Marți, 17 octombrie, 2023

    Hermione Asker  

    Unii oameni aleg să rănească din egoism, în timp ce alții... o fac din neștiință.

    Oare?
   
    Așez bucata de șuncă subțire peste felia de pâine rumenită la flacăra aragazului, încercând să-i dau sendvișului o formă cât mai atrăgătoare, cu toate că nu reușesc. După ce termin de făcut puțină curățenie prin bucătărie, apuc cu mare grijă farfuria între degete, strângând cu putere de porțelanul ei. Intru în dormitorul tatălui meu vitreg, iar parchetul deloc lustruit de sub picioarele mele scârțâie infernal. Sunetul fărâmițat îmi zgârie timpanele.

    Îmi mușc interiorul obrazului, dorindu-mi să-l găsesc dormind, ca să pot pleca liniștită la liceu. Nu am curajul să-mi răsucesc capul în direcția lui, mi-e teamă că voi da ochii cu a sa întunecime din privire. În schimb, rămân nemișcată, ascultându-i respirația regulată de sub căldura plapumei sale.

    Îmi eliberez pielea moale a obrazului din strânsoarea dinților mei, lăsând-o să-și recapete forma inițială. Plină de suspiciuni, îmi mișc ochii îi direcția patului său și nu mă pot abține să nu zâmbesc atunci când îl văd moțăind de zor. Cu pași mici și atenți, las farfuria cu micul dejun pe noptieră.

    Îndrăznesc să-i scotocesc prin lucruri în timp ce el continuă să doarmă neîntors – prin buzunarele de la haine, prin sertare, pe sub covor și în șosete – , în dorința de a găsi bani măcar de un covrig ieftin, însă nu găsesc nimic, iar asta nu poate decât să-mi acrească cerul gurii de frustrare.

    Dau să ies din dormitor, dar nu pot. Lama strălucitoare și alunecoasă a cuțitului ce se odihnește la picioarele mele mă face să-mi frec mâinile transpirate una de cealaltă și să mă întreb cum naiba n-am reușit să-l observ până acum. Îmi aduc aminte de felul în care tatăl meu vitreg s-a jucat cu el aseară precum un copil ce tocmai gustase aroma interzisă a sfidării. Mi-a surâs pătimaș, mi-a spus satisfăcut să rămân nemișcată și să aleg ca de obicei una din cele două variante propuse de el, în timp eu nu-mi puteam controla spasmele.

    Corpul meu se mișcă împotriva mea și fără ca măcar să realizez primele trei secunde ce tocmai urmează să fac, închid ochii, strângând tare din ei și întinzând mușchii mici ai acestora. Îi deschid, iar degetele din care sudoarea se scurge cu înșelăciune se încovoaie în jurul mânerului tare. Ridic cuțitul cu o grijă străină mie și îi analizez sceptic lumina ispititoare, pe care o asociez fără să vreau cu victoria.

    Buzele mi se arcuiesc într-un zâmbet straniu și îmi deformează chipul. Cuvintele ce ies de sub ele seamănă mai mult cu niște șoapte, învăluite într-o licoare toxică a supraviețuirii și înconjurate de spini tăioși de vinovăție.

    — Cum se numește cel care ar fi în stare să ucidă ca să-și curme amărăciunea?

   Precum o păpușă voodoo aflată sunt controlul unei forțe năbădăioase, mă răsucesc, îndreptându-mi furia și vârful cuțitului de tatăl meu vitreg, care habar nu are de modul violent și dureros în care mă lupt cu proprii demoni, încercând să-i țin departe de mintea mea.

    Arată atât de vulnerabil atunci când doarme, încât amintirile cu el mă ustură pe creier și mă fac să mă îndoiesc de propria credință – aceea cum că el e într-adevăr bărbatul care mi-a răpit inocența, în urmă cu trei ani. Pieptul îmi pufăie ordinar în liniștea încăperii, iar cuțitul ce îmi atârnă greu de oasele mâinii-mi provocă tremurături.

    Nu trebuie decât să-l înfig în al său trup păcătos.

    Sau... nu?

    Cu toții avem momente când ne gândim cum ar fi dacă o anumită persoană din viața noastră ar dispărea în întunericul morții pentru totdeauna. Pentru că suntem oameni, caracterizați prin egoism. Pentru că devenim macabri când vine vorba de propriul nostru confort.

    Dar oare... asta ne dorim de fapt? Ca persoana a cărei privire n-o putem tolera să moară în adevăratul sens al cuvântului, pentru ca mai apoi să se întoarcă pe toate părțile, sub covorul încins de smoală al flăcărilor negricioase? Mai mult decât atât, dacă acea persoană continuă să facă parte din viața noastră, am fi dispuși s-o ucidem chiar noi înșine?

    — Dumnezeule Mare, așa ceva e... atât de greșit, murmur încet, având dinții strânși și înghesuiți în interiorul gurii mele.

    Eu... nu te pot ucide.

    — Aproape în fiecare noapte am coșmaruri cu tine, răvășindu-mi trupul și transformându-l într-o cârpă respingătoare. Cum oare mi-aș mai putea regăsi pacea interioară dacă aș ști că brațele negre din coșmarurile mele sunt doar o fărâmă surdă din ceea ce mi-ai fost și ceea ce mi-ai făcut?

    În ziua în care tu vei muri, eu mă voi sinucide.

    Și nu vreau asta. Nu momentan. Deocamdată dorințele mele sinucigașe s-au distorsionat, transformându-se în nimic cu fiecare nanosecundă care trece cu repeziciunea traiectoriei luminii într-o gaură neagră.

    Și chiar dacă nu mă văd recunoscând vreodată asta în fața cuiva, sunt conștientă că se datorează lui, tipului cu ochi de gheață.

    Părăsesc dormitorul demonului din coșmarurile mele, timp în care îmi țin respirația, de teama de a nu-l trezi din somnul său profund. Mă pregătesc pentru liceu, iar gândul îmi aleargă fără să vreau la timpul pe care urmează să îl petrec alături de Ares. Sunt entuziasmată. Și ceea ce mă alarmează e că așa ceva nu e tipic mie. Ies din scara blocului și brusc, vinovăția îmi înconjoară întreg corpul. Amintirile țes cu nerușinare prin fața ochilor mei imagini și cuvinte pe care nu-mi doresc să le aud sau să le simt – chiar dacă la naiba, știu că le merit din plin! 

    Ieri m-am purtat oribil cu sora lui. Nici măcar eu nu cunosc motivul pentru care am răbufnit. Tot ce știu e că gândurile mi s-au înnegrit pe loc în momentul în care am zăritt-o sărindu-i în brațe și aproape dezechilibrându-l pe Ares. Zâmbetul ei sincer îi era întins pe chip, masându-i trăsăturile naturale și fine, conturate cu măiestrie. Arăta de parcă cineva i-ar fi pictat gingășia pe pânză de ulei. Nu doar că era frumoasă, dar părea și fericită.

    Fericită. Detest fericirea oamenilor cu întreaga mea ființă, chiar dacă știu că o astfel de mentalitate e a naibii de egoistă. Detest zâmbetele clandestine și încercate de parfum de miere polifloră.

    Dar el e o excepție. Zâmbetul lui nu-mi trezește invidie, ci milă, în egală măsură cu melancolie și confuzie. Pentru că deși colțurile buzele i se arcuiesc într-un zâmbet viu, ochii îi sunt la fel de inexpresivi ca în prima zi când ne-am cunoscut. Și asta face ca totul să pară forțat, de parcă cineva l-ar fi obligat să-mi rânjească mecanic.

    Primele două ore mi s-au părut extrem de lungi, și nu doar din cauza faptului că am avut matematică – deși aș putea lua și acest factor în considerare. Tind să cred că Ares mi-a lipsit oarecum, la fel și compania sa lipicioasă și insistentă. După ce se sună de pauză cobor în curtea liceului. Dacă Apollo a fost mult prea absorbit în acest interval cu rezolvarea modelelor de grile pentru examen, acum că le-a terminat și predat profesorului pentru a i le corecta sunt convinsă că are nevoie de cineva asupra căruia să-și arunce frustrările interioare. Iar eu nu am de gând să fiu acea persoană pentru el.

    De pe banca retrasă pe care stau, îl zăresc pe Ares intrând țanțoș pe poarta liceului, cu ghiozdanul atârnându-i relaxat de umărul său drept. Sufletul mi se luminează ușor, chiar dacă știu că ultima noastră interacțiune a fost una destul de aspră. Ceva e schimbat la el, iar când realizez că e îmbrăcat în uniformă de liceu îmi înghit discursul pregătit de aseară, căruia cu greu am reușit să-i atribui cuvintele potrivite. Greutatea silabelor nespuse îmi jenează gâtul, fiindu-mi aproape imposibil să mai oftez, în agonia nodului imens de regret stins în șoc.

    Ocheadele sale indiferente sunt ațintite mustrător asupra mea și cu fiecare pas pe care îl face în direcția mea, inimii mele i se mai adaugă câte o bătaie violentă. Melodia dinăuntru meu sună aproape ca o incantație veche.

    Sau ca un... farmec.

    — Pe cine ai impresia că aștepți, Hermione? mă întreabă el pe un ton batjocoritor, ridicând dintr-o sprânceană.

    Felul în care îmi rostește numele mă face să cred că motivul pentru care mă cheamă Hermione, este pentru ca ultimele trei litere să fie rostite în accent, numai de către el.

    Îmi dreg glasul, încercând să mă eliberez de toată tensiunea care a pus stăpânire pe mine în mai puțin de câteva secunde și să-i vorbesc.

    — Vreau să port o discuție cu sora ta după ore, dacă se poate. N-am de gând să-i vorbesc umilitor din nou, continui cu o altă frază, văzând că nu primesc niciun răspuns din partea sa.

    — Ai face bine să nu-i rănești sentimentele de data asta.

     Poate că ar trebui să iau asta ca pe o amenințare, sau ca pe ceva de genul: Dacă îmi mai rănești sora, atunci te voi ucide! Însă nu cred că sunt în stare să asociez un asemenea limbaj cu adolescentul din fața ochilor mei.

    E un băiat ciudat, dar nu pare să dispună de un comportament violent.

    — Nu-ți cer să-mi explici nimic, Hermione, vocea sa capătă un timbru rigid și mă face să-mi doresc să mă așez undeva – oriunde – , din pricina picioarelor mele transformate în jeleu topit.

    Mă privește pătrunzător, făcându-mă să simt fiori pe șira spinării. Întrega membrană a irisului său este de culoarea ceții, cu excepția marginii acesteia, a cărei tentă se mulează ușor pe albastru senin.

    Inima îmi tresaltă înăuntrul cavității mele toracice atunci când degetele sale lungi îi invadează miezul mătăsos și alb al părului. După ce își dă pe spate porțiuni mari din breton, se întoarce cu spatele la mine și se îndepărtează mândru, precum un conducător al unei națiuni bolnave după sânge. Și nu pot să nu observ cureaua neagră, care se chinuie să-i muleze trupul de grec, ascuns după materialul blugilor de firmă.

    Îmi folosesc ultimele puteri pentru a-l striga, în dorința că îl voi convinge să rămână.

    — Stai!

    Deși e de-a dreptul jalnic, ochii mi se umplu de lacrimi, iar răcoarea vântului blajin de octombrie mi le usucă pe loc, lipindu-mi genele ude, unele de altele. Pleoapele îmi devin grele și mi se închid, mai mult din instinctul de a nu-mi arăta umezeala sclipitoare ascunsă după ele.

    E vina mea. Dar refuz să-i mărturisesc ceva atât de încărcat de slăbiciune.

    — De ce plângi, tâmpito? murmură el arogant, cu buzele lipite de părul meu.

    Deschid ochii brusc, iar imaginea pe care o văd mi se înrădăcinează până în cele mai calde și jenante strâmtori ale inimii mele. Obrazul meu odihnindu-se de obrazul său, cămașa lui Ares ireal de albă aflată sub ochii mei, mirosul înțepător și intoxicant al parfumului său dulce și lemnos, privirea sa aruncată către cer, mâna ce îi atârnă protectiv de spatele meu rănit...

    La dracu, toate astea mă fac să-mi doresc atât de tare să-mi cer scuze pentru toate momentele în care mi-am bătut joc de prezența lui!

    Îi strâng cu putere materialul cămășii, urmând ca în următoarea secundă să-l împing departe de trupul și mintea mea neobișnuită cu un asemenea tratament.

    — Ce naiba faci? îmi adâncesc unghiile în interiorul pumnilor strânși, lungind cuvintele și oferindu-le un aer periculos.

    — N-am vrut ca ceilalți să-ți vadă lacrimile, îmi mărturisește calm, fără a-și lua ochii de la cer.

    Înghite în sec, iar eu pot vedea clar mărul lui Adam mișcându-se în interiorul gâtului său cartilaginos.

    — Privește-mă în ochi, îi ordon.

    — Nu vreau, îmi răspunde el mult mai repede decât mă așteptam.

    Dau să mai spun ceva, însă o voce bulbucată și cunoscută mă oprește și îmi blochează gândirea.

    — Asker, rostește cu nonșalanță numele tutorelui meu, lucru care mă aruncă într-o stare de greață.

    Nu spun nimic. Doar îmi îndrept călcâiele către directorul liceului și mă abțin să nu înjur plină de venin.

    — Vino în biroul meu. Am ceva să discut cu tine, îmi face semn din cap să-l urmez.

    — Acum? intonez dur, simțindu-mă provocată de cererea sa.

    — Da, este foarte urgent, îmi rostește el detașat. Tutorele tău te așteaptă în biroul meu. La cererea lui am să te învoiesc astăzi de la ore.

    Penultima propoziție mă lovește dureros în abdomen și-mi taie respirația.

    Demonul din coșmarurile mele e aici.

    — Vin cu tine.

    Îmi răsucesc robotic capul către băiatul de lângă mine, apoi îmi mijesc ochii nedumerita. Dacă aș avea curajul necesar i-aș cere să repete ce tocmai a spus și să folosească aceleași vibrații stridente din nou.

    — Du-te la ore, intervine bărbatul mai în vârstă.

    Privirea insistentă a directorului rămâne lipită de corpul lui Ares pentru o bucată zdravănă de timp, dar asta nu mă miră deloc.

    E surprins să-l vadă purtând în dreptul pieptului său puternic emblema liceului.

    — Nu, nu! protestează el, clătinând în dezaprobare din cap, și pare că prin vene îi curge sângele unui copil răsfățat.

    Reușesc să-mi înfrânez propriile emoții înainte de a-mi lăsa chicotul prins între buze să face ravagii. Chipul dirigintelui nostru capătă o tentă compătimitoare.

    Doamne, e așa un copil!

    — Următoarea oră o ai cu mine și aș vrea să văd dacă te-ai pregătit pentru astăzi, tinere Drivas, denotă amuzat bărbatul, rânjindu-i adolescentului oarecum macabru.

    Schimbarea sa bruscă de dispoziție mă șochează până și pe mine, care sunt maestră în așa ceva.

    — Ce? ochii lui Ares aproape că îi ies din orbite, deși emoția din ei refuză în continuare să-și facă simțită prezența.

    E imposibil ca cineva să nu-și dea seama de faptul că tipul cu ochi de gheață urăște fizica! Și matematica. Și chimia. Și biologia, chiar și istoria.

    La dracu, Ares urăște toate materiile predate la liceu!

    — Du-te, repetă directorul și se apropie de el.

     Acesta îl apucă de ceafă fără niciun avertisment, lucru care îl face pe tipul cu ochi de gheață să scoată anumite sunete guturale, dar inofensive. După câteva clipe, bărbatul se resemnează și schimbă mișcările apăsate pe unele mai domoale. Nu durează mult până când Ares intră și el în mreja jocului, lovindu-și dirigintele peste mână și bolborosind ceva indescifrabil.

    — Ne vedem mai târziu, Ares, încerc eu să-l îmbunez știind că nu va ajunge nicăieri folosindu-se de un astfel de comportament imatur.

    Directorul îmi face din nou semn să-l urmez. Fac cum mi se spune și mă las condusă de el, fără a îndrăzni să mă uit înapoi. În scurt timp ambii ajungem în fața biroului său.

    Adaug presiune pe mânerul clanței, răsucindu-l, iar primul și singurul lucru pe care îl văd după ce ușa se deschide milimetric este trupul impunător al tatălui meu vitreg.

    Din nou. Din nou, a stat ascuns în spatele ușii, așteptându-mă subit ca eu să trag de mânerul ei.

    Acesta mă inspectează zeflemitor, insistând în mod special pe corpul meu. Îmi analizează atent și tăcut fiecare gest de anxietate pe care îl fac inconștient – frecatul mâinilor între ele, tremuratul buzelor, privitul la podea. Să-l știu atât de aproape de mine îmi face latura interioară să-mi urle zgomotos. Simt cum prezența lui mă înnebunește. Săvârșesc câțiva pași în spate, fără a ține cont de rigiditatea ca de lemn a directorului, de care mă lovesc, fără să vreau. Icnesc involuntar, oripilată și dezgustată de amintirile care se derulează cu încetinitorul în cugetul meu.

    — Hermione, draga mea, sunt eu. Tatăl tău, se ridică necruțător de pe scaunul pe care se afla, adoptând o atitudine îngrijorată și prefăcută.

    Când îl văd venind spre mine, uit să respir și tot ce îmi doresc e să mă îngroape solul și să mă preschimb în îngrășământ pentru plante.

    — Lasă-mă... mă bâlbâi și îmi presez palmele de față, încercând să-mi feresc ochii de el.

    — Scumpa mea, înțeleg că ieri ai avut o zi grea, dar hai să nu-l implicăm și pe domnul diriginte în asta.

    Mă sustrage spre el dintr-o simplă mișcare, înainte ca eu să apuc să reacționez în vreun fel. Îmi apasă brutal capul de materialul tricoului său, spălat de repetate rânduri și decolorat în anumit zone. Cu greu reușesc să-mi înfrânez impulsul de a-i trage o palmă sau de a-l lovi cu pumnii mei mici. Mă chinui să nu țip la el, să nu plâng. Să nu-i reproșez cât de meschin și mârșav este...

    — Să nu îndrăznești cumva să faci o criză, târfă, îmi șoptește aproape de orificiul urechii și își înfige unghiile în capul meu, mimând o mângâiere falsă, înțepătoare și dureroasă.

    Gesturile lui mă fac să mă simt neputincioasă, mizerabilă și inutilă. Pentru că ceea ce pare a fi doar o mângâiere scăldată în dragostea paternă, nu e mai mult decât un gest porcos al hărțuirii.

    — Mă bucur să vă am pe amândoi aici, ne întrerupe bărbatul din aceeași încăpere cu noi. Am ceva important să vă comunic.

    Tonul calculat al directorului reușește să mă trezească din tranșa terorii, dar și să-i întemnițeze agresivitățile tutorelui meu într-o cutie de metal pentru următoarele minute.

    Ne sfătuiește să ne așezăm pe unul din scaunele sale din piele zgâriată.

    — Nu știu dacă fiica dumneavoastră v-a spus, dar... face o pauză de câteva secunde, timp în care îmi fixează cel mai aprig și ascuns dușman al meu cu privirea. Școala a început de mai bine de o lună. În momentul de față, domnișoara Asker are peste cincizeci de absențe nemotivate.

    Îmi mușc interiorul obrazului nervoasă și las și gustul metalic al sângelui să-mi invadeze gura.

    — Trebuie să fie o greșeală... maxilarul nenorocitului de demon se deformează într-o expresie scârbită. Sunteți dirigintele ei și știți că Hermione nu e genul care să chiulească. În fiecare zi pleacă de acasă cu ghiozdanul în spate! se răstește apoi, iar eu tresar insesizabil.

    — Domnișoara Asker dă pe la școală doar atunci când are de dat un test, continuă directorul să vorbească, iritat de tonalitatea acestuia.

    — Nu cred așa ceva!

    Îl surprind sprijinindu-și palmele de birou și lovind blatul mânios.

    E un dezastru! Și e numai vina lui Ares.

    — Vă rog să vă calmați, domnule Asker. Poate... își duce pumnul în dreptul bărbiei de parcă ar vrea să recapituleze ceva. Poate că acel golan e responsabil pentru abaterea domnișoarei Asker de la învățătură...

    — Care golan? zâmbește forțat posesorul brațelor negre din coșmarurile mele, fără a-și lua ochii de la mine.

    E clar că tatălui meu vitreg îi este greu și să mai respire în urma celor aflate, și îmi dă impresia că mai are puțin și va scăpa flăcări pe nări. 

    — E vorba de un elev care s-a transferat anul acesta în clasa mea. E un puști căruia nu pare să-i pese de propriul viitor. Tatăl său deține un număr impresionant de bănci.

    Îmi simt sângele urcându-mi în cap și secându-mi restul măruntaielor.

    — Înțeleg...

    Surâsul ce i se dezvoltă încetul cu încetul pe chipul său sadic mă sperie de-a dreptul! Pentru că știu că un astfel de surâs nu poate aduce nimic bun.

    — Vă sfătuiesc să-i țineți scăpările adolescentine în frâu, domnule Asker. Disciplinele au început deja predarea din schema pentru examene, iar grupa de orientare pe care și-a ales-o nu este una ușoară. E necesar ca ea să dea pe la școală, să ia notițe și să înțeleagă ceea ce se predă.

    — Aveți dreptate, domnule diriginte, se rezemă de colțul biroului și se ridică, după care îmi întinde una din mâinile sale, surâzând.

    Refuz să-i ofer mâna mea, chiar dacă directorul ar putea considera asta ca fiind lipsă de respect. Ies din biroul său cu pași repezi, luând-o înaintea tatălui meu vitreg și dorindu-mi să mă pierd de el pentru totdeauna.

    — Unde pleci, Hermione?

     Picioarele mi se opresc de parcă sângele nu și-ar mai dori să curgă prin ele și nici nervii să le controleze. Îi pot simți furia până în ultimele terminații. Noul nod care mi s-a format în gât e cu mult mai gros și mai lipicios decât toate celelalte gheare pe care le-am simțit înecându-mă, de-a lungul acestei zile. N-am de gând să mă întorc cu fața la el pentru că asta ar însemna să mă dezintegrez total. Să tremur. Să-mi bată inima haotic. Să mă abțin să nu plâng.

    — Nu te poți mișca, Hermione? îmi silabisește numele chicotind, așa cum doar el știe să o facă astfel încât să-mi trezească frisoane de teamă în tot corpul.

    Îi aud pașii șovăindu-se în spatele meu și sunt sigură că în clipa asta calcă intenționat apăsat. Pe măsură ce se apropie tot mai mult de mine, încetinește, devenind incredibil de silențios. Mă chinui să ghicesc fracțiunea de secundă în care îi voi simți pumnul încleștându-se arzător în jurul părului meu, căci așa se întâmplă de fiecare dată când îngheț, iar atingerea sa e singura care mă înfioară atât de tare, precum o infinitate de găleți cu apă rece ca gheața răsturnate pe pielea mea dezgolită.

    Dar... nu.

    Timp de câteva clipe nu se întâmplă nimic, așa că îmi adun curajul și-mi întorc privirea către acesta. Un set nou de fiori mă cuprind. De data aceasta, fiorii se simt ca niște furnicături și îmi pornesc de undeva din interiorul pieptului. Valuri de căldură mă inundă din cap până în picioare, în timp ce mirosul grav de parfum bărbătesc care plutește prin aer îmi gâdilă nările și-mi dezmiardă plămânii.

    Chipul său e conturat de un zâmbet dulce și să cred că tipul ăsta își găsește de fiecare dată cele mai bune momente să apară în viața mea. Prima dată a fost cu Apollo, iar acum cu tatăl meu vitreg.

    Cele mai bune coincidențe, îmi spun și deodată simt cum întreaga încăpere radiază odată cu mine de emoție.

    — Salut, Hermione!

    Strigă pe holul liceului chiar dacă e oră și chiar dacă se află la șase metri distanță de mine, și aproape că schițez un mic zâmbet atunci când îi văd ghiozdanul ascuns pe sub geaca sa de piele aproape pleznindu-i.

    — N-o să-ți vină să crezi, continuă el, am luat 9,2 ¹ la fizică! mă trezesc cu fața lui la câțiva centimetri de a mea înainte să apuc să-i răspund la salut.

    — Mă bucur pentru tine, Ares, oftez ușurată. Ce faci aici? rostesc, încercând din răsputeri să ignor prezența individului meschin din spatele nostru.

    — I-am cerut șobolanului să mă lase să merg la toaletă, dar ghici ce: am mințit! Adevăratul motiv pentru care îmi doream să scap de la ora lui – pe lângă faptulul că îmi venea să moțăi în timp ce el preda – a fost pentru că voiam să te găsesc pe tine.

    Se îmbujorează atunci când ajunge la ultima propoziție și imediat ce o finalizează, simt cum obrajii îmi ard și mie, iar urechile mi se aprind de timiditate combinată cu compasiune.

    — Dar cine dracu e tipul ăsta? mârâie Ares cu voce tare, fără urmă de reținere.

    Îmi focusez privirea asupra sprâncenelor arcuite în dispreț ale tatălui meu vitreg și felului în care își ține ascunse ambele mâini, încrucișate la piept.

    — Ares... pun accent pe numele său. Acesta este tatăl meu vitreg, Hades.

    — Vrei să spui că el... e tatăl Anemonei? arată cu degetul către cel de lângă noi.

    — Da, aprob, și nu apuc să termin ce am de spus din cauza coșmarului meu negru, care mă întrerupe de îndată cinic.

    Îl surprind cum își încordează mușchii, iar sunetul pe care îl scoate la final seamănă cu o înjurătură. Distruge până și ultimul gram de distanță dintre el și Ares, și ajunge să-l domine cu înălțimea. Faptul că sunt atât de apropiați unul de altul mă neliniștește, așa că aleg să cedez în favoarea binelui adolescentului inconștient de creatura cu chip de om și corp de prădător, căci știu de ce e în stare tutorele meu când se enervează. Ar fi de preferat să se ajungă cât mai rar la acel punct monstruos al său.

    — Ares este iubitul Anemonei, îi mărturisesc, și mă cutremur de toată usturimea care a pus stăpânire pe limba mea.

    — Iubitul Anemonei?

    Îmi aruncă o ocheadă acuzătoare, care mă face să cred că dacă o singură privire ar fi de ajuns pentru a ucide, atunci mi-aș găsi sfârșitul chiar aici, la picioarele sale și ale tipului cu ochi de gheață.

    — Știam, săvârșesc un pas în spate, terifiată de expresia sa ciudat de cunoscătoare. Anemone mi l-a prezentat în urmă cu un an, într-o manieră nu foarte...

    Face o pauză, și abia de reușește să completeze propoziția lăsată să plutească între mine și adolescentul cu păr alb.

    — Potrivită, continuă el, părând să concluzioneze un gând pentru sine. Sunt curios să aflu dacă fiica mea știe că te întâlnești cu sora ei vitregă, îl întreabă pe Ares printre clipiri de ochi repetate și forțate.

    — Desigur! exclamă acesta pe un ton hotărât.

    Nu reușesc să-mi dau seama dacă Ares se comportă atât de nepăsător din cauza faptului că e imatur sau dacă o face cu scopul de a-mi provoca tatăl vitreg.

    — Și... nu reacționează în niciun fel, având în vedere că ești al ei? tatăl meu vitreg își mijește ochii, sceptic.

    — Eu și Anemone nu avem o astfel de relație. Ceea ce avem noi se bazează pe încredere, respect și sinceritate.

    E bun. Chiar se pricepe la cuvinte. Și la manipulare. Ceva îmi șoptește că tipul cu ochi de gheață nu e chiar atât de inocent pe cât îl credeam la început. E mai convingător chiar și decât tatăl meu vitreg.

    — Hermione... își drege glasul, folosind o notă compătimitoare.

    Nu-mi pot lua atenția de la ochii săi care-mi comunică cu totul și cu totul altceva decât ceea ce se află la suprafață.

    — Vorbim când ajungi acasă. Până atunci... distrează-te, rânjește cu subînțeles și pleacă.

     Îmi urăsc propria lașitate. N-ar trebui să-i permit tatălui meu vitreg să mă umilească. N-ar trebui să-l las să scape atât de ușor. Ar trebui să-i sting surâsul grețos, să-l lovesc în piept cu pumnii, folosindu-mă de toată puterea mea iminentă și să-i reproșez cu Ares de față cât de stricată și alterată îi este inima de vicleșuguri. Dar nu pot. Și nici nu cred că voi avea curajul cândva să o fac. 

    — Dirigintele te-a învoit întreaga zi?

    Parcă pot vedea cuvintele rostite de tipul cu ochi de gheață plutind în aer și amestecându-se.

    — Da, îngân eu sec.

    — Bun! Căci am sunat-o pe Sophia în drum spre tine și am convins-o să chiulească de la ultimele cinci ore alături de noi.

    Gura mi se deschide ușor, lărgindu-se din ce în ce mai mult datorită șocului.

    — Sper din suflet că glumești! mă răstesc la el într-o grimasă iute și mustrătoare.

    — Deloc, Hermione! închide ochii și schițează o expresie satisfăcută.
   
    Amuțesc preț de câteva clipe tensionante în care inima îmi bubuie de parcă m-aș afla în mijlocul unei haite înfometate de lupi. Ochii lui Ares sunt închiși și nu-i mai pot zări mimica indiferentă și deranjantă fixată asupra mea. Liniștea pare că domnește pe chipul său, făcându-mă să cred că aș prefera să-mi înec sufletul în lacului colorat de zâmbetul său.

    — Nu poți chiuli la nesfârșit, Ares, îi suspin zgomotos și cu o urmă de regret prinsă între buze.

    — O spui de parcă studiile îmi vor fi de folos în viață... deschide ochii și își flutură o mână plictisit prin aer, strâmbându-se la mine.

    — Cum poți să fii atât de imatur? îl lovesc pe spate cu putere, iar nepăsarea de pe chipul său mă face să cred că nici nu mi-a simțit atingerea.

    — Hermione, ascultă-mă...

    Palmele sale mari și îndemânatice se unesc în jurul încheieturilor mâinilor mele, făcându-mă să mă simt vulnerabilă și sensibilă.

    Foarte vulnerabilă.

    Foarte sensibilă.

    Și neputincioasă împotriva propriei mele inimi care habar nu am când a încetat să mai bată pentru mine și când a devenit atât de păcătoasă, înmuiată și doritoare de gesturile sale.
   
    — Vreau să chiulesc cu tine. Doar cu tine. Iar pentru asta trebuie să-i ceri scuze Sophiei. Pentru că la dracu, ești arțăgoasă! mă strânge rapid, dar blând, de încheieturi, lăsându-mi urme nedureroase pe piele.

    Îmi înclin capul într-o parte, surprinsă și curioasă în același timp. Îl implor și-mi doresc – chiar mă rog în gând – să aflu mai multe din ce crede despre mine.

    Am nevoie să știu.

    — Ești o idioată! se răstește el către mine. Și o tâmpită. Și arogantă. Și obraznică. Și o țâfnoasă, o încăpățânată! Dar știi ce nu ești, Hermione?

    Simt că dacă nu va continua, voi ceda psihic. Trebuie să știu ce se află în mintea sa. Trebuie, la naiba!

    — Nu ești un om rău. Și nu ești o lașă.

    Tresar, iar el nici măcar nu observă. Nu își dă seama de efectul pe care îl are asupra mea, nici de dorința agonizantă pe care mi-am pus-o în secunda în care s-a oprit din vorbit. Mi-am dorit să continue. Pentru că am vrut să știu cum reacționează atunci când e tensionat. Și mai presus de orice, mi-am dorit să știu cu sinceritate părerea sa despre mine.

    — De unde știi? îmi umezesc buzele și îl întreb.

    — Pentru că dacă ai fi fost ca toți ceilalți din liceul ăsta, atunci nu m-ai fi acceptat, îmi răspunde pe un ton grav.

    Spui că... eu te-am acceptat?

    Credeam că tu m-ai acceptat pe mine.

    Ares își fixează ghiozdanul pe după umăr și o ia înaintea mea, către ieșirea din liceu. Nu mă încumet să-i tai calea, sau să mă poziționez înaintea sa. Am făcut asta de prea multe ori și am fost de fiecare dată sigură că el mă va urma.

    De data asta, eu voi fi cea care te va urma, Ares.

>>>    9,2 ¹ = grad numeric de notare în Grecia, potrivit căruia cunoștințele la materia respectivă sunt insuficiente. Cel mai mic grad este cel cuprins între 0-5, iar cel mai mare 18,1-20. ^^