzi în adevăratul sens al cuvântului, ci doar atunci când au ceva de obținut. Cu toții își doresc cu ardoare să fie înconjurați de suflete lipsite de păcat, însă nimeni nu încearcă să se schimbe pe sine și să devină el însuși sublim. O lume în care oamenii se iubesc și se prețuiesc unii pe alții curat, fără pic de interes este... ireală.

    — Nu-mi amintesc să-ți fi cerut sprijinul emoțional, îi mărturisesc zeflemitor, cu limba prinsă între dinți.

    Ares își ridică ambii umeri în același timp, după care îi coboară încet. Strânge din buze, vrând să-mi comunice ceva, însă abandonează această idee înainte de o începe.

    Pentru că nu poate.

    Pentru că nu vrea.

    Pentru că n-are sens.
   
    — Înveselește-te, îmi odihnesc palma de umărul său dur.

    — Sunt doar nerăbdător să o revăd pe Sophia.

    Minți! Există ceva la mine care te afectează.

    — Sunt sigură că ai revăzut-o de nenumărate ori, doar e sora ta, mă sinchisesc să mențin un ton calm, în ciuda faptului că prefăcătoria lui mă neliniștește.

    — De fapt... se strâmbă, încrețindu-și ușor colțurile gurii.

    Nu reușește să își termine fraza, deoarece vocea frumoasei cu ochi sclipitori de jucăuși o acoperă cu totul pe a sa, iar eu tresar, surprinsă de apariția ei spontană. Ares nu pare deloc stupefiat și ținând cont că era destul de bulversat să-mi vorbească, profită de ocazie pentru a mă ignora, băgându-se în seamă cu Sophia.

    — Sophia! numele ei se împleticește în limba sa, fiindu-i greu să-l rostească la început.

    — Când am citit mesajul tău am crezut că e o farsă... o spune pe o notă de melancolie, în timp ce glasul îi tremură și devine indescifrabil.

     Spre deosebire de Ares, Sophia e  foarte ușor de citit. Expresiile ei faciale sunt evidente în marea majoritate a timpului, concentrându-se în special pe veselie și entuziasm. Însă de data aceasta, arată de parcă și-ar fi pierdut cea mai de preț persoană din viața ei. Îl privește pe Ares cu ochii mari și pătrunzători, de un alb cenușiu, identic cu cel pe care Ares îl posedă.

    Nu pot înțelege sentimentele Sophiei. Nu cunosc emoția distructivă pe care oamenii o au atunci când își pierd o parte din ei, în dorința de a reîntregi inimile altora, și nici nu vreau s-o înțeleg vreodată. Dar mă doare. Mă doare s-o văd așa și cu toate cu că nu o arăt, îmi pasă și mă emoționez ușor.

    — Sper din suflet că n-ai să te pui pe bocit, mă răstesc la adolescenta ce își poartă cu mândrie brățările viu colorate și fosforescente pe mâini, în timp ce bat ritmic din picior.

    Nu-mi place să văd oamenii zâmbind în preajma mea, dar asta nu înseamnă că îmi doresc ca ei să se simtă goi pe interior.

    Încerc să ignor pufăitul zgomotos a lui Ares și nările dilatate din cauza nervilor. Se pare că, tipul cu ochi de gheață poate tolera multe lucruri atunci când este vorba de el, dar când vine vorba de oamenii dragi lui, înnebunește total, înnegrindu-se la față și umflându-și mușchii.

    — De ce ai adus-o pe asta aici? Ai fost de față când mi-a vorbit urât! Sau m-ai chemat aici doar ca să mă amăgești? îl întreabă Sophia, vizibil nervoasă și cu palmele lipite de șolduri.

    Se pare că m-am înșelat în privința celor doi frați. Relația lor nu e deloc sănătoasă. Sophia pare... rănită. Ares nici măcar nu se obosește să o privească în ochi, concentrându-și furia mult prea evidentă asupra mea.

    — Pentru tine totul e o glumă, nu-i așa? o văd cum își încleștează palmele în pumni, strângând tare din ei.

    Încerc să-mi imaginez durerea fizică pe care o simte atunci când unghiile ei fac contact cu carnea moale. Mă cutremur, dându-mi seama că nu mai pot înlătura imaginea din minte.

    — Hermione m-a rugat să te chem, a spus că vrea să-ți vorbească, vine răspunsul întârziat al lui Ares, făcându-mi toate gândurile scrum. Cred că îți datorează niște scuze.

    Brusc, griul lucios din ochii Sophiei devine tulbure. E dezamăgită pentru că eu sunt cea care și-a dorit să o vadă și nu Ares.

    — Nu-mi amintesc să-ți fi spus că vreau să-mi cer scuze de la ea, mă plimb în cerc, în jurul celor doi frați care mai mult ca sigur îmi plănuiesc masacrul în acest moment.

    Îl zăresc cu coada ochiului pe Ares cum se ridică de pe bancă periculos de repede, aceasta scoțând un sunet de adio pentru el – un scârțâit strident. Înainte ca eu să apuc să înțeleg ceea ce are de gând să facă, pieptul meu se lovește de al său, iar în următoarea secundă avem corpurile lipite. Ares e tare și rigid, și îmi simt sânii presați plăcut de căldura trupului său. Mâna sa se odihnește pe spatele meu, mișcându-se lin, precum o mângâiere menită să mă sece de rațiune. Timpul parcă stă pe loc și simt cum mă topesc. Ares își răsucește capul în direcția urechii mele și începe să îmi șoptească silabe pe care cu greu reușesc să le descifrez, în marea tumultoasă de senzații în care mă înec.

    — Ce dracu este cu tine? Dacă îndrăznești s-o rănești... îi aud dinții frecându-se în interiorul gurii sale și tresar în clipa în care îmi închipui cum s-ar simți dacă și-ar înfige dinții în lobul urechii mele.

    — Nimic nu cred că ar putea-o răni mai tare decât indiferența ta, îi șoptesc plină de venin, dorindu-mi ca cuvintele mele să aibă efect asupra sa.

    Îmi arcuiesc coloana vertebrală în față, presându-mă pentru ultima dată de el, încercând să-mi întocmesc această senzație stranie în minte, după care mă dau în spate și mă îndepărtez de Ares. Pășesc cât mai aproape de sora lui și am impresia că pământul de sub picioare s-a preschimbat în nisip mișcător.

    — Nu intenționez să-mi cer iertare și nu regret felul în care m-am comportat ieri cu tine, mă silesc să mă păstrez cât mai pașnică cu putință, deși pe interior mă simt străpunsă de emoții.

    Prefer să nu mă uit acum la Ares, căci știu că indiferența din ochii săi mi-ar diseca organele și mi-ar intra în sânge, căutând să-mi găsească inima și să-și facă cuib în ea.

    — În schimb, îți pot garanta un nou început și oportunitatea de a ne cunoaște mai bine, cândva. De data asta, nu voi mai acționa necioplit și promit că voi încerca să-ți ofer măcar pe jumătate din ceea ce simte Ares pentru tine. Ești liberă să consideri că prin mine, fratele tău își va arăta compasiunea nespusă față de tine.

    Oftez adânc după ce îmi termin de spus discursul și mă rog în gând ca Sophia să empatizeze cu mine, să simtă un gram din palpitația mea emoționată. Aceasta nu spune nimic și îmi dau seama după zâmbetul ei discret, care parcă într-o clipită s-a transformat într-un rânjet larg și satisfăcător, că am imresionat-o.

    Mâna lui Ares se strecoară fără ca eu să-mi dau seama pe sub degetele mele, luându-mă plăcut prin surprindere și învăluindu-mă blajin într-un strat de pace interioară. Pielea sa e catifelată și încinsă, și se strânge în jurul pielii mele, dezmierdând-o.

    E ciudat cum am învățat să-i cunosc atingerile de la o lună de când ne-am cunoscut și cum nu-mi mai pare o amenințare. Ares e singurul băiat a cărui atingere nu mă înspăimântă, ci dimpotrivă, mă încurajează, mă liniștește și mă face să mă simt însemnată.

    — Vrei să ieșim în seara asta? mă întreabă Sophia radiind de lumină.

    Expresia jucăușă de pe chipul ei mă face să observ două aripi colorate lipite de spatele ei și un corn de unicorn în creștetul capului. Se pare că, deși nu par să fie apropiați, Sophia și Ares dispun de caractere asemănătoare.

    — Nu pot ieși noaptea... îmi regret cuvintele imediat ce îi zăresc încruntarea.

    — De ce? intervine Ares.

    Pentru că tatăl meu vitreg ar da cu mine de toți pereții dacă aș lipsi noaptea de acasă!

    — Pentru că nu m-aș simți în siguranță... șoptesc, nu îndeajuns de încet pe cât îmi doresc.

    — Dar ești cu noi, plus că... frățiorul nu va permite să ți se întâmple nimic rău, explică ușor iritată Sophia, încercând să pară convingătoare, ceea ce nu-i iese deloc.

    — El e problema, murmur printre dinții încleștați, aruncându-i ocheade nu prea subtile pe sub breton.

    — Ce naiba îndrugi acolo? Ares își trece exasperat o mână prin păr, ciufulindu-l și mai tare decât era deja. Mai nou abuzez tipe de 1,80 metri înălțime?

    Genele sale sunt lungi și se lovesc una de alta brutal, amețindu-mă pentru o părticică însemnată de secundă. N-am idee de ce, dar situația asta mi se pare amuzantă și judecând după reacțiile celor doi frați, sunt singura care crede asta.

    — Ești ca o migrenă persistentă! mă vait eu, frecându-mi degetele de tâmple și încercând să-mi controlez dorința de a-i zâmbi.

    — Sper ca data viitoare când vei mai fi răutăcioasă cu mine să-ți rămână cuvintele-n gât!

    Îmi dau ochii peste cap, ignorându-i comentariul. Nu cred că am întâlnit în viața mea o persoană mai imatură decât Ares.

    — Vei ieși sâmbătă seară cu noi, ai înțeles? Să știi că nu accept un refuz, se apropie de mine și îmi împunge clavicula cu degetul său arătător.

    Alarma ceasului începe să vibreze năbădăios înăuntrul buzunarului meu, dându-mi de știre că am depășit cu mult limita pe care mi-am propus-o. Dacă nu pornesc chiar acum către casă, voi întârzia și îmi voi enerva la culmea tutorele. 

    — Frățioare, vorbești serios? îl întreabă Sophia chiar atunci când mă pregăteam să-l refuz pe Ares și să-i spun vreo două.

    Cu o mână își acoperă gura, încercând să-și astupe râsul nevinovat care se strecoară cu nerușinare pe sub crăpăturile degetelor ei, lovindu-se de ai mei receptori auditivi. Simplul gând că Ares ar putea ieși cu ea in oraș o învelește și sunt convinsă că el n-ar fi de acord să iasă cu Sophia singur, dacă nu l-aș însoți și eu.

    — Să clarificăm un lucru, Ares... O fac doar pentru sora ta, îl ciupesc de braț, forțându-l să se îndepărteze câțiva centimetri de mine.

    — Mai scutește-mă, nu-i ca și cum mi-aș fi dorit să o faci pentru mine! tipul cu ochi de gheață își flutură mâna în aer îmbujorat.

    Obrajii săi aprinși îmi comunică  opusul.

    — Ne vedem sâmbătă seară, Sophia, rânjesc și o apuc de umeri, dorindu-mi să-mi iau rămas bun de la ea.

    — E abia 2 PM! protestează Ares.

    Îi arunc ocheade fulgerătoare.

    — Am de rezolvat niște treburi, mârâi amenințător către Ares. Sophia, îți mulțumesc pentru ziua de astăzi!

    — Nu-i nevoie!

    — Mie nu mi-ai mulțumit niciodată... șușotește Ares, jucându-se cu o brățară de-a Sophiei, iar eu nu reușesc să-mi amintesc când anume i-a smuls-o fetei de pe mână.

    — Și nici n-am s-o fac vreodată! mă întorc cu spatele la el, îndepărtându-mă.

    — Am să țin minte comportamentul ăsta urât! strigă în urma mea.

    Îmi dau ochii peste cap, deși sunt conștientă că Ares e în spatele meu și nu-mi poate vedea fața. Îmi mușc interiorul obrazului, încercând să mă abat de la dorința copleșitoare de a râde. Pentru prima dată după mult timp, mă doare că trebuie să-mi ascund emoțiile.

    Parcurg de două ori drumul spre casă, pe jos, fără a-mi permite să mă așez undeva ca să-mi trag sufletul. Ares m-a dus cu metroul la aproape două ore distanță de cartierul meu și chiar dacă știu că el nu are nici cea mai mică vină pentru faptul că tatăl meu Hades o să-mi învinețească chipul, tot nu pot să nu-l blestem de câteva ori și în același timp să-mi doresc ca nimic din ceea ce rostesc în gând să nu se adeverească.

    Nu știu ce m-aș face fără el. Probabil că aș continua să trăiesc fizic, căci absența sa m-ar ofili psihic.

    Sau poate că... n-aș mai trăi deloc.

    Imediat ce ajung în fața ușii apartamentului, mă îmbărbătez singură, spunându-mi cuvinte încurajatoare înainte de a intra. Încerc să nu ofer mare atenție răcelii care a pus stăpânire pe mine și nici pe tremurul care îmi face picioarele să se clatine, îngreunându-mi fiecare pas și făcându-l să doară de parcă aș avea cioburi de sticlă sub tălpi.

    Liniștea înșelătoare se joacă amenințător cu locuința încărcată de amintiri deochiate, făcând-o să pară sigură doar la suprafața ei, căci în adâncurile ei, e un lăcaș al urletelor ce nu vor fi strigate niciodată. Atenția îmi e captată de bucata de hârtie mototolită, lipită de frigider cu ajutorul unui magnet vechi și cojit. Apuc hârtia fără a sta pe gânduri și îmi trec privirea curioasă asupra ei, străduindu-mă să o termin cât mai repede de citit. Un zâmbet mai sincer ca niciodată mi se formează pe la colțuri și, dintr-un anume motiv, holul în care mă aflu nu-mi mai pare atât de înfricoșător și lipsit de emoție.

    Tatăl meu vitreg nu-i aici.

    Potrivit mesajului său, se va întoarce în patru zile. Deși nu este un interval mare de timp, cele patru zile sunt îndeajuns pentru a-mi încărca bateriile epuizate de prezența sa. Tatăl meu vitreg obișnuiește să lipsească de acasă de câteva ori pe lună. De multe ori am crezut că are pe cineva în secret, o amantă mai înstărită financiar decât el la care își petrece unele zile și nopți, dar adevărul e că nu știu nimic despre el în afara faptului că lacrimile mele îi oferă satisfacție, și chiar de ar avea o relație cu cineva, nimeni n-ar accepta să aibă întâlniri atât de rare. Singura persoană pe care tatăl meu vitreg o are la inimă este Anemone, fiica lui.

    Deschid frigiderul și mare îmi e mirarea în clipa în care zăresc conserva de pește de pe ultimul raft rece. Îmi simt pupilele dilatate și sclipitoare, iar un val de veselie mă împunge de câteva ori în șira spinării. Un strigăt de bucurie îmi părăsește străfundurile, urmat de un chiorăit proeminent al stomacului meu. Au trecut două zile de când n-am mai mâncat ceva și deși îmi era din ce în ce mai greu să mă deplasez din cauza stării de oboseală și moleșeală, psihicul meu s-a adaptat astfel încât să nu simtă foamea decât atunci când văd pe cineva mâncând.

    Trântesc conserva de blatul tare al mesei din bucătărie și o desfac cu repeziciune, simțind cum fiecare secundă durează înzecit de mult. Încep să mănânc în picioare, îmbrăcată și încălțată. O fac într-un fel haotic, repezit, precum o fiară care nu a mai prins de ani de zile o pradă proaspătă. Termin conserva în mai puțin de trei minute, după care mă schimb și alerg în camera mea. Mă trântesc zgomotos în pat și suspin ușurată.

    Astăzi nu voi face curat, nici mâine și nici poimâine. Îmi voi permite să mă bucur de fiecare bucată de timp pe care o am la dispoziție în absența tatălui meu vitreg. Mă aplec în stânga patului și scot din sertarul noptierei cutia muzicală din metal, cu fluturi albaștrii pictați pe ea. Au trecut opt ani de când o am, și încă arată ca în prima zi când am primit-o. Răsucesc de cheița ei, eliberând o melodia de o acuratețe pașnică și îmbietoare. Îmi strâng genunchii la piept și cu fiecare notă dulce pe care o aud venind din interiorul ei, mă pierd într-un univers al posibilităților.

    Cândva, am fost protagonista într-o poveste cu zâne amorezate. N-a durat însă decât câteva minute să-mi dau seama că acela fusese de fapt cel mai frumos vis pe care l-am trăit vreodată.

    Obișnuiam să vin zilnic în vacanța de vară, în parcul ascuns între blocuri și să mă joc în nisip. Pe vremea aceea, eram doar eu și cu mama. Zilele caniculare îmi aduceau un plus de bucurie, pentru că știam că nisipul era fierbinte, moale și numai bun pentru a construi din el imperii. Văzusem plaja decât în cărți și în filme, și nu-mi doream să ajung cu adevărat vreodată acolo. Fiindcă știam că valurile mării mi-ar fi distrus cu brutalitate castelele de nisip. 

    Fiecare zi se desfășura la fel, dar nu era ca și cum îmi doream să schimb asta. Mă simțeam în siguranță în interiorul bulei mele de zahăr, unde nimeni nu-mi spunea că eram o ciudățenie a naturii. Pe atunci, n-aveam nici cea mai mică idee despre cum viața mea urma să-și schimbe total decursul. Un singur sunet a fost de ajuns pentru a mă face să tânjesc cu toată inima la întreaga melodie. Acel sunet m-a scos din zona mea de confort și m-a aruncat într-o euforie pe care nu o mai întâlnisem, făcându-mi picioarele să capete propria lor personalitate și să caute sursa muzicii.

    — Pleacă! mi-a poruncit plângând o voce de necunoscut, contopită cu ritmul ca de clopoțel de sub toboganul mare și roșu.

    Pașii mi s-au oprit în fața toboganului, neputând să mai înaintez mai mult din cauza stării de anxietate. N-aveam curajul să scot nici măcar o silabă, dar nu voiam să fug în scara blocului și să ma ascund ca o nenorocită de lașă. Cutiuța muzicală de lângă micul individ mi-a făcut urechile să geamă de plăcere, în timp ce picăturile sărate de sub ochii băiețelului aflat la umbra toboganului ștergeau cu mine pe jos și îmi tortura inima. Nu părea să aibă mai mult de nouă ani. Părul său era de un șaten sclipitor, în timp ce întunericul îi contura forma chipului. Lacrimile sale păreau să fie mai fierbinți decât nisipul lăsat la soare.

    — Îmi place melodia, am murmurat timid, atentă la mișcările băiețelului cu ochii gri.

    Acesta și-a răsucit corpul către mine. La început am crezut că am spus ceva greșit și am vrut să-mi cer iertare, însă n-am apucat, deoarece melodia s-a oprit în clipa în care ochii săi tulburi au coborât curios asupra mea și am înlemnit.

    — Și mie îmi place! a exclamat tare și disperat. La început tati nu a vrut să mi-o cumpere. Spunea că doar fetele adoră chestiile de genul și că voi deveni un bărbat impunător atunci când voi crește mare. M-am rugat de multe ori de el și până la urmă a cedat.

    I-am rânjit, căci nu-mi venea nimic demn de a fi spus în minte. M-am strecurat pe sub tobogan și m-am așezat lângă el. Acesta nu s-a îndepărtat, nu m-a respins și nu mi-a spus să plec, dându-mi de înțeles că nu-l deranja compania mea. A apucat cu ambele mâini cutia din metal cu cheiță argintie la capăt și a pus-o între noi. Ochii mei au trecut satisfăcuți asupra fluturilor albaștrii de pe ea.

    — Care e numele tău? am îndrăznit să-l întreb.

    — Nu ți-l voi spune! băiețelul și-a eliberat îndrăzneț limba roză și lungă din interiorul gurii sale.

    — De ce? m-am apropiat câțiva centimetri de cutia muzicală.

    — Nu vreau ca mami și tati să știe că sunt aici! a rostit hotărât.

    — Nici măcar nu-ți cunosc părinții.

    — De unde știu că nu minți? Ești prea drăguță ca să fii de încredere, a pufnit, privind în altă parte.

    Nu mai auzisem niciodată acel cuvânt folosit în aceeași propoziție cu persoana mea. Deși mama îmi spunea mereu că nu și-ar fi putut dori mai mult de la o fiică și că eram unica ei fericire, să aud venind de la un străin un asemenea compliment mi-a făcut trupul să mi se înfioare, deși aveam doar nouă ani pe atunci.

    — Privește-mă în lumina soarelui și-ai să vezi ce este greșit la felul în care arăt.

    — S-a făcut! Însă dacă te voi considera drăguță chiar și după ce te voi privi la lumină, atunci va trebui să accepți să te căsătorești cu mine când vei crește!

    — De acord! am gângurit plictisită.

    N-am prea oferit atenție cuvintelor sale, căci eram sigură că lumina soarelui îmi va face defectele să se joace pe chipul meu și că îl voi speria pe băiat. Nu-mi părea rău că urma să-l pierd, până la urmă... eram doar o copilă și nu cunoșteam căldura de care necunoscutul era capabil. Și nici nu-mi doream să o cunosc. Voiam doar să mă mai pierd în inocența sunetelor produse de cutia sa muzicală.

    Ambii am ieșit de sub tobogan. M-am așteptat să văd dezgust în privirea băiatului. Spre uimirea mea, ochii săi erau învăluiți într-o o emoție blândă și riguroasă. Mi-am mutat greutatea de pe un picior pe altul, atentă la buzele sale mici care se deschideau pentru a oferi cuvintelor posibilitatea de a fi rostite.

    — Ai un ochi albastru și unul maro! a constatat cu gura larg deschisă. Acum ești și mai drăguță! mi-a zâmbit jucăuș.

    Cuvintele sale m-au mișcat dur, căci știam foarte bine, chiar și la acea vârstă fragedă, că oamenii nu puteau tolera diferențele dintre ei. La școală nu am reușit să mă adaptez, iar copiii găseau o plăcere în a-mi spune că ochii mei sunt înfricoșători și urâți. Chiar și părinții lor îmi aruncau priviri compătimitoare, ca și cum ar fi trebuit să mă simt demnă de milă pentru că m-am născut cu heterocromie la ambii ochi.

    — Vrei să te joci în nisip cu mine? i-am propus rușinată, încercând din răsputeri să nu-i zâmbesc, să nu-i arăt cât de electrizante fusese cuvintele sale pentru mine.

    — Nu cred că tati ar fi de acord cu asta, mi-a răspuns bosumflat.

    — Tatăl tău nu este aici.

    I-am întins mâna de parcă acela ar fi fost cel mai potrivit lucru pe care îl puteam face și l-am condus la jucăriile mele. La început a dat semne că nu voia să se joace, însă pe parcurs și-a arătat adevărata față, devenind cu mult mai sociabil și entuziasmat decât mine. Râdea, bătea din palme și era dedicat jocului chiar mai mult decât eram eu.

    Mi-am direcționat jucăriile către intrarea în castelul de nisip, și imediat degetele băiatul misterios s-au încolăcit în jurul mâinii mele și m-au oprit.

    — Nu intra, m-a avertizat dintr-o dată scurs de toată fericirea de dinainte.

    — De ce? i-am strâns confuză degetele în ale mele.

    — Afară e mai multă liniște...

    — Ba nu, înăuntru e mai multă liniște! am ripostat eu.

    — Greșești! a ridicat tonul la mine, iar eu mi-am simțit părul ridicându-mi-se de pe ceafă. Înăuntru, părinții jucăriei tale se ceartă.

    În mintea sa se desfășura o poveste mult prea stranie pentru vârsta lui, a cărui sens nu am reușit să-l înțeleg nici după ce am crescut.

    — Aici erai, frățiorule! a strigat în urma noastră o voce rârâită, trezindu-mă din tranșă.

    Mi-am îndreptat atenția asupra șatenei ce își făcea loc pe sub tobogan, alergând cu respirația sacadată către noi. Arăta ca o copie făcută la imprimantă a băiețelului de lângă mine, căreia îi erau atribuite trăsături feminine. Aceasta a început să-l certe, spunându-i cât de îngrijorată a fost pentru el și că ar fi bine să nu mai plece de acasă niciodată. Ambii aveau aceeași înălțime și mai mult ca sigur erau rude.

    — Pleci? mi-am făcut curaj și l-am întrebat, bâlbâindu-mă de câteva ori.

    Am încercat să-mi ascund dezamăgirea atunci când capul acestuia a coborât cu încetinitorul și mi-a răspuns afirmativ la întrebare.

    — Dar o să mai vin pe aici să ne jucăm, îți promit! a încercat el să mă consoleze pentru că la naiba, eram doar o copilă și mai aveam puțin și izbucneam în plâns.

    Nu voiam să plece...

    Băiețelul a alergat spre tobogan și a scos de sub el cutia muzicală.

    — Întinde mâinile și închide-ți ochii, mi-a spus.

    Am făcut exact așa cum mi s-a cerut, inconștientă de ce urma să primesc. Greutatea suportabilă a cutiei de metal mi-a atârnat de palme, iar inima mi-a stat în gât pentru nu știu cât timp când mi-am deschis ochii și am zărit obiectul pe care mi l-am dorit atât de mult, încă de când i-am auzit frumusețea pentru prima dată.

    — Mi-o dai mie? l-am privit stupefiată, nevenindu-mi a crede ceea ce tocmai se întâmplase.

    — Da! Până la urmă, cred că tati avea dreptate. Chestia asta nu e pentru băieței care vor ajunge bărbați impunători, așa că vreau să ți-o dau ție.

    Dar poate că băiețelul din acea zi nu voia să devină un bărbat impunător. Poate că ar fi dat orice doar ca să rămână copil pentru totdeauna.

    — Și nu uita... când vom crește, vei fi soția mea! își înălță degețelul mic către mine.

    — Bine, îmi încleștez nesigură degetul mic în al său.

    Odată cu trecerea timpul, am realizat că promisiunile nu sunt nimic altceva decât afinități mincinoase și trecătoare ale inimii. Oamenii se folosesc de ele pentru a le câștiga celorlalți încrederea și sinceritatea. În ciuda faptului că mi-a promis că se va întoarce și că ne vom mai juca din când în când, băiețelul misterios nu a făcut-o niciodată, lăsându-mă să mă gândesc săptămâni, poate chiar luni, la posibila sa întoarcere.

    Mă întreb ce face acum... îmi eliberez genunchii de sub bărbie și apuc perna uriașă de pe marginea patului în brațe, ghemuindu-mă în jurul ei.

    Cred că nici măcar nu-și mai amintește de mine. Și nu-l condamn. Nici eu mi l-aș mai fi amintit dacă nu aș fi avut cutia muzicală de la el.

    În prima zi când l-am cunoscut pe Ares, am fost copleșită de lumina din ochii săi, care îmi părea sacră la acel moment. Acum că stau și mă gândesc mai bine, Ares nu avea nimic special în privire. Cu siguranță mai există persoane cu ochii la fel de gri ca ai săi. Ca și exemplu, băiețelul de acum opt ani. Au fost clipe când mi-am închipuit și poate chiar mi-am dorit ca micul individ și Ares să fie una și aceeași persoană, însă acum am ajuns la un blocaj major și trebuie să îndepărtez repede posibilitatea din cap.

    Pentru că Sophia – sora lui Ares –, e mai mică decât acesta cu trei ani. Sora proprietarului cutiei muzicale părea să aibă aceeași vârstă cu acesta, plus cu arăta identic cu el. Chiar dacă Sophia dispune de unele trăsături ale lui Ares, diferința dintre cei doi e de la cer la pământ. Ares nu are nicio soră care să arate identic cu el, și nici o clonă feminină.

     — Nu ne mai putem întoarce în trecut, micuțele, o spun de parcă mi-aș dori ca printr-o minune, cuvintele mele să ajungă la el.

    Pentru că tot ce ne-a mai rămas e amarul nostalgiei.