Luni, 11 septembrie, 2023

    Hermione Asker

    Negru e amețitor. Negru e tulburător. Negru e înfricoșător. Negrii sunt ochii tăi, precum smoala iadului. Tot ce îmi conturează existența e negru, inclusiv cele două brațe care mă prind de umeri și mă trântesc brutal de podeaua dură, lipicioasă, neagră. Brațelor li se creionează un trup, unul de care sunt sigură că l-aș putea recunoaște dintr-o mie. Ești tu. Îți apeși cu nerușinare corpul de al meu, iar eu simt cum mă sufoc cu tricoul tău îndesat în gură. Vederea mi se încețoșează din cauza lacrimilor, dar încă îți mai pot zări pe undeva, printr-un colț ascuns de durere și ocrotit de furie, rânjetul meschin.

    Deschid ochii transpirată și mă ridic făcând arcul patului să tresară zgomotos odată cu mine. Broboane reci de transpirație mi se preling în jos pornind de la frunte, de parcă m-aș fi oprit cu respirația răsfirată în mijlocul unui maraton de alergat grozav de intens.

    Un coșmar. E al treilea pe luna asta.

    Oftez ușurată în căldura vag caniculară, mângâietoare a camerei, constatând că totul a fost doar un vis. Starea de relaxare nu durează mai mult de câteva secunde, căci de atât e nevoie ca să redevin rigidă și să conștientizez în ce basm eronat trăiesc, pe care oamenii tind spre a-l numi viață. Întind mâna către noptiera plină de zgârieturi în căutarea telefonului, și imediat ce îi simt răceala îl scot de la încărcat și îl arunc lângă mine, în pat. În clipa în care ecranul acestuia îmi arată ora șapte și douăzeci și cinci de minute, aproape că sar din pat, de parcă aș fi dormit în mărăcini. Cu pași de jeleu ajung în fața geamului și trag draperia dintr-o mișcare brută, lăsând lumina pătrunzătoare de septembrie să-mi alunge somnul. Deschiderea noului an este la zece și cinsprezece minute, iar mie îmi ia o oră să ajung la liceu.

    Reușesc să îmi termin rutina de dimineață și să mă îmbrac într-un timp record, mai exact în treizeci și cinci de minute. Îmi târșâi picioarele neascultătoare către holul mic de la intrarea în apartament, urmând să mă poziționez în fața frigiderului și apoi să-l deschid. Văzându-l aproape gol, mă întristez, însă nu înainte de a scăpa un pufăit exasperat pe nări, ca un instinct. Mici încrețiri îmi pătrund pielea, făcându-și loc cu nerușinare pe chipul meu. Știu mai bine decât oricine că el nu va fi deloc încântat când va afla că nu am din ce să-i prepar micul dejun. Îi cunosc temperamentul. Va dori să spargă pahare. Va urla. Va da vina pe tot ceea ce se află în jurul său, cu sau fără viață, și asta tinde să-mi lase un gust amar pe cerul gurii.

    Nu vreau să pornesc din nou o ceartă, iar gândul ăsta e îndeajuns de puternic și de sâcâitor încât să mă facă să caut disperată în adâncul umed și înghețat al frigiderului. În speranța de a găsi ceva comestibil, cele două ouă ascunse în compartimentul de sus și rămase de cel puțin o lună îmi sar în ochi. Știu că par lipsită de scrupule în acest moment, dar mai știu și că am nevoie de ele, așa că nu stau prea mult timp să procesez ce e etic și ce nu. Le iau cu mine în bucătăria slab luminată, amintindu-mi cum el, mânat de mânie, a ars becul cu o zi înainte.

    Știam eu că nu a fost o idee bună să cumpărăm acea perdea neagră și sumbră din balcon. S-a bucurat atât de tare că era la mâna a doua și că avea prețul redus la jumătate, încât nu a stat pe gânduri și a cerut să o aibă, iar mama i-a cedat, ca de obicei.

    Îmi scot telefonul ciobit pe la colțuri din buzunarul fustei mele mult prea strâmte din cauza spălăturilor repetate și îi aprind lanterna. Mă folosesc de lumina artificială pentru a găti. Stomacul îmi chiorăie când așez cu grijă omleta în farfurie și încerc să mi-l liniștesc cu gândul. Nu-mi permit să mănânc în fiecare zi, dar poate că mâine voi putea face rost de niște bani ca să-mi cumpăr un pateu cu carne de la patiseria din colț. Nu regret că el va mânca ultimele două ouă rămase. Oricum... erau deja expirate, iar gândul acesta mă face fără să vreau să chicotesc.

    Tot ce îmi mai rămâne de făcut e să sper că îmi voi găsi tatăl vitreg dormind. Vreau doar să am parte de o dimineață liniștită. Fără urlete, fără violență și fără obiecte aruncate în cele mai nepotrivite locuri posibile. Vocea mea interioară îmi șoptește că nu cer prea mult.

    Nu apuc să ating clanța ușii de la bucătărie, deoarece aceasta se deschide singură, eliberând astfel cele două brațe negre din coșmarurile mele. Inima îmi stă în gât, iar golul pe care îl simt în lipsa ei mă jenează. Buzele îmi tremură și e nevoie să le umezesc puțin, pentru ca uscăciunea lor dură să nu-mi mai înțepe simțul tactil. În încercarea de a bloca tot ceea ce simt deja că e prea dificil de suportat, închid ochii și strâng din ei cât pot de tare. Vocea sa joasă și dură mă trezește din tranșă și mă face să-mi deschid pleoapele involuntar.

    — Târfă, cât credeai că am să te mai aștept cu micul dejun?

    Îmi simt picioarele moi în clipa în care palma sa aspră face contact cu obrazul meu deja puțin vânat din cauza loviturii de acum câteva zile și fără a realiza măcar, scap farfuria. Respectiva scoate un sunet puternic și se trântește de gresie, fărmitându-se. Privesc hipnotizată înspre miile de cioburi împrăștiate. Ele parcă formează un cerc în jurul meu. Unul din care, dacă îndrăznesc să ies, risc în a sfârși devorată de ceilalți demoni ascunși după chipuri umane.

    — Răspunde! se răstește la mine, indignat.

    — Am uitat să pun alarma, rostesc cuvintele cu inima făcută ghem și încercând fără sens să-mi ascund emoția letală din glas, îmi mușc interiorul obrazului.

    Sper doar ca el să nu observe că tremur, deși mă îndoiesc că nu o va face. Vreau să cred că în fața lui pot fi mai mult decât o puștoaică arogantă ce ar da orice doar ca să câștige un gram de milă.

    — Unde dracului ți-a fost gândul? mă privește glacial de urât, iar eu îmi stăpânesc cu greu dorința tipică mie de a mârâi, știind cât de tare îl enervează un asemenea obicei.

    — Nu-mi vorbi pe tonul ăsta, îl avertizez pe un grai ucigător.

    Îmi adun curajul și mă chinui să-i răspund dur, dar interiorul îmi clocotește de nervi și fiecare ocheadă pe care sunt nevoită să i-o arunc îmi provoacă greață. Îmi concentrez cercetarea oriunde pe chipul său, numai nu asupra ochilor săi întunecați.

    Știu că nu e o idee bună să-i vorbesc pe un asemenea ton – e unul din lucrurile care îl provoacă cel mai tare – , dar refuz să îl fac să creadă că deține controlul asupra mea. Refuz să îl las să vadă cât de tare mă afectează brutalitatea sa.

    Inima e atât de slabă... Ea adoră să domine, iar eu nu-i voi oferi satisfacția de a mă vedea cu moralul la pământ.

    Îmi repet de nenumărate ori în gând că trebuie să mă prefac indiferentă, dar e greu. E atât de greu să fac asta. Să mă prefac că totul e în regulă și că nu simt nevoia să mă rup complet de realitate, să o iau la fugă și să nu mă mai întorc niciodată la oamenii pe care îi cunosc deja.

    Acasă? Asta nu e casa mea. Acesta este mormântul meu.

    — Du-te și pregătește-mi o altă omletă, îmi ordonă pe o notă puțin mai calmă, arătându-mi cu degetul spre frigider.

    — Astea au fost ultimile două ouă, gesticulez înspre murdăria de sub picioarele mele, iar un mârâit aproape șoptit îmi scapă printre buze și mă mustru singură pentru că nu m-am putut stăpâni.

    — Atunci gătește-mi altceva! ridică vocea la mine, vizibil iritat de atitudinea mea.

    Parcă îi pot vedea tâmplele arzând de furie.

    Mă aplec să strâng cioburile de jos și simt un oarecare frison pe șira spinării când îmi amintesc că frigiderul e gol.

    Crede cumva că frigiderul e o sursă infinită de hrană? Nu mi-a mai dat bani să cumpăr ceva de două săptămâni...

    — Nu am ce, ridic și eu puțin tonul către el, scârbită de cererea sa.

    — Acum două săptămâni ai fost la cumpărături. Ar fi trebuit să știi cum să cheltui banii astfel încât să ne ajungă mâncarea o lună! strânge din pumni, dându-mi de asociat că nu-și va mai putea controla mult timp dorința de a mă jupui de piele din creștetul capului până în vârfurile degetelor de la picioare.

    — Mi-ai dat prea puțini bani, abia de am găsit ce să cumpăr cu ei.

    Îmi mut privirea asupra unui punct imaginar din spatele său.

    — Tăcere! Spui cumva că e vina mea că nu mai avem ce mânca?

    Se apleacă la nivelul meu și vrea să-mi mai tragă o palmă, însă de data aceasta îi anticipez intenția la timp și fiind atentă la mișcările sale agile și monstruoase, reușesc să mă feresc, trăgându-mi capul în direcția opusă.

    — Nu ești în stare de nimic, își încordează maxilarul, strângând cu putere din el. Dacă nu eram eu, atunci ai fi ajuns în stradă și tu și mama ta! În locul tău aș rămâne recunoscător o viață pentru tot binele primit.

    — Recunoscătoare... ție? mă ridic și deși aș mai avea multe să-i spun, aleg să mă opresc aici.

    — Strânge mizeriile alea de jos mai repede, întârzii la liceu, mi-o taie el.

    Nu-mi spune ce să fac.

    Privirea acidă pe care mi-o aruncă mă face să cred că nu mă mai pot controla. Simt că am să izbucnesc și cu toate că încerc să îmi țin nervii în frâu, fără să îmi dau seama, cuvintele îmi ies singure.

    — Ești un gunoi și meriți să putrezești după gratii! respir sacadat, străduindu-mă să-mi controlez spasmele ce par că au pus stăpânire pe corpul meu jalnic și inutil.

    — Ce ai spus? dintr-o singură mișcare mă apucă de cămașă, trăgând dureros în sus de gulerul ei necălcat.

    Mă trântește cu spatele de peretele rece al bucătăriei, iar eu scot un icnet răgușit, simțindu-mă împroșcată până în pungile mici dintre articulații de anxietate.

    E rapid.

    E furios.

    Iar eu, sunt o impertinentă.

    Haide, lovește-mă, scârbă ordinară. Numai de asta ești în stare.

    — E nouă și șase minute, îmi vorbește cinic, și îmi ia câteva secunde să procesez informația proaspătă și abia auzită.

    Fiorul de gheață mi se oprește asupra ochilor săi, și mă blestem de nenumărate ori în sinea mea. Odată ce ochii mei au făcut contact cu ai săi, m-am pierdut complet într-un loc ciudat, negru și sinistru, în care glasul meu plâns și uscat nu înseamnă nimic.

    Ochii lui. Ochii lui sunt negri, la fel ca în coșmarul meu. Emoția din privirea sa e atât de evidentă. Furie. Mânie. Dar are irisul cufundat în întuneric. Corpul său blochează lumina slabă venită de la geam. În umbrele accentuate de lanterna telefonului ce zace undeva pe jos, lângă miile de cioburi ce formau cândva o farfurie întreagă, el pare a fi o figură din altă lume. O creatură mitologică cu părul atârnându-i de ceafă și cu mâna pe sub cămașa mea.

    Nu, nu azi, nu acum, îl implor cu ochii fără a scoate vreun sunet de protest și mă rog că mesajul meu silențios să ajungă la el.

    E precum o fiară sălbatică ce nu poate fi îmblânzită. Iar eu... cine sunt?

    Cineva atât de jalnic, îmi șoptește o voce din capul meu pe care nu reușesc să o recunosc.

    — Să vii devreme acasă, astăzi am chef de tine.

    Folosește un ton calm, lipsit de emoție, pentru a-mi induce spaima-n vene, ceea ce și reușește, în timp ce își duce degetul arătător la buzele mele.

    Te urăsc din toată inima mea. Mori.

    Trag aer adânc în piept și nu mă opresc până nu îmi simt plămânii făcuți din ace. Suspin epuizată de chinul său și îi dau peste încheietura mâinii, apoi îmi permit să-l lovesc cu cotul în cealaltă mână, cea aflată pe sub cămașa mea, și le îndepărtez astfel pe amândouă.

    — Voi întârzia la liceu... încerc eu să îl îmbunez.

    Așa cum era de așteptat, bărbatul se îndepărtează de mine fără a scoate vreo silabă, lăsându-mă singură. Doar un lucru apreciez la el, iar acela este faptul că atunci când vine vorba de școală, e capabil să mă înțeleagă. Numai atunci.

    Fiind în întârziere, mă grăbesc să ies din apartament. Mirosul de mucegai și pereții mâzgăliți din scara blocului nu mai reprezintă o noutate de mult pentru mine. Să-mi țin respirația până ce ajung să dau de lumina soarelui a devenit o obișnuință.

    Încep să alerg și sper ca asta să mă ajute să ajung la timp, ceea ce și reușesc, după patruzeci și cinci de minute de cardio. Abia de îmi mai pot stăpâni respirația împroșcată de adrenalină. Observ că mulți dintre elevi sunt deja strânși în curtea liceului și că aceștia au ocupat majoritatea băncilor. Caut să îmi găsesc un loc retras și cât de cât liniștit, unde să pot aștepta până ce voi putea intra în liceu.

    — Hei, tu! Am tot sperat ca anul ăsta să te transferi la alt liceu, strigă din spatele meu.

    Vocea batjocoritoare se apropie de mine. Îmi e atât de cunoscută, încât aș putea să o deosebesc chiar și într-un cor. Nu am chef de el. Nu acum. Nu astăzi. Sunt secată de puteri și e abia dimineață. Am început ziua asta cu stângul încă de când am deschis ochii, iar acum tot ce sper e să se sfârșească mai repede.

    — Crezi că voi pleca dacă mă ignori? Te înșeli, pune accent pe ultimele două cuvinte, lucru care îmi face urechile să se înfierbânte de frustrare.

    Zâmbește. Îi urăsc zâmbetul. De fapt, cred că am o problemă în general cu oamenii bine dispuși, tocmai pentru că știu că eu nu voi putea face parte din cercul lor vesel niciodată.

    Lumea mea e diferită. Lumea mea e pictată în acuarele ale amărăciunii.

    — Apollo, las-o în pace. Poartă aceleași haine de anul trecut, sâsâie frumoasa roșcată din spatele său musculos, în încercarea de a chicoti.

    Nu-mi dau seama dacă vrea să pară amabilă și chiar se străduiește să îl facă pe Apollo să nu mai fie atât de interesat de prezența mea iminentă sau dacă prin aceste cuvinte spuse la adresa mea Rhea dovedește că e o viperă și mai eșuată decât o credeam la începutul primilor ani de liceu. Cert e că, aspectul ei bine îngrijit, părul creț și platformele imense, în compoziție cu mișcările provocatoare și surâsul de răufăcătoare mă zgârie pe creier.

    — Cred că pe tine o să te țin mai mult de o noapte. Coapsele tale obraznice ard cu intensitatea unei supernove să fie posedate, rânjește satisfăcut adolescentul, adresându-i plin de dorință o parte din intimitățile sale celei de lângă mine.

    Îmi cuprind trupul cu brațele într-o îmbrățișare dizgrațioasă, încercând să mă calmez și să alung repede imaginea vulgară apărută brusc în mintea mea.

    — Păi și cine nu te lasă să-ți pui fanteziile în aplicare? roșcata își mușcă buza de jos cu poftă și își trece mâna pe după umărul său.

    Apollo geme la contactul arzător cu ceea ce ar numi el o bunăciune. Cu ochii sclipindu-i de dorință, îi apucă degetele fetei în palma sa puternică, după care le duce la buze și le sărută scurt. Își rotește pupilele excitate de-a lungul formelor ei perfecte și înainte ca eu să apuc să-mi feresc privirea, limba sa o subjugă animalic pe a ei. Stomacul mi se răsfiră din cauza sentimentului de scârbă mult prea evident pe care îl experimentez.

    — I-ați naibii o cameră, mârâi înfundat printre dinții încleștați și emoția năucitoare a fricii.

    Brunetul cu ochii de șarpe își eliberează gura doritoare de și mai mult din orificiul umed al roșcatei, lăsând un firicel de salivă să atârne pervers de bărbia acesteia.

    — Cine te crezi să mi te adresezi așa? vine răspunsul său întârziat, înainte de a scuipa o flegmă la câțiva centimetri de picioarele mele.

    Cu greu mă sinchisesc să nu-l strâng de gât.

    — Uită-te la ea, dragostea mea... intervine frumoasa cu părul de foc. E atât, dar atât de ștearsă și de banală... aproape că o bufnește râsul, fiindu-i dificil să mai continue tocmai din acest motiv. Nu se merită să-ți bați capul cu ea.

    Își flutură mâna fină în direcția mea, de parcă aș fi o ființă grețoasă și bolnăvicioasă de care oamenii nu se pot atinge, dacă nu vor să se molipsească.

    Și poate că are dreptate.

    — Hai în clasă, îi șoptește ea la ureche îndeajuns de tare încât să o pot auzi și eu, intenționat. Majoritatea vor fi prezenți la deschiderea noului an, vor întâmpina bobocii, profesorii. În acest timp, noi am putea să...

    Nu e nevoie să o spună pentru a-mi da seama la ce se referă roșcata, care în următoarele secunde a și luat-o spre intrarea din spate a liceului, însoțită de brunetul care mai avea un pic și îi curgeau balele după posteriorul ei armonios.

    Mă simt ușurată că am scăpat de tipul ăla, însă știu că nu pot să mă ascund de el la nesfârșit. Odată și odată, tot va trebui să ne intersectăm. Până la urmă, suntem colegi de clasă.

    Poate că dacă aș fi avut curajul în acea zi să... Atunci astăzi n-aș mai fi jucat rolul bătăii voastre de joc.

    Poate că prezența mea nu i-ar mai fi scârbit deloc, pentru că nu aș mai fi fost aici, să le dau motive de a mă umili.

     Poate că astăzi aș fi atins culmile universului. Poate că aș fi putut pluti deasupra lor, ca o muza a cerului, veghindu-le alegerile.

    Oftez pentru a nu știu câtă oară pe ziua de azi și îmi scot perechea uzată de căști pe care o am de mai bine de trei luni. Uneori am gândurile atât de întunecate... precum ochii tatălui meu vitreg. În încercarea de a mă distrage de la deprimare, caut diverse piese pe internet, însă nu găsesc nimic care să mă ajute. Niciodată nu m-am dat în vânt dupa muzică. Totuși, am unele momente când simt nevoia să mă deconectez total. Momente în care doar vreau să evadez din locul în care mă aflu. În astfel de dăți, aleg să mă pierd printre versuri.

    Minutele ard și se fac scrum, iar eu rămân în continuare blocată în lumea muzicii nu foarte strălucite.

    La un moment dat, nici eu nu știu când, un deget uman îmi împunge umărul, iar eu uit să gândesc și încep să cred că tatăl meu vitreg m-a urmărit în tot acest timp, așteptând ocazia să mă vadă vulnerabilă. Tresar și cu inima bubuindu-mi de anxietate îmi scot căștile din urechi fără să opresc muzica din ele.

    Înghit un nod dureros și ridic privirea către văzduh, așteptându-mă la orice altceva. Doamne, la orice altceva, dar nu la o asemenea persoană.

    Un străin.

    Păr alb, trecut puțin de umeri. Haine negre, cu lanțuri atârnându-i de o parte și de alta a corpului sculptat. Ochi albi spre gri, lipsiți de orice emoție.

    Simt că mă confrunt cu un sentiment de déja-vu. Pare că e prima dată în viața mea când văd o pereche de ochi atât de luminoasă, dar în același timp pare că i-am mai întâlnit undeva, posibil într-o altă viață. Chipul mi se reflectă în ei și am impresia că dacă m-aș concentra mai tare asupra lor, aș reuși să disting chiar și unele detalii. Irisurile sale nu seamănă mai deloc cu nuanța deschisă a albastrului. Ochii săi par mai degrabă albi, nu albaștri. Nu mă duc cu gândul la ocean și nici la albastrul cerului.

    Și atunci... ce culoare au ochii săi?

    Cuvintele îmi rătăcesc prin suflet, îmi fac inima să se umfle în jurul miocardului, după care se opresc undeva, prin laringe. Oricât de banal ar suna, simt nevoia să întreb această persoană dacă într-adevăr e reală. Vreau să o întreb cum reușește să-mi capteze atenția într-un mod atât de subit, dar mă tem că nici ea nu ar cunoaște răspunsul. E hipnotizant să mă pierd pe mine în ochii cuiva, dar și mai uluitor e să nu reușesc – deși îmi doresc – , să-mi dau seama care e emoția dominantă. Nu văd entuziasm, așa cum văd la majoritatea elevilor din curtea liceului.

    Nici fericire.

    Nici tristețe.

    Nici liniște.

    Nici confuzie.

    Nu văd nimic.

    Persoana asta mă privește fără pic de sentiment uman sau sclipire. E ca un robot, programat să privească întotdeauna prin tine și nu la tine.

    Se spune că ochii sunt oglinda sufletului. Dacă privirea lui e atât de goală, atunci înseamnă că nu are suflet?

    Și totuși... există ceva la ai săi ochi care mă fascinează. Ceva care îmi trimite fiori prin tot corpul.

    Privindu-l atentă, am pierdut noțiunea timpului. Nu știu dacă îl privesc complet debusolată de câteva secunde, minute, ore sau ani. Tot ce știu e că m-aș putea holba la ochii săi și pierde în complexitatea lor la nesfârșit. Un singur cuvânt îmi stă agățat pe limbă, atât de dureros, încât aș da orice să-l consum. Să-l spun. Doar un cuvânt poate descrie ceea ce văd.

    Puritate.

    Ochii săi mă duc cu gândul la puritate. La lumină.

    Sunt atât de limpezi în inexpresivitatea lor.

    Ochii săi sunt cel mai frumos lucru pe care l-am văzut, cu toate că îmi par atât de cunoscuți. La naiba... ochii săi îmi oferă o stare de liniște!

    Crezi că... m-ai putea privi așa pentru totdeauna?

    — Domnișoară, ce naiba faci? tonul ascuțit și exagerat de răgușit mă trezește din visare și mă face să realizez că timpul nu stă în loc.

    Îmi focusez rușinată atenția asupra bărbatului mai în vârstă din spatele adolescentului cu ochi fără emoție. Cred că face parte din familia lui, tatăl sau unchiul său, bănuiesc. Figura sa dolofană e diferită de cea a tatălui meu vitreg, însă temperamentul îi coincide. Îndepărtez repede șocul de a conștientiza asta și decid să vorbesc.

    — Îmi cer scuze, eu... nu reușesc să îmi termin fraza.

    — Fiul meu te-a întrebat dacă ne poți arăta unde sunt afișați elevii în funcție de nume, mă întrerupe el.

    — Desigur, rostesc sec cuvântul acru, în timp ce buzele mi se încrețesc ușor.

    Îmi mușc interiorul obrazului în continuare jenată de situația în care mă aflu.

    — Dacă doriți, nu doar că vă pot arăta unde se află, dar vă pot și conduce acolo...

    — Chiar te rugăm, se dă din calea mea și mă lasă să îl conduc.

    Nu-mi amintesc să-i fi auzit glasul băiatului misterios cu ochi de gheață.

    Mi-ar fi plăcut să știu cum sună vocea lui.

    În aproximativ două minute ajung în fața secretariatului. Mi s-a dat voie să intru în liceu după ce am specificat că e nevoie să îi arăt elevului nou în ce clasă se află. Îi arăt atât băiatului misterios mut de data aceasta, cât și tatălui și mamei sale frumoase, locurile afișate în funcție de numele elevilor. Trebuie să recunosc că mama sa pare puțin cam prea tânără. Nu m-aș fi așteptat de la o femeie ca ea să aibă un copil în clasa a treia ¹, dar prefer să păstrez comentariul răutăcios doar pentru mine.

    Bărbatul dolofan aproape că a uitat complet de existența mea, lucru care nu mă deranjează, doar că... Judecând după aspectul său formal, ar fi fost politicos dacă mi-ar fi mulțumit. În schimb, îi mângâie obrazul soției sale, iar asta mă face să-mi dau seama că poate nu e o persoană chiar atât de greu de tolerat, așa cum am crezut la început, când a ridicat tonul la mine.

    Fără să vreau, privirea mi se oprește din nou asupra misteriosului elev cu ochi de gheață. Pare a fi absorbit în propriile gânduri și chiar dacă ochii săi în continuare refuză a-i trăda emoțiile, constat după felul în care buzele îi tremură că ceva nu e în regulă cu el.

    Teamă. Spaimă. Nedumerire. E speriat.

    Ca o dovadă a ceea ce am presupus, maxilarul i se încordează. Nimeni din încăpere nu-i poate citi durerea mascată. Cu toții sunt mult prea preocupați de propriile lor dureri și refuză să creadă că nu sunt singurii care suferă în tăcere. Femeia frumoasă, tânără, pe care bărbatul dolofan pare a o proteja, are figura pierdută. Ochii îi sunt înconjurați de cearcăne adânci, lucru care ar putea spune despre ea că e extenuată. Soțul acesteia abia de își poate ține sub control impulsurile. Pare să aibă un caracter furtunos, ceea ce ar putea însemna că e frustrat.

    Familia asta îmi dă fiori. E un dezastru. Un blestem să ai totul la picioare și în același timp să nu ai nimic.

    Tu ce crezi, tipule cu ochi de gheață?

    Ochii-ți sunt blestemați?

    Bărbatul dolofan și soția sa fac un schimb de priviri cu băiatul misterios, după care își focusează privirea asupra mea. Cel din urmă înțelege mesajul și se apropie de mine.

    — Hei, tipo, ai o privire ciudată. Mulțumesc pentru ajutor, dar n-am nevoie de gardă de corp, îmi spune plescăind plictisit.

    Prostule...! Tu ești cel care are privirea dubioasă!

    Poate că personalitatea lui e blestemată, nicidecum ochii.

    Nu spun nimic, doar mă întorc cu spatele și mă îndepărtez. Am avut dreptate. Ziua asta a început cu stângul și ceva îmi spune că are să se sfârșească în același mod.

    Mă opresc brusc în fața ușii liceului, chiar atunci când mă pregăteam să ies.

    E vocea lui. Sunetele de protest ale băiatului misterios mă inundă și mă fac să întorc capul în direcția sa, precum o făptură fermecată de flautul gingaș al destinului.

    — Femeie, termină, mă enervezi! se răstește îmbufnat la ea.

    — Ares, sunt mama ta, glasul ei firav mă copleșește. Te rog, fii calm... măcar aici.

    Zeci de întrebări îmi periclitează gândirea, iar toate îl au în comun pe tipul cu ochi de gheață.

    Cine este tipul ăsta cu ochi de gheață, care refuză cu desăvârșire să o numească mamă pe ființa care i-a dat viață?

    Și de ce pare atât de abătut? De ce hainele scumpe pe care le poartă nu-i pot aduce liniștea?

>>>  Clasa a treia ¹ = echivalentul clasei a douăsprezecea în sistemul de educație grecesc, la care iau parte elevii cu vârstele de șaptesprezece, respectiv optsprezece ani. ^^