Miercuri, 13 septembrie, 2023

    Hermione Asker 

    Nimeni nu mă cunoaște atât de bine încât să sesizeze faptul că în majoritatea timpului partea stângă a feței e acoperită, iar cea dreaptă e lăsată la vedere, dar chiar și așa... Nu pot să nu fiu paranoică.

    Singurul lucru pe care mi-l doresc pe ziua de azi e să pot trece neobservată.

    Ghiozdanul îmi atârnă mai greu de umeri ca de obicei. Dacă nici astăzi nu va veni la școală, nu știu ce mă voi face. Dirigintele mi-a înmânat ieri manualele de care voi avea nevoie pentru anul acesta, plus manualele elevului cel nou și orarul. Mi-a spus că e de datorita mea ca eu să-i ofer partea sa de manuale, căci sunt colega lui de bancă, iar el nu are în fiecare zi ore la clasa noastră. Am acceptat, fără a conștientiza la ce tortură urma să-mi expun umărul drept și mușchii, căci de umărul stâng... clar nu mă pot folosi!

    — Sărăntoaco, te strigă iubitul! necunoscutul din fața ochilor mei îmi chicotește răutăcios și mă umple de nervi.

    Îmi răsucesc corpul, astupându-mi înjurăturile pe care aș vrea din tot cugetul să i le arunc celui care m-a insultat. Mă opresc exasperată din mers atunci când strigătele singurului elev din liceu ce reușește să iasă fără să vrea în evidență, datorită aspectului său luminos, ajung să mă enerveze la maxim.

    — Colega cu heterocromie! îmi face acesta cu mâna, sincronizându-și pașii cu ai mei și adresându-mi-se entuziasmat.

    În câte secunde ajunge în fața mea, iar eu sunt cuprinsă de un sentiment ciudat atunci când privirile ni se întâlnesc.

    Nu pot nega faptul că e atrăgător, dar există ceva la el care mă umple de tensiune. Ceva care îmi șoptește subit că nu e ceea ce pare și că sub caracterul schimbător și copilăros se ascunde ceva și mai măreț decât dă impresia că e deja. Ceva... cu totul și cu totul paralel de prostia jucăușă pe care mi-o afișează mie.

    — Ce vrei? pufnesc zgomotos, încercând să îmi ascund nesiguranța din grai. Și nu-mi mai spune așa, am un nume!

    — Dar l-am uitat... mormăie aerian și își duce pumnul la bărbie, încercând parcă să mimeze o figură gânditoare, dar în final revine la poziția sa inițială și ridică din umeri.

    — Amintește-ți! îi ordon eu indignată.

    — Chiar nu-mi mai aduc aminte care e numele tău... îmi răspunde el după o pauză sâcâitoare. Oricum, e mai mișto dacă te strig colega cu heterocromie, asta în cazul în care nu vrei să mă întorc la domnișoara arțăgoasă.

    Îmi mut greutatea de pe un picior pe altul, ca să nu mă dezechilibrez și încerc să ignor senzația înflăcărată care îmi gâdilă urechile și pieptul.

    Adevărul e că nu-mi surâde ideea de a se întoarce la acea poreclă, dar nici nu-mi displace.

    — Hermione, cedez într-un final și-i destăinui, apoi o iau înainte, ochind în toate direcțiile și sperând că astfel voi găsi o bancă liberă, unde să-i pot înmâna manualele.

    Nu sunt tentată să verific dacă Ares se află sau nu pe urmele mele. Ceva îmi spune că e acolo, în spatele meu și că mă urmează în tăcere. Găsesc în sfârșit o bancă neocupată, mă poziționez în fața ei și îmi permit să eliberez de sub colțurile buzelor un suspin ușurat. Mă așez pe ea, iar tipul cu ochi de gheață și zâmbetul strașnic decurge la aceleași gesturi. Îmi copiază chiar și pufăitul metalic pe care-l produc.

    Încep să mă simt inconfortabil în tăcere și îmi doresc ca el să înceapă să vorbească din nou cu mine, dar nu o face, iar asta mă împunge în conștiință. Îmi doresc ca eu fiu cea care să spargă gheața subțire dintre noi. Doar că, nu am curajul s-o fac, căci niciodată nu am fost în stare să încep o conversație cu cineva. În puținele cazuri în care oamenii s-au arătat interesați de prezența mea, nu obișnuiam să vorbesc decât atunci când aceștia mă băgau în seamă, și chiar și în acele clipe, o făceam extrem de sec.

    — Ce ai făcut aseară? mă chestionează el deodată, fără a-și lua ochii de la gestul stângaci pe care îl săvârșesc de fiecare dată când mă simt intimidată, ținându-mi ambele mâini împreunate în poală.

    Felul său degajat de a rosti cuvintele mă impacientează. Viața mi-a arătat că oamenii calmi nu au niciodată intenții bune și că de ei trebuie să te ferești de cele mai multe ori. Cineva care va izbucni verbal va încerca să te alunge prin al său mod încărcat de a manipula expresiile. Rare vor fi dățile în care astfel de caractere vor reacționa prin fapte. Pe când cei retrași, nu vor avea pic de reținere în a-și duce planul la un alt nivel mai avansat. Ei nu se rezumă nicidecum la puterea infirmă a cuvintelor, căci ținta lor este să reușească negreșit.

    — Am privit tavanul, declar pe o tonalitate abia percepută, ridicând morocănoasă dintr-o sprânceană cu scopul de a-l irita.

    Nu-mi place să fiu interogată. Nu-mi place să fiu băgată în seamă. Vreau doar să dispară dracului de lângă mine.

    — Ce obișnuiești să faci cel mai des? continuă el să mă atâțe.

    Caut să scot dublurile manualelor pe care le am în ghiozdan, crezând că așa îmi voi scoate din minte imaginea sa focalizată asupra ființei mele.

    — Să privesc tavanul. Tu? îndrăznesc să mențin conversația.

    — Să privesc oamenii, mormăie distras, dându-mi de înțeles că exact asta face acum.

    — Înțeleg... rostesc difuz, cu un strop de scepticism scurgându-mi-se de pe buzele vineții.

    Nu înțeleg.

    — Sunt manualele tale, i le înmânez cu grijă în palmele sale calde și primitive. În unul din ele se află și orarul.

    — Nu am ghiozdanul la mine, îl surprind ducându-și o palmă în dreptul gurii, astupându-și astfel un căscat somnoros.

    Poftim?

    — Ce vrei să spui? mă chinui eu să rămân calmă, știind că o astfel de mărturisire este de ajuns pentru a mă enerva.

    — Am crezut că n-am ce ține în el, așa că nu m-am mai sinchisit să-l car după mine, îmi răspunde nevinovat.

    În niciun caz n-am să fiu eu cea care se va căra din nou cu un număr dublu de manuale până acasă!

    — Ai vrea să-mi ții manualele și astăzi la tine acasă? mă întreabă el entuziasmat, cuvintele fiindu-i învăluite într-o oarecare urmă minusculă de speranță.

    Felul insistent în care își plimbă ochii de-a lungul siluetei mele mă incomodează. Nu sunt obișnuită cu astfel de priviri cercetătoare, mai ales că ale sale sunt înghețate și indiferente, ușor cinice. Îmi încordez trupul străpuns de frisoane, dar în zadar, căci acest lucru nu mă transformă în particule mici de polen, așa cum îmi doresc eu să se întâmple. Cu cât încerc să-l ignor mai mult, cu atât ajung să mă împotmolesc mai adânc în senzațiile pe care pupilele sale le tranșează pe pielea mea, precum laserele.

    — Ciudatule, mă răstesc ușor la el, iritată de cererea sa, ai nimerit persoana greșită. Eu nu-s una din proastele tale cu care ți-o tragi la colțurile întunecate ale străzilor, mă adresez zeflemitor, înghiontindu-i pieptul cu greutatea auxiliarelor noi nouțe.

    Preț de câteva secunde, băiatul cu păr alb nu spune absolut nimic. Genele sale lungi și închise la culoare, se arcuiesc de-a lungul clipirilor sale nepăsătoare, repezite. Nu observ urmă de indignare pe chipul său sculptat. Totuși, maxilarul accentuat mă face să cred că vorbele mele nu au trecut de pavilionul urechii sale fără ca frecvența lor să fie procesată de creier. Sunt convinsă că până și tipul cu ochi de gheață are limitele sale, pe care nimeni nu ar trebui să i le irite.

    — Te plătesc, îmi înapoiază manualele ale naibii de grele.

    Să mă plătească... Pe mine?

    — Numai să îndrăznești să-mi dai vreun ban, mârâi amenințător și-mi unesc privirea cu a lui. Ți-i îndes pe toți în ochi!

    — Hermione, îmi lungește el numele, făcându-mi inima să vibreze printre coaste. Îți cer doar o mică favoare...

    Nu apucă să termine ce are de zis, căci graiul meu arzător îl întrerupe.

    — Să nu lipsești mâine de la liceu, accentuez întreaga propoziție, învăluind-o într-o aură impunătoare.

    Adevărul e că îmi place cum se aude numele meu când e rostit de el. Vocea i se mulează într-un anume fel pe litere, oferindu-le o muzicalitate aparte. Cumva... e irezistibil.

    — Alaltăieri aveai ochiul căprui acoperit, îl aud vorbindu-mi ca printr-un vis. De ce acum îl ții ascuns pe cel albastru?

    Îmi umezesc buzele crăpate, adâncindu-mi unghiile crescute natural în coperțile auxiliarelor. Mă simt cuprinsă de frustrare, și chiar nu știu ce aș putea să-i spun într-o astfel de situație.

    Nu a reușit să îmi rețină numele, dar știe ce parte a feței mi-o acopăr de obicei?

    — Cred că ți-ai imaginat, mă străduiesc să adaug un strop de crezare cuvintelor mele.

    — Ba nu! se răstește puțin la mine. Obișnuiești să îți acoperi ochiul ciocolatiu, iar pe cel luminos îl lași la vedere. Știu asta!

    — Nu ți se pare că ești mult prea insistent? scâncesc ceva indescifrabil, simțindu-mi pupilele dilatate de spaimă.

    — Lasă-mă să văd ceva...

    Nu reușesc să mă împotrivesc atingerii sale, căci mâna lui se apropie de chipul meu folosindu-se de o viteză greu de descris în cuvinte. Tresar nervoasă și mă îndepărtez de el, dar la o secundă distanță își înfige degetele în părul meu și cu o blândețe ieșită din comun, îmi dezgolește jumătatea de față acoperită de păr. Se strâmbă puțin la mine, iar eu nu apuc să procesez nimic din ceea ce se întâmplă, căci fruntea sa se lipește brutal de a mea, provocându-mi un fior surd. Uit să respir în clipa în care conștientizez că buzele i se deschid ușor. Începe să sufle aer cald în zona de sub ochiul meu și, fără voia mea, mă calmez și-mi strâng încordată bazinul.

    Asta e... karma?

    — Ai o vânătaie urâtă sub ochi, îmi șoptește la ureche și mă face să mă cutremur.

    — Vezi tu... nu-mi vine nimic inteligent, iar asta pentru că gândurile mele sunt concentrate pe senzația umblătoare pe care o simt în interiorul stomacului.

    Și pe sentimentul sinistru de déja-vu pe care îl experimentez de fiecare dată când mă pierd în ochii săi albi și indiferenți.

    — Am dat cu capul de ușă, îi aștern prima minciună ce îmi cutreieră mintea.

    — Cum așa? Povestește-mi.

    Se arată interesat de mărturisirea mea, deși am senzația că de fapt își dorește să mă împotmolească pentru a afla adevărul motiv din spatele vânătăii mele de sub ochi.

    — Nu te voi forța să vorbești dacă nu vrei, nu mi se pare etică ideea de a scoate oamenilor cuvintele cu cleștele, îmi zice dintr-o dată, luându-mă prin surprindere.

    — Are sens ce spui... simt cum mă înmoi și din dorința de a opri acest proces nemaiîntâlnit mie, mă ridic de pe bancă.

    Sunetul strident de clopot ne anunță că e timpul să ne croim drum printre mușuroaiele de elevi grăbiți și să ajungem în clasele noastre. Și exact asta am fi făcut, dacă tipului cu ochi de gheață nu i-ar fi venit între timp ideea deochiată de a nu se prezenta nici astăzi la ore.

    — Cum adică nu vrei să vii la ore? Ce dracului ai în cap, terci? îl întreb bulversată, fără a ține cont de elevii ce ne privesc în amuzament, făcându-și fel de fel de scenarii dubioase cu noi doi.

    — Nu te îngrijora, Hermione, se sinchisește el să mă liniștească, și rămân surprinsă de calmitatea cu care abordează situația.

    Dacă i-aș fi vorbit în felul acesta tatălui meu vitreg, sunt convinsă că nu m-aș mai fi putut ridica din pat trei zile din cauza durerilor pe care le-aș fi dobândit.

    Încep să mă blestem în gând pentru faptul că i-am spus cum mă cheamă a doua oară. Felul în care îmi rostește numele e... intim, oarecum.

    Nemaiîntâlnit.

    Melodios.

    — Mergem în parc? îmi întinde mâna umbrită de inele cu cranii.

    — Te-ai țicnit? simt cum îmi cade maxilarul. Avem ore!

    — N-am chef azi de ore. Nu-mi place să mă plimb singur... ai vrea să mă însoțești? rânjește moale, clipind de mai multe ori pe secundă.

    Nu am voie să lipsesc de la ore. Tatăl meu vitreg mi-ar săpa cu siguranță o groapă pe undeva prin spatele blocului și m-ar îngropa de vie acolo, dacă ar afla cel puțin că ideea de a chiuli îmi surâde teribil de tare!

    Dar mâna sa o apucă pe a mea și nu am timp să rumeg informația pe care o primesc.

    Împietresc, fluturându-mi în șoc genele deasupra strânsorii sale tandre. Îmi place să-i simt pielea lipită de a mea, chiar dacă cu doar două zile în urmă, strângerea sa difuză mi-a amintit de tatăl meu vitreg. Nu-i pot spune să-mi dea drumul, nici să plece sau să mă lase în pace. Singurul lucru pe care îl pot face e să mă las purtată de atingerea sa stângace și să îmi închipui că el e adevăratul Ares, de care nu avea de ce să-mi fie atât de teamă la început.

    — Încotro, Hermione?

    Își întoarce capul pentru a mă privi mai bine, și deși sunt conștientă că apatia din irisurile sale îmi face pântecul să se furnice și să zbiere în căutarea rațiunii, tot ce fac este să-mi mușc obrazul pe interior, sperând că așa voi reuși să-mi recuperez graiul pierdut prin vid.

    De ce naiba nu pot face în așa fel încât să nu mă mai gândesc atâta la ce va urma și doar să profit de prezentul din fața mea?

    Îndrăznește să riști, măcar o dată! îmi spune vocea din interiorul gândurilor mele pătate de anxietate.

    — Urmează-mă.

    Ares nu spune nimic, dar îmi oferă prioritatea de a-l conduce. Degetele i se încleștează în jurul alor mele și din reflex – sau poate nu – fac același lucru. Nu mai pot da înapoi, iar decizia a fost deja luată și, surprinzător, nu regret. Ajungem în spatele sălii de sport – locul care reprezintă cea mai promițătoare ascunzătoare pentru elevii care ar da orice doar ca să tragă chiar și un singur fum de țigară.

    La marginea terenului ce o înconjoară, acolo unde buruienile domină și insectele își construiesc imperii minuscule, se află o ruptură în gardul din sârmă, una despre care mulți știu și preferă să păstreze tăcerea.

    Îmi trag mâna din căldura degetelor sale și mă strecor cu pași siguri și mânată de o forță necunoscută, prin ruptura gardului. Gem destul de încet, astfel încât Ares să nu mă poată auzi, atunci când sârma atârnată de orificiile găurii îmi atinge pielea inutil protejată de materialul subțire al cămășii mele albe, tranșând linii roșii pe sub ea și implantând în mine o durere ascuțită, însă ușor de tolerat.

    Sunt doar niște zgârieturi banale, îmi spun.

    Am răbdat lucruri mai grele de atât, încerc eu să mă îmbărbătez singură.

    — Crezi că poți trece prin ea? îi afișez un zâmbet fals și cinic tipului cu ochi de gheață, analizându-i gura arcuită.

    Pare să facă asta destul de des. Cred că se gândește dacă ar putea încăpea prin crăpătura gardului. Ce-i drept, e destul de slab, dar construcția lui e osoasă, mare și musculoasă, iar ceva îmi șoptește că nu o să reușească să pătrundă cu mine de cealaltă parte.

    În momentul în care îmi dau seama ce are de gând să facă, un fior răcoros îmi străpunge corpul și simt cum inima mi se oprește pentru o bucată de timp semnificativă mie. Îl focalizez buimacă cum își încordează genunchii. Colțurile pleoapelor încep să mă înțepe și nu reușesc să scot niciun sunet. Îmi duc ambele mâini la față, apăsându-le tare și uitând de usturimea din ambele brațe. Încerc să mă gândesc la orice altceva, numai nu la asta. Sunetul impactului cu pământul mă face să-mi strâng picioarele în jurul bazinului, dorindu-mi să mă fac ghem și așteptându-mă la o căzătură urâtă din partea sa.

    — Ce naiba faci acolo, Hermione? vocea sa pare mai colorată ca niciodată și încep să cred că nu e altceva decât o halucinație înșelătoare.

    Dorind să știu dacă e bine, îmi desprind palmele de pe chip și deschid ochii, pentru ca apoi să constat că Ares își ține ambele mâini în buzunarele de la blugii săi negri și că e în regulă. Puțin ciufulit, dar e bine.

    Am crezut că ai pățit ceva...

    — Zevzecule, aici nu ești la circ, așa că încetează să te mai tot dai în spectacol!

    — Înțeleg, ai fost îngrijorată pentru mine, tonul i se umple de compasiune.

    — Poftim? pufnesc. Cine naiba ar fi îngrijorat pentru tine?

    Spune doar prostii, dar problema e că prostiile lui mă face să îmi doresc și eu la rândul meu, să spun numai prostii.

    — Cred că nimeni, mormăie oarecum sigur de propriul crez.

    — Ce propui să facem în parc? mă sinchisesc să schimb subiectul.

    — Vei vedea, încearcă să mă asigure, trecându-și o mână prin păr, aranjându-l puțin.

    Ce naiba fac? mă întreb în timp ce mă las condusă de tipul ai cărui ochi n-am nici cea mai vagă idee de ce privesc din prisma nepăsării.

    Care e povestea ochilor săi?

    Îl cunosc de două zile, însă la cât de naivă sunt i-aș putea permite să-mi facă orice. Singura condiție ar fi să-mi vorbească pe al său glas inocent și să-mi rostească numele de câteva ori. M-ar putea duce la marginea orașului și să mă lase acolo, la mila nimănui. M-ar putea tortura până la moarte sau m-ar putea ucide, iar ceva îmi spune că tot nu mi-aș putea da seama, nici dacă mi-ar face toate astea la un loc, dacă ar face-o intenționat sau nu.

    E pur și simplu... mult prea complex ca să-i pot înțelege gândirea.

    — Ce dracu urmărești? mă opresc în mijlocul drumului și îl privesc, cuprinsă din cap până în picioare de scepticism.

    — Mergem în parc, surâde el relaxat, scărpinându-se puțin în cap.

    — Ai iubită, zevzecule! răcnesc dintr-o dată, revoltată către el.

    — Anemone nu e distractivă. Nu ar fi niciodată dispusă să se strecoare pe sub gardul liceului și să chiulească alături de mine.

    — Ce înseamnă pentru tine cuvântul distractiv? mă încumet eu să-l chestionez.

    — Distractiv... tace pentru câteva clipe. E atunci când găsești pe cineva alături de care poți fii tu însuți, indiferent de ce păreri își fac cei din jur despre tine. Distractiv e atunci când ai curajul să povestești până noaptea târziu întâmplări din copilărie și ce fantezii nebunești nu-ți lasă mintea să se odihnească. E distractiv atunci când ești cuprins de emoții și nu poți rosti nimic coerent în fața oamenilor de care ajungi oarecum să te atașezi, dar un lucru și mai distractiv decât precedentul e atunci când ai o legătură atât de strânsă cu cineva, încât cuvintele ies pur și simplu din interiorul tău, atât de familiar, încât nu mai poți înceta din a vorbi.

    Abia acum observ că pe parcursul discursului său am strâns din pumni atât de tare, încât unghiile mi-au intrat ușor în piele. Mă dor palmele și mai sunt și transpirate.

    — Cum se simte... iau o pauză înainte de a-mi termina fraza, timp în care îmi strâng dureros căptușeala obrazului între dinți, felul ăsta de distracție? îmi mângâi ambele palme, pe rând.

    — N-am nici cea mai vagă idee despre cum se simte, își rotește privirea în jurul nostru, la copaci, persoane grăbite și clădiri recent construite.

    Auzi... tipule cu ochi de gheață, de ce mă faci să cred că ești un înger?

    — Ce faci? mă chinui să-mi revin din tranșa gândurilor, răstindu-mă la el fără a ține cont de oamenii ce trec pe lângă noi.

    Nu-mi răspunde. Mă ia prin surprindere atunci când îmi smulge brutal ghiozdanul de pe ambii umeri, îl deschide și caută ceva ce pare că nici el nu știe cum arată. Scoate un pix și caietul de matematică. Îl deschide și fără niciun avertisment rupe o bucată de hârtie din paginile sale, după care îmi îndeasă caietul înapoi în compartimentul uzat, păstrând în continuare tăcerea ce îmi dă impresia că îmi arde cerul gurii.

    Îmi doresc să știu ce are de gând să facă, însă mă tem că nu dispun de curajul necesar ca să-l întreb.

    Ceva îmi spune că nici nu e nevoie și că urmează să aflu mai curând decât mi-aș putea imagina care sunt intențiile sale.

    — Permite-mi să-ți folosesc poala, mă îndeamnă rugător și blajin să cooperez cu intențiile sale necunoscute mie.

    Acesta-mi așază rucsacul în bazin și reușesc imediat să înțeleg ce vrea de la mine. Îmi arcuiesc corpul în față, chinuindu-mă să-mi transform poala într-un fel de masă umană. Ares se apleacă ușor și începe să scrie ceva pe bucățica de hârtie ruptă strâmb. Mă străduiesc să-i deslușesc scrisul lăbărțat, având în vedere că mă uit cu susul în jos la el. Reușesc să descifrez doar primele trei rânduri scrise și ochii mi se umplu de lacrimi, iar vederea mi se încețoșează, făcându-mă să cred că am bucăți de cristale înfipte în ochi.

    După ce termină ce are de scris, se îndepărtează de mine. Atenția i se concentrează asupra bătrânului aflat în stânga noastră, rezemat de zidul unei clădiri și dormind în poziția fetusului. Barba acestuia e încurcată și albicioasă, iar hainele îi sunt zdrențuite, rupte și murdare. Lângă el se află un carton pătat, pe care scrie cu litere de tipar neglijente: surdomut.

    Îmi șterg lacrimile cu încheietura mâinii, însă acestea continuă să se încăpățâneze și pare că nu vor încă să se retragă. Oricine i-ar vedea privirea indiferentă a lui Ares ar crede că nu posedă nici cel mai milimetric gram de empatie, însă nu e deloc așa. În ciuda faptului că reușește în majoritatea timpului să-și mențină privirea nepăsătoare și înghețată, nu e lipsit de durere, confuzie, frică sau afecțiune. Doar pentru că ochii săi refuză să-i trădeze sentimentele, nu înseamnă că ele nu-și au cuib deja în toracele său, neatinse.

    Dau să spun ceva, dar mă opresc atunci când îl văd scormonind de zor prin buzunarul de la blugi, iar la câteva secunde distanță, înlemnesc și mă dau câțiva pași înapoi când îi văd teancul de bani. Nu se obosește să-i numere, însă chiar și așa sunt conștientă că sunt foarte, foarte mulți!

    Își duce o mână la spate și se apleacă la nivelul bătrânului, fără a ține cont de micul public ce îl înconjoară privindu-l cu ochii cât cepele. Îi pot vedea mărul lui Adam cum coboară atunci când înghite în sec. Cu o mișcare calculată îl zgâlțâie pe bătrân, tandru și violent în același timp. După câteva insistențe, bătrânul își deschide ochii bulbucați de somn și se ridică în poziția de șezut. Își mijește ocheadele întrebător, încercând cumva să comunice cu Ares din priviri. Ochii lui Ares sunt reci și indiferenți, făcând acest gen de comunicare imposibilă.

    Îi face semn bătrânului să-și întindă ambele mâini. Acesta face după cum i s-a îndemnat, urmând ca apoi tipul cu ochi de gheață să-și scoată cealaltă mână de la spate. Îi așază cu grijă banii în palme, după care i le închide blând. Dă să se ridice și să plece, dar își amintește în ultimul moment de hârtia mototolită din buzunarul blugilor săi. Mai zăbovește câteva secunde căutând-o, apoi i-o înmânează bătrânului, zâmbindu-i oarecum timid.

    Un pumnal de ace mă străpunge dureros în piept când îmi amintesc ce scria în primele trei rânduri din mini eseul scris la repezeală de adolescent.

    Rezistă, bine? Nu ești singur. Să nu cumva să dispari din zona asta, căci voi veni să te vizitez în fiecare săptămână.

    — Ai un suflet bun, îi șoptesc compătimitor, simțindu-mi corpul amețit și țintuindu-l cum se chinuie să-și facă loc prin mulțimea de oameni.

    — Prostii, se apropie de mine și mă bate pe spate, iar eu cu greu reușesc să mă abțin și să nu scrâșnesc de durere, având în vedere că am tot spatele vânat.

    Dacă aș fi știut că mă va auzi, nu aș mai fi gândit asta cu voce tare!

    Și nu, nu spun prostii, mi-aș dori să-i pot zice.

    După câteva minute în care niciunul din noi nu a scos nici măcar un cuvânt, ajungem în parc. Obrajii îmi ard ca într-un cuptor mocnind și plin de lavă în clipa în care retina mea surprinde zecile de cupluri îndrăgostite care ne înconjoară pe amândoi.

    Oarecum, pare că și noi facem parte din cercul lor...

    La naiba, ce tot spun?

    — Imposibil! exclam surprinsă.

    — Ce vrei? mă întreabă el, pe un ton cu iz înfumurat, înclinându-și capul spre dreapta.

    — Roșești! îi arăt cu degetul porțiunea îmbujorată a feței și încerc să ignor faptul că mâna îmi tremură.

    — Bineînțeles, doar sunt rușinat! își ascunde fața în palme, indispus de faptul că ochii mei i-au remarcat slăbiciunea. Locul ăsta e plin de lingăi!

    Privindu-l cum se străduiește să-și mențină chipul ascuns după finețea palmelor sale, zâmbesc tâmp, afișându-mi toți dinții certați unii cu alții la vedere. Mă bucur că Ares nu-mi poate vedea expresia, căci sunt convinsă că până și el ar crede despre mine că în momentul de față arăt de-a dreptul penibilă.

    Și visătoare.

    — Nu-mi amintesc să fi fost eu cea care te-a târât prin parc! mă stropșesc la el.

    — O faci să sune de parcă eu te-am obligat să vii! ripostează, susținându-mi tonalitatea aspră.

    Are dreptate. Am ales să-l însoțesc de bună voie, așa că n-am niciun motiv să mă plâng.

    — Să mergem pe plajă... mi se adresează moale, bolborosind și dovedindu-mi că în continuare că se simte jenat de ceea ce tocmai a văzut. Cred că atmosfera de acolo e puțin mai diferită de... asta.

    — De acord, depun ceva efort ca să-i pot răspunde.

    Nu sunt sigură dacă m-a auzit sau nu, tot ce știu e am clipit, iar în următoarea secundă Ares a și dispărut din fața mea, lăsându-mă cu ochii în soare.

    Îmi învârt exasperată gâtlejul prin jur, precum o pasăre de noapte căutându-și prada, până ce reușesc să dau din nou de el.

    — Ce spui de un joc, Hermione? își împreunează ambele palme la buze și strigă către mine, urmând ca apoi să o ia la fugă printre copaci.

    — La dracu! e tot ce reușesc să spun, printre dinții încleștați.

    Trag aer în piept până la refuz și încep să alerg, asigurându-mă că nu mă lovesc de crengile copacilor și încercând să nu calc strâmb sau să nu mă împiedic de vreo piatră. Pumnii îmi sunt strânși și înfipți adânc în carnea palmelor, iar broboanele de transpirație nu întârzie să apară și se scurg în viteză de pe fruntea mea în jos. Dacă gradul de furie ar putea colora pielea oamenilor, atunci cu siguranță că aș fi cea mai roșiatică fată din întreg parcul ăsta de îndrăgostiți.

    Niciodată nu am fost bună la sport, fapt pentru care nu reușesc să îl prind din urmă oricât de mult mă străduiesc și la câteva minute de alergat, îl și pierd. Mă opresc în mijlocul parcului, dorind să-mi odihnesc puțin trupul răpus de adrenalină, dar mă tem că am uitat să respir. Inima îmi bate cu putere și îmi dă impresia că va exploda dacă nu mă așez undeva, în timp ce plămânii mă ard.

    Ares e o minge de energie și nu e dispus să-mi ofere nici cea mai mică șansă la câștig.

    Pur și simplu... e imposibil de concurat cu el, iar cel mai mult mă enervează faptul că nu-i pot refuza nebuniile. Pare dulce, dar odată ce se dezlănțuie dovedește că are capacitatea inumană de a jongla cu nervii mei așa cum nimeni nu a mai făcut-o până acum și deși știu că aș putea trăi și fără compania sa lipicioasă, simt că dacă aș face-o, m-aș scufunda din nou în gânduri sinucigașe.

    Pentru câteva ore, n-am mai vrut să mor.

    Mă enervează.

    Mă provoacă.

    Dar mă face să-mi doresc să rămân în viață.

    — Nu pari deloc în formă, Hermione! mă șicanează el binedispus, fluturându-și jucăuș brațul pentru ca eu să-l observ.

    Orizontul vast și nedescoperit de niciunul din noi, al fluxului liniștit valurilor ce se sparg ușor în spatele băiatului cu păr alb și privire înghețată implantează mii de senzații în pântecele meu. Nu știu exact de cât timp stau nemișcată, admirând peisajul mediteranean ce-l înconjoară pe Ares, fiindu-mi cumva frică să mă apropii de acesta. Clinchetul pescărușilor îmi zbârlește pielea prin materialul cămășii, iar degetele îmi amorțesc pe toarta ghiozdanului meu uzat atunci când mă încumet să mă deplasez către adolescent. Nu e prima oară când vin aici, însă de fiecare dată când am fost, eram doar eu și cutia mea muzicală.

   În două minute ajung lângă el și mă așez cu fundul pe nisipul călduț.

    — Te urăsc din tot sufletul meu! îl lovesc cu pumnul în spate.

    — Ura e un sentiment mult prea profund pentru tine, Hermione, îmi silabisește numele chicotind.

    Insinuează cumva că nu sunt profundă?

    — Încep să cred că nu ești atât de monstruoasă pe cât de mult vrei să dai impresia.

    — Du-te dracului, ciudatule, bolborosesc privind cerul de deasupra noastră, nevenindu-mi să cred ce tocmai am auzit venind dinspre umezeala buzelor sale.

    — Azi m-am distrat! îmi zâmbește el nevinovat, arătându-și dantura îngrijită.

    N-am făcut decât să-l însoțesc în parc, apoi pe plajă. N-are de ce să facă pe emoționatul...

    Sau are? Nu știu... nu mă simt în stare să gândesc și tind să cred că se datorează doar din vina lui.

    — Știi... obișnuiam să fac asta des cu mama...

    Își drege glasul și refuză să se uite la mine, concentrându-și percepția asupra plapumei albastre de apă sărată, ce parcă își întinde valurile către noi, dorind să ne cuprindă în îmbrățișarea ei ucigătoare, pentru a ne mătura existența jalnică de pe uscat.

    — Cumva... te-am folosit, coboară vocea și mă blestem pentru faptul că nu am curajul să-l rog să mă privească în ochi. Am vrut să văd dacă voi simți aceeași fericire de atunci dacă fac asta cu altcineva, dar n-a mers. Amintirile sunt precum fulgii de nea. Fiecare amintire e unică și oricât de mult ai vrea să crezi că le poți clona alături de altcineva, întotdeauna vor avea un alt fel de profunzime. Dar chiar și așa, m-am distrat!

    Inocența ta e chiar atât de pură?

    — Ce s-a întâmplat între tine și mama ta? îmi fac curaj și îl întreb. De ce acum nu vă mai înțelegeți?

    Liniște.

    Vorbește cu mine!

    Dacă n-o face, mă jur că voi izbucni în plâns. Nu pentru mine, ci pentru el. Felul în care se uită indiferent la frumusețea simplă, dar totuși contopitoare a mării, în timp ce buza de jos îi tremură nostalgic, la fel ca în prima zi în care ne-am cunoscut, mă deprimă.

    Inocența ta e atât de tragică încât mă face să simt că mă împrăștii.

    Inocența ta e atât de tragică, mă arde și mă topește.

    Inocența ta tragică e... frumoasă, dar deprimantă.

    Stând și privindu-l atât de tăcut și de calm, mă face să conștientizez că e precum un înger. Un înger, dar nu orice fel de înger. Ares e un înger decăzut și nu pot să nu mă întreb ce naiba a făcut de a fost izgonit din Rai.