Marți, 24 octombrie, 2023

    Ares Drivas 

    Mă strecor în dormitorul domnișoarei arțăgoase. Trupul subțire învelit până la gât în plapumă este tot ceea ce văd în acest moment, singura scânteie din camera asta întunecată pe care aleg să-mi îndrept atenția. Fac un pas și ajung în dreptul patului ei. Părul îi e ud din cauza transpirației, iar de pe frunte i se scurg straturi de umezeală.

    Mă apropii mai mult de ea, până ce doar câțiva centimetri ne despart chipurile. Cu o grijă necaracteristică mie o dezvelesc, lăsându-i corpul să-mi ofere o priveliște care îmi spintecă plămânii. Pe lângă faptul că bandajele de ieri au dispărut complet, acestea par să fi fost smulse cu brutalitate, căci brațele Hermionei sunt la fel de inflamate ca în prima zi când i-a fost despicată pielea. Are mult sânge întărit și oxidat pe ele, închis la culoare, iar porțiunile din jurul crestăturilor au un aspect inestetic și mă fac să-mi mut privirea. Nu-mi pot scoate din minte imaginea rănilor ei, și am impresia că auzi și simți mirosul de carne mutilată...

    Mi-e de ajuns doar să privesc ca să înnebunesc, darămite să experimentez pe propria-mi piele...

    Cum ar fi dacă n-am mai simți nimic? Am scăpa astfel de toate grijile ce ne perturbă sufletul? Sau am mai ști cum să zâmbim, să prețui oamenii și momentele esențiale din viața noastră? Poate că de-am fi într-adevăr lipsiți de empatie, trupurile ne-ar fi formate doar din carne moale și banală. Am trăi ca o carapace pustie, fără suflet și amintiri, precum niște obiecte, și n-am mai cunoaște sentimentul de acasă.

    Tocmai de aceea suntem imuni indiferenței și îmbrățișăm emoțiile, sufocându-le până când ajung să devină parte din noi. Avem visuri și dorințe ca să nu trăim ca niște fantome programate să hoinărească până în clipa în care vor dispărea.

    Avem nevoie să tânjim, să suferim, să păcătuim și să învățăm din greșeli, să întindem mâinile către cer și să strigăm în gura mare care sunt nebuniile pentru care nu renunțăm.

    Pentru că suntem oameni.

    Suntem predestinați să ne hrănim distopiile și utopiile minții.

    Presar respirații înduioșătoare peste scâncetele fetei de lângă mine ce se vor a fi doar niște vuiete mai accelerate. Mă roade impulsul de a o atinge, așa că înghițind în sec, dau să-i cuprind una din palme, însă nu apuc să-mi termin traiectoria. Ochii domnișoarei arțăgoase de o profunzime nemaiîntâlnită se deschid mult prea brusc și mă iau pe nepregătite. Aceasta tresare când mă vede. Se trage la marginea patului, mărind semnificativ distanța între noi, după care se cuprinde în brațe.

    — C-ce... cauți aici? mi se adresează bâlbâită, respirând zgomotos.

    — Liniște-te, ești în siguranță, simt eu nevoia s-o asigur înainte de a o bombarda cu întrebări.

    — Ți se pare că nu sunt liniștită? mă atacă pe o tonalitate mai puternică de data aceasta, totuși continuând să vibreze și să-și contrazică singură vorbele.

    — Mâinile tale arată înfiorător, îi mărturisesc și ajung imediat după să regret felul în care m-am adresat.

    Nu vreau să înțeleagă pe dos, ci doar să conștientizeze graviditatea situației în care se află pentru a-mi accepta ajutorul.

    — Se vor cicatriza, se ridică din pat și-și trece melancolică irisurile colorate de-a lungul propriilor răni. Noi straturi de piele le vor înlocui pe cele distruse sudându-se în carne. Tot ce vezi roșu acum va căpăta o tentă cât mai deschisă. În final nu vor mai rămâne decât niște dungi albe, niște modele ce vor putea fi pipăite fără a crea disconfort.

    Faptul că Hermione știe atât de multe despre procesul de cicatrizare al tăieturilor mă face să intuiesc că a trecut de nenumărate ori prin el.

    — Dar cicatricile sufletești? o întreb fără a-mi suprapune cuvintele în cap, căci vreau doar să i le aflu pe ale ei. Și ele vor deveni niște dungi albe imprimate pe inima ta?

    — Nu văd ce sens are discuția asta și nici motivul pe care ți-ai cărat membrele până aici, bâiguie adolescenta, încercând să pară aspră în fața mea.

    Îmi relaxez mușchii încordați și inspir adânc pe gură, știind că e imposibil ca Hermione să coopereze cu planul meu. Îi așez o mână în poala mea și-mi scot din buzunarul blugilor o rolă de bandaj, pe care o desfac sub privirile năucitoare ale domnișoarei arțăgoase.

    — Farmacista mi-a recomandat să folosești alifia asta de două ori pe zi, dimineața și seara, îi zic și de îndată mai scot și o cutiuță micuță, maro deschis și lucioasă.

    Înainte de a-i bandaja brațele, îi spăl cu grijă pielea maltrată și împânzită de sângele întărit, transformat în cruste negre și neregulate, sub jetul rece al robinetului din baie. Din cauză că am insistat puțin cu presiunea apei, leziunile i se deschid, iar lichidul roșiatic îi țâșnește abundent, tulburându-mi fiecare colțișor al minții mele. Mă panichez, simțindu-mă incapabil să fac ceva în momentul de față, căci nu am văzut în viața mea atât de mult sânge, plus că nu m-a învățat nimeni cum să opresc o hemoragie. Hermione dă dovadă de o rezistență inumană la durere când refuză să schițeze vreun scâncet sau o privire alarmată. Mă asigură detașată că sângerarea se va opri în câteva secunde, maxim două sau trei minute.

    Nu o cred și prefer să mă rezum la sângele ce se scurge cu repeziciune din mâinile ei, picurând pe gresia băii în care ne aflăm. Intenționez să apelez la urgențe, dar nu apuc nici să formez numărul, deoarece palmele ei le cuprind blând pe ale mele, iar eu mă resemnez.

    Nu-i pot rezista. Mă simt de parcă irisurile ei diferite rostesc un farmec surd asupra mea,  hipnotizându-mă să-i fiu ascultător. Nu mă subjugă. Nu-mi impune s-o fac.

    Mă vrăjește.

    — Ți-am promis că vom merge împreună la poliție, îi declar puțin răgușit, fiind încă prins în mrejele ochilor ei după ce îi termin de bandajat brațele.

    — Sper că nu vorbești naibii serios, pufnește ea morocănoasă, și arată de parcă urmează să-și scoată colții din secundă în secundă.

    — Știi la fel de bine ca și mine că fără mărturia ta monstrul nu o să putrezească după gratii.

    — Și ce dacă rămâne nepedepsit? ecoul cuvintelor îi e lipsit de curaj, lucru ce mă sâcâie enorm. Viitorul lui nu mă privește pe mine.

    Tonul ei dur îmi cutremură urechile și-mi lărgește orizonturile gândirii, făcându-mă să realizez ce semnificație au acestea. Apar în fața ușii înaintea brunetei. Devin tensionat, poate chiar panicat de faptul că înăuntrul ei nu există nici cel mai mic atom de voință. Pur și simplu nu vrea să lupte, ci doar să fie martoră propriei căderi întunecate. Hermione e precum un marinar ce intenționează să se scufundă în adâncurile oceanului alături de nava sa în loc să caute o cale de a-și salva viața.

    Îi e atât de frică de eșec, încât nici măcar nu mai vrea să încerce.

    — Vrei să-l lași să scape, Hermione? o zgâlțâi ca pe o marionetă fragilă, asigurându-mă însă că gestul meu nu-i provoacă durere.

    — Da! îmi răspunde strident. Nu mă interesează nimic ce are legătură cu el, lungește fiecare sunet pe care-l rostește. Indiferent dacă scapă sau face pușcărie, nu-mi pasă.

    Corpul i se zbate sub degetele mele, iar ea încearcă din răsputeri să se elibereze de mine.

    — Bărbatul ăla e periculos, și n-o zic doar pentru că ar fi putut să ne căpăcească pe amândoi cu ochii închiși.

    Săvârșesc o pauză agonizantă de câteva clipe.

    — Tu ești singura care-l poate distruge, și totuși alegi să fugi cu coada între picioare, mă răstesc la ea.

    O surprind cum se strâmbă, deformându-și astfel puțin din fizionomia delicată. Cel puțin în acest fel am reușit să-i captez atenția. Acum nu mai încearcă să plece de lângă mine.

     — În clipa asta te comporți exact ca o lașă bună de nimic, continui să-i vorbesc răstit. La dracu, amândoi știm că nu ești o lașă! Nu mă face să-mi schimb complet părerea ce mi-am format-o despre tine, căci fix asta am să fac dacă ai să mai continui să mă provoci în felul ăsta. Gândește-te că el nu o să te lase în pace atât timp cât va fi liber. O să te caute. O să vrea să se răzbune fiindcă i-ai aprins nervii. Și chiar dacă n-ar mai fi atât de interesat de tine, va găsi pe altcineva care să-ți ia locul. Ar putea fi o femeie fără apărare sau o adolescentă de aceeași vârstă ca și tine.

    Observ că vorbele mele au băgat-o în tranșă, căci pare că nu mai respiră și nu mai clipește. Aproape că-i prind între dinți lobul urechii atunci când îi șoptesc cutremurător de lent:

    — Va găsi o altă fată pe care s-o nenorocească în locul tău.

    Imediat ce cântărește mental ce tocmai i-am zis, bruneta suspină. Palmele ei tranșează urme imaginare pe pieptul meu și mă fac să simt cum ard pe interior, apoi mă împing. Încă le pot simți strângându-mi cu ferocitate tricoul negru, chiar și după câteva secunde de la incident.

    — Lasă-mă să mă duc singură, răsuflul ei îmi perforează timpanul.

    — Nu, clatin din cap negativ. Încep să te cunosc din ce în ce mai bine, iar unul din infinitatea ta de defecte este lipsa sincerității. Te pricepi să minți al naibii de bine. Dacă te-aș lăsa să mergi singură, atunci n-ai mai face-o deloc.

    — Bine, cedează în mod bizar.

   Dacă ar fi să mă rezum la caracterul ei furtunos, de data aceasta resemnarea i-a fost prea fadă. Nu știu de ce simt că pune ceva la cale...

    — Idiotule, ai dat foc la apartament!

    Strigătul ei îmi face gândurile de mai devreme să mi se evapore. Nu-mi dau seama cum anume a reușit să parcurgă drumul de la dormitor până la bucătărie. Mă ustură ochii crunt din cauza miasmei toxice, dar asta nu mă oprește din a-i fi alături, mai ales că vina îmi aparține mie în totalitate. Mi-am dorit să o mai îndulcesc puțin, așa că m-am trezit cu o oră mai devreme decât ar fi trebuit s-o fac inițial și am plecat la supermarket.

    De acolo am cumpărat niște alimente, printre care și câteva ingrediente pentru niște clătite. M-am strecurat pe geamul spart din camera monstrului, reușind astfel să pătrund în apartament, apoi m-am pus pe gătit. După ce am încins tigaia și am răsturnat puțină compoziție în ea, m-am dus la Hermione pentru a o trezi. N-am bănuit că urma să uit complet de ce aveam pe foc...

    — Te ucid și apoi o să-ți ascund cadavrul sub pat! îmi mârâie ea înfundat, înecându-se cu fum în timp ce se deplasează prin bucătăria aburită. O să-ți folosesc măruntaiele ca să acopăr gaura pe care ai făcut-o cu bolovanul în geam!

    Trebuie să recunosc că tipa asta e înfricoșătoare uneori.

    Mă uit la ea din pragul ușii cum se răsucește pe călcâie, cu mâinile întinse pe post de scut pentru a se apăra de avalanșa cenușie ce țintește spre ea cu săgeți fumurii. Apucă un prosop de pe mânerul cuptorului, cu care reușește să mai alunge din fum și să-l direcționeze pe geam. Mă alătur și eu, luând tigaia prăpădită și aruncând-o în gunoi cu tot cu conținutul negru și fărâmicios.

    — Ce dracului crezi că faci? zbiară domnișoara arțăgoasă la mine.

    Începe să înșire pe bandă rulantă o serie de blesteme, apoi îmi zice că ar trebui să-mi bage mânerul tigăii în fund pentru ca data viitoare să nu-i mai ating niciodată uneltele achiziționate cel mai probabil de pe vremea neanderthalilor.

    O avea ea gura imensă și nemiloasă, dar recunosc că e adorabilă atunci când se enervează.

    — N-ai auzit ce-am zis, zevzecule? deși ar putea fi convinsă că mustrarea ei mă înțeapă, adevărul pe care nu-l cunoaște este că nu face decât să mă amuze. După ce că mi-ai ars unica tigaie pe care-o aveam, ai mai și aruncat-o în gunoi!

    — Ar trebui să-mi mulțumești fiindcă te-am scăpat de tabla aia preistorică, îi replic.

    Aceasta continuă să-mi afișeze o mimică acră, de parcă i-aș fi supărat animalul pufos de companie pe care nu-l deține.

    — Chiar îți pasă așa mult de vechitura aia? o întreb fără a mă aștepta la un răspuns, după care adaug cu reticență: Voiam să-ți fac o surpriză.

    — Surpriză? mă atacă nonverbal cu mâinile încrucișate la piept.

    — Arsura aia trebuia să fie o porție de clătite.

    — Aia e compoziția ta? arată cu degetul către bolul în care am amestecat ingredientele în urmă cu patruzeci de minute.

    Dintr-odată o zăresc cu bolul de compoziție în brațe. Își introduce îndrăzneață un deget în amestec. Îl scoate apoi îmbrăcat într-o cremă gălbuie și fără a-l analiza o clipă măcar, și-l introduce direct între buze. Clipesc mărunt, uimit de gestul ei și fascinat în același timp. Mă chinui să ignor valul dubios de căldură care-mi cutreieră întregul corp și mi-l transformă într-o bucată de gheață aflată în proces de topire.

    — Asta-i omletă, concluzionează ea deloc surprinsă.

    Tac, fiind incapabil de a scoate ceva pe gură. La naiba, simt că am roșit chiar și pe sub urechi! Modul excitant în care buzele îi absorbeau ca o ventuză degetul era...

    Oprește-te! îmi atrage atenția sinele meu. Numără până la zece, apoi gândește-te la formulele alea nenorocite pe care le-ai învățat pentru azi la fizică.

    — Tipule cu ochi de gheață, nu așa se fac clătitele, mă informează adolescenta inconștientă de fantezia ce a stârnit-o în mine.

    De parcă aș vrea acum să aflu cum se fac clătitele!

    — Mă duc să mă schimb.

        Glasul ei melodios îmi înfășoară pielea în fiori răcoroși, iar interiorul mi-l strânge de senzații care mai de care mai ciudate. Continui interminabil și prostesc s-o văd lângă mine, precum efectul unei iluzii produse de o substanță halucinogenă puternică.

    Teoria haosului se numea porcăria aia de lecție la fizică? Deja am uitat tot ce-am învățat aseară despre ea...

    Hermione apare mult mai devreme decât aș fi tins eu să mă aștept din partea unei tinere de vârsta ei. Are părul lung și ondulat la vârfuri, veșnic liber. Irisurile paralele îi sclipesc ca două perle culese de pe fundul oceanului când își focalizează ochii asupra staturii mele. Arată naturală, iar asta o face să pară atrăgătoare. Asta face ca curentul electric pe care-l direcționează spre mine să-mi zbârlească fiecare celulă din trup și firicel de păr. Mă ademenește să-mi imaginez lucruri și scene ce nu se vor  întâmpla vreodată între noi doi.

    — Visezi cumva cu ochii deschiși? sparge ea liniștea.

    Nu cred că ai mai sta atât de aproape de mine dacă-ai ști la ce mă gândesc acum.

    Domnișoara arțăgoasă își ia ghiozdanul și se strecoară afară înainte ca eu să-mi fac curaj să ofer răgaz cuvintelor ce-mi stăteau atârnate pe limbă. Mă silesc s-o prind din urmă. Mi se pare dubios că eu nu am știut niciodată să am grijă de mine, însă cumva mă simt responsabil pentru siguranța unei alte persoane. E ca și cum m-aș pricopsi cu un copil înainte să apuc să mă maturizez. Deoarece Hermione ar putea fi comparată cu un copil fără apărare. E instabilă, iar din cauza traumei pe care a experimentat-o în mod repetat a devenit incapabilă să-și mai poarte singură de grijă, fiind convinsă că dreptul de a respira nu i se mai cuvine.

    Partea cea mai nasoală este că și eu sunt un copil instabil și incapabil să-și poarte singur de grijă. Și eu sunt imatur, câteodată hiperactiv și altădată prea tăcut.

    Nu o să mă maturizez niciodată. Pentru că din clipa în care încetăm să mai fim copii, începem să ne dezintegrăm pe interior.

    Nu reușim să parcurgem nici măcar jumătate din drumul pe care îl avem, căci fata cu aură de conducătoare grăbește pasul, apoi o ia la fugă lăsându-mă la propriu cu ochii în soarele șters de afară.

    La naiba, la naiba, la naiba!

    Știam eu că tâmpita pune ceva la cale!

    — Hei, tâmpito! răcnesc în urma ei.

    Alerg după ea cuprins de o dorință imensă de a o prinde și lega naibii de un stâlp, căci poate așa îmi va lua în considerare argumentele. Când se oprește după o cotitură cu palmele pe genunchi și respirând greoi, reușesc să o cuprind de la spate și s-o imobilizez.

    — M-ai păcălit, ființă șireată ce ești! îi suflu epuizat în obraji.

    — Prost ai fost să mă crezi în stare de a depune o declarație împotriva tatălui meu vitreg, îmi dezvăluie ea încleștându-și dinții.

    — De ce să nu fii în stare? Chiar vrei să mai sufere și altcineva exact așa cum...

    — Pentru că nimeni nu o să mă creadă! mă întrerupe pe un ton scăldat în amărăciune.

    Ce?

    — Cum ai ajuns la concluzia asta? îmi cobor capul încet, proptindu-mi-l de spatele ei firav.

    Frisoanele ei aproape insesizabile îmi face fruntea să trepideze pe același ritm cu nesiguranța care i se revarsă în sânge. Mă simt din nou respins, dar cred că am pierdut numărul dăților în care mi-am repetat în gând că de data aceasta va fi altfel, că nu voi mai fi analizat cu dezgust de oameni pentru simplu fapt că arăt altfel față de standardele lor. Am pierdut numărul dăților în care mi-am dorit ca a doua oară să nu se mai repete.

    Am pierdut numărul dăților în care am tânjit ca Hermione să mă accepte.

    — Poți face diferența între mine și el?

    Traduc în cuvinte curiozitatea care până să i-o manifest ei se hrănea cu insecuritățile mele, despicându-mi speranța până la os. Bruneta a cărui privire n-o pot citi – căci mă aflu în spatele ei – oftează într-un final, iar eu știu fără ca măcar să-mi comunice care îi este răspunsul.

    În viziunea ei, sunt exact ca cel care a abuzat-o.

    Nu sunt cu nimic mai presus sau mai prejos decât un demon, ci îi asemăn în totalitate. Și asta mă frustrează. Să fiu al dracului dacă nu mă frustrează! Deoarece știu că nu-i adevărat și nu mi se pare corect să fiu condamnat pentru faptele macabre ale altcuiva doar pentru că împărțim aceeași anatomie.

    — Atunci am să-ți dovedesc că te înșeli în privința mea, îi spun cu duritate, înălțându-mi capul de pe ea. Compară-mă oricât dorești și simți că acel monstru, ia eu am să-ți demonstrez de fiecare dată că paranoia ta e îndreptată asupra persoanei nepotrivite. Nu vreau să-ți provoc durere, chiar dacă asta ești tentată să crezi. Eu voi fi aici să-ți distrug ipotezele greșite, înlocuindu-le cu fapte ce vor argumenta în locul cuvintelor.

    Îmi introduc mâinile în buzunare. O privesc adânc, de sus, încercând să înțeleg însemnătatea luminii ce se propagă în ochiul ei albastru și care îi face irisul să arate ca o floare albă de colț cu tentă albastră. Umbra copacului deasupra căruia ne aflăm se revarsă în celălalt ochi al ei, care e întunecat precum ciocolata neagră, iar eu simt că n-am mai fost niciunde fascinat de un asemenea contrast evident. Ea încă e aplecată, dar nu se oprește din a mă inspecta.

    — Trebuie doar să-mi permiți să rămân lângă tine. Chiar dacă nu-ți pot garanta că o să mă comport exemplar sau că n-am să te mai sperii niciodată așa cum am făcut-o când te-am supus acelui test de la spital... Sunt aici, îmi flutur mâna pentru a-mi întări discursul. Și ca să rămânem în continuare în relații bune trebuie să povestești tot ce ai pățit sub tutela acelui monstru.

    — Și dacă refuz să rămânem în relații bune? mă atacă ea cu un rânjet fățarnic întipărit pe chip.

    Reușesc cu greu să-mi stăpânesc zâmbetul ce își face loc pe sub colțurile buzelor mele atunci când mă izbesc de expresia arogantă a Hermionei. Înălțimea ei o egalează din nou pe a mea, completând-o precum o jumătate ce până acum îmi lipsea.

    — O să-ți zâmbesc toată ziua ca un psihopat cu ochi de gheață, o ameninț eu jucăuș și de îndată îmi las dinții descoperiți într-un zâmbet larg și cuprinzător.

    — Vrei să-mi provoci coșmaruri? intonează și se distanțează un metru de mine.

    — Nu și dacă accepți să-l bagi pe monstru la răcoare.

    Amuțește puțin, semnalizând astfel că se gândește la spusele mele, apoi începe din nou să se deplaseze, din fericire, în direcția secției de poliție.

    După aproximativ șase minute ajungem în fața monumentului impunător, de un alb sumbru și decorat cu stâlpi imenși de susținere. Mie îmi tresaltă inima din piept și mi se oprește în gât, căci am niște emoții groaznice. Încercăm să comunicăm din priviri înainte să pătrundem înăuntru, și habar n-am cine intenționează să liniștească pe cine. Poate că teama domnișoarei arțăgoase e contagioasă, iar faptul că oftează în preajma mea e de ajuns pentru a mă molipsi și pe mine. Un bărbat îmbrăcat în uniformă de ofițer ne întâmpină.

    Pe hol sunt presărate canapele din piele ce vor a părea confortabile, însă doar noi ne aflăm la ora aceasta aici. Urmându-l pe ofițer ajungem într-o cameră ce conține un birou din lemn masiv, lustruit cu atât de multă ambiție încât am impresia că îmi pot oglindi maxilarul în el. Nu e obscură sau intimidantă, așa cum obișnuiesc regizorii să relateze în creațiile lor tot ceea ce are legătură cu poliția. Pervazurile geamurilor sunt împânzite de ghiveciuri cu flori, pereții imaculați, iar jaluzelele crăpate în așa fel încât să permită luminii să se strecoare cu ușurință înăuntru.

    De cealaltă parte a biroul se află un bărbat bine făcut, îmbrăcat într-un sacou negru, având pe dedesubt o cămașă albă și o cravată albastră. Respectivul pare trecut de vârsta de cincizeci de ani. Are un început de chelie în vârful capului și câteva fire albe în barbă, ce reușește însă să se camufleze între multitudinea de fire negre. Poziția pe care o posedă este una atotcunoscătoare, pe alocuri cinică, însă e posibil să treacă doar printr-o perioadă proastă.

    Hermione se uită la el cu dispreț și iz de precauție, ca o felină a cărui teritoriu a fost asaltat de un alt animal de pradă. Cumva o înțeleg. Detestă aproape orice reprezentant al rasei masculine. Aproape. Cuvântul ăsta îmi hrănește puțina mândrie de sine pe care o mai am.

    — Luați loc, ne îndeamnă bărbatul să ne așezăm, iar eu îi fac semn domnișoarei arțăgoase să ocupe un scaun.

    Rămân în picioare pentru a-i masa umerii cu scopul de a mai destinde puțin atmosfera, căci știu că ceea ce urmează să divulge ar putea-o afecta emoțional.

    — Spuneți-mi de ce ați venit aici, își sprijină coatele de birou și bărbia de mâinile împreunate precum o rugăciune surdă.

    Când se apleacă pentru a o avea în vizor mai bine pe Hermione, adolescenta se distanțează cu tot cu scaun, făcându-mă și pe mine să mă îndepărtez. Ochii îi sunt măriți din cauza spaimei pe care nu reușește să și-o ascundă. Trupul îi este încordat și nu știu dacă doar îmi imaginez că îi pot simți frica ce o străbate în acest moment.

    — N-am tot timpul din lume la dispoziție, șuieră el cu asprime.

    Ea e incapabilă să așterne adevărul. Îi apuc palmele pe care și le odihnește în poală și constat cât de reci sunt, de parcă tot sângele i s-a scurs din ele.

    — Vrem să depunem o plângere la dumneavoastră, vorbesc eu în locul ei. Pentru viol.

    Bărbatul sever mă studiază un pic, apoi ochii i se opresc din nou asupra brunetei.

    — De ce n-ai zis așa, fetițo? scoate dintr-un dosar de-al său o fișă pe care o duce în dreptul ei. Îi cunoști identitatea?

    — E vorba despre tutorele meu, răspunde ea cu cascada de păr mătăsos inundându-i câmpul vizual.

    — Când s-a întâmplat?

    — Prima oară când m-a... se oprește din explicat pentru a-mi înlătura mie mâinile de pe ea, după care își umezește buzele tremurânde și vorbește teribil de încet. Aveam paișpe ani. Ultima dată a fost ieri.

    — De ce nu ai venit de prima dată să reclami infracțiunea? De ce i-ai permis să repete actul?

    Întrebările lui mă scot din sărite și mă fac să-mi doresc să-i trosnesc gâtul de pereți. Îmi deschid gura pentru a-i reproșa ceva, însă mă răzgândesc pe măsură ce-mi strâng pumnii, lăsând unghiile să-mi pătrundă carnea și acreala resimțită pe cerul gurii să mă otrăvească.

    — Pentru că aveam și încă am impresia că e vina mea, îi răspunde pe un glas temător, străpunsă de o vinovăție ce n-ar trebui să-și facă loc în inima ei. Credeam că oamenii se vor folosi de slăbiciunea mea ca să mă judece, ca să mă pună la zid și să arunce cu fraze în mine ce urmau să doară mai tare decât pietrele...

    — Deci din punctul tău de vedere ești vinovată pentru ceea ce ți s-a întâmplat, concluzionează nenorocitul. Cum erai îmbracată atunci când te-a abordat prima oară?

    — Eu nu...

    Destul.

    — Ar fi putut să umble și goală prin casă, iar asta tot nu i-ar fi justificat comportamentul maniacal al monstrului, intervin eu, vorbind mai tare decât ambii. Dacă ar fi fost bărbat, atunci și-ar fi ținut dracului pantalonii pe el!

    — Scrie datele tale în prima rubrică, apoi pe ale lui, iar mai jos ai de detaliat infracțiunea, o instruiește acesta.

    Hermione face întocmai cum i se comunică, stăruind puțin asupra ultimei cerințe. După ce scrie numai șase cuvinte în rubrica respectivă, i-o înmânează polițistului, iar judecând după expresia sa mirată, încă nu putem pleca din locul ăsta blestemat. Mă uit la ceasul de deasupra mea și descopăr că mai avem o oră până la începerea cursurilor. De data asta am promis punctualitate, și nu doar că mi-am dat eu cuvântul, ci și pe al Hermionei, căci aseară, când l-am sunat pe șobolanul de director, am vorbit și pentru ea.

    — Ce e asta? se enervează după ce termină de citit hârtia. Am fost violată de tutorele meu, citează apoi irascibil și neîncrezător, îngustându-și ochii. Asta nu e declarație!

    Maxilarul mi se încordează, nările mi se dilată și pot simți frimituri de terminații arse venind dinspre pufăiturile mele. Sunt nervos. Mi-e din ce în ce mai greu să ascund asta și să mă controlez, când tot ce vreau să e să-i dau naibii pe toți și să plec cu Hermione departe, undeva unde nimeni să nu ne mai sfărâme speranțele.

    — Ia-o de la început, îi ordonă el oferindu-i o altă copie nescrisă a foii precedente. De data asta fără a o lua în bătaie de joc. Scrie de la primul până la ultimul detaliu. Scrie cât mai grafic.

    Tonul lui caustic, pe alocuri batjocoritor, îmi zguduie nervii deja zdruncinați.

    — Nu pot... inima mi se cuibărește adânc în gâtlej când îi percep teroarea din ochi și vocea celei de lângă mine.

    — De ce? o provoacă polițistul – deși dacă ar fi să mă iau după îmbrăcăminte, aș putea paria că e de fapt un procuror.

    Am senzația că o umilește intenționat. Dacă asta înseamnă dreptatea și să faci oamenii să se simtă în siguranță, atunci e clar că viața e doar o simulare și că omul ăsta nu are cum să fie de partea binelui!

    — Ai fost la un ginecolog? schimbă tactica. Doar el poate determina existența unor urme de abuz sexual, împreună cu un raport medico-legal.

    — N-aș merge acolo nici moartă! mârâie plină de reproș adolescenta, exact ca un suflet mult prea sensibil ca să nu fie țintuit de răutatea celor din jur.

    — L-am interogat și pe presupusul inculpat, ne informează el, punând accent pe cuvântul presupus. Mi-a spus niște lucruri interesante pe care aș vrea să ți le împărtășesc și ție. Contrazice-mă acolo unde trebuie.

    Pupilele intimidante ale bărbatului absorb fiecare fragment de lumină mărindu-se datorită curiozității. Are o mimică hipnotizantă, pe care bănuiesc că o aplică oricărui infractor ce urmează să fie interogat. Hermione reușește într-un mod inuman să-i supraviețuiască laserelor sale căprui, întorcându-le profunzimea cu aceeași intensitate.

    — E adevărat că atunci când mama ta ți-a adus la cunoștință relația ei cu cel care urma să-ți devină părinte vitreg, nu te-ai bucurat?

    — Da, rostește ea înfiorător de calmă.

    — E adevărat că de fiecare dată când a încercat să te cunoască, tu l-ai respins și înjurat?

    — Da.

    Cu fiecare afirmație robotică a domnișoarei arțăgoase devin tot mai concentrat pe întrebările care i se pun.

    — E adevărat că nu ai vrut niciodată să ai un alt tată în afară de cel biologic?

    — Da, o scânteie necunoscută îi răsare printre șuvițele rebele de păr.

    — E adevărat că dacă nu te-ar fi luat sub tutela lui după ce s-a căsătorit legal cu mama ta, atunci ai fi fost dusă la un centru de plasament deoarece mama ta își pierduse locuința în urma datoriilor pe care le avea la bancă?

    Împietresc pentru o jumătate de secundă, interval care îmi e de ajuns pentru a-mi aminti de actele pe care le-am găsit weekendul trecut în dormitorul monstrului. Am fost răvășit de conținutul acestora câteva ore bune după ce am ajuns acasă. Acum înțeleg de unde vine toată puterea legală pe care o are tatăl ei vitreg asupra Hermionei...

    — Da.

    — E adevărat că mai demult ai scris o scrisoare falsă prin care te-ai dat drept amanta tutorelui tău, pentru ca mama ta să divorțeze de el?

    — Da.

    Nici detaliul acesta nu-l știam. Sunt prea multe lucruri pe care nu le cunosc despre domnișoara arțăgoasă și care mă fac să mă dezintegrez în dorința de a le afla.

    E ironic că în aproape două luni de când ne-am văzut aproximativ zilnic nu am aflat nici măcar când e ziua ei de naștere, ce culoare îi place, cum își petrece orele atunci când nu ne vedem sau alte rahaturi minore de genul ăsta pe care orice băiat le știe despre fata cu care își petrece timpul?

    Nici acum nu știu dacă îi place ciocolata, pisicile și scoicile, sau dacă doar se preface că disprețuiește tot ceea ce mie îmi place.

    Și cel mai agasant lucru de pe listă... e convinsă că nu îi place muzica rock chiar dacă pare că nu a ascultat în viața ei o piesă care să aparțină acestui gen.

    Nu poate să nu-ți placă ceva ce nici măcar nu ai încercat, nu?

    — E adevărat că te automutilezi cu lama?

    Spune nu.

    Să nu îndrăznești să minți din nou în favoarea monstrului.

    La dracu, spune nu odată!

    — Da, folosește fix replica ce speram că nu o va rosti.

    De ce ia toată vina asupra ei? Am văzut cu ochii mei cum au ajuns acele tăieturi să-i picteze brațele în sângeriu. Tutorele ei sadic i le-a făcut. Și nu încape îndoială că Hermione îl urăște în cel mai adânc și profund mod cu putință pentru toată suferința în care a lăsat-o să se înece. Dar atunci de ce continuă să se înjosească pe sine pătându-și imaginea pentru el?

    — Nu e adevărat, am văzut pe filmare cum el te mutila, izbucnesc eu. Încă ești influențată de el!

    — Care filmare?

    În sfârșit mă bagă și pe mine cineva în seamă!

    — Dețin o filmare destul de explicită în care tatăl ei vitreg o violează și-i taie încheieturile, îi zic cât pot de repede, conștient de cât de adânc pătrunde propoziția aceasta în mintea fetei de lângă mine.

    — Arată-mi-o, îmi cere impunător polițistul.

    Ei bine...

    — Nu o am la mine.

    — Dacă nu mi-o arăți înseamnă că nu există, mă atacă el, revenind apoi la Hermione. Ai fi dispusă să faci orice ca să pui râcă între mama și tutorele tău?

    — Da, răspunde domnișoara arțăgoasă fără a sta o clipă pe gânduri.

     — E adevărat că ți-ai înscenat violul exact așa cum ai făcut cu scrisoarea falsă? îl surprind pe bărbat mijindu-și ochii sceptic, vrând s-o intimideze și mai tare. Nu o să fii trasă la răspundere dacă recunoști că așa s-a întâmplat.

    — La dracu, asta nu-i adevărat! aproape că strigă furioasă și rănită la cel care o interoghează, ridicându-se în picioare și lipindu-și mâinile de biroul lui.

    Veninul cuvintelor ce îmi doresc să le ofer o muzicalitate brutală, mânjită de emoția incontrolabilă a mâniei care și-a impregnat pe organele mele tentaculele lipicioase, se simte ca un calvar. Înăuntrul meu s-au creat două vortexuri. Primul are o compoziție nimicitoare, ce ar putea face ca întreaga clădire să exploreze. Al doilea nu e la fel de distrugător ca primul, însă e la fel de pornit să-i snopească coastele și să-i încolăcească intestinele bărbatului care a îndrăznit să se îndoioasă că nevinovăția Hermionei în detrimentul tutorelui ei infect. Din nefericire pentru imaginația mea barbară, eu nu pot recurge la violență.

    — Vrei să zici că fără nenorocitul ăla de raport medico-naiba-știe-cum o acuzi că și-a înscenat abuzul?

    Mă aflu pe punctul de a exploda, iar în încercarea de a opri acest proces lovesc puternic biroul cu podul palmei, la câțiva milimetri de una din mâinile Hermionei.

     Bărbatul enervant nu pare deloc afectat negativ de scăparea mea. Îmi rânjește ca și cum ar fi obișnuit cu puștii de vârsta mea porniți împotriva lui. Hermione însă, icnește cu întârziere și vrea să-și acopere urechile, dar renunță la această idee înainte s-o aplice. Se urcă cu picioarele pe scaun și-și duce genunchii la piept ghemuindu-se ca și cum ea ar fi singura ce poate vedea fantome și alte creaturi asemănătoare plutind prin aer.

      — Să vă ia dracu pe toți de javre incompendete care nu știți să mergeți pe două picioare, darămite să vă faceți treaba corect! începe domnișoara arțăgoasă să împroaște cu cât mai mult acid, dizolvând tot ce îi iese în cale.

    Cred că să te cerți cu un om al legii nu e chiar cea mai avantajoasă opțiune.

    — Sunteți niște gunoaie, denotă total țicnită și-și mută privirea spre ofițerul care ne-a ascultat în tot acest timp din pragul ușii.

    Mă uit neputincios cum înfofolește declarația nescrisă și o aruncă în direcția celui care ar fi trebuit să-i preia cazul.

    — Hermione, vreau eu s-o potolesc, încearcă să inspiri adânc și să...

    — Ia mâna de pe mine sau te înjur și pe tine! mă amenință cu ochii injectați.

    — Fetițo, ești cam nesuferită și întreci măsură, o întrerupe individul de o vârstă cu tata. Crede-mă că nu vrei să faci asta.

    — Nu mi-e frică de cineva ca tine, continuă bruneta să tensioneze atmosfera.

    Are dreptate. Ultimul lucru care i-ar mai trebui ar fi să aibă probleme cu poliția. Înțeleg că se află într-o situație neplăcută, însă dacă aș putea să le schimb mentalitatea oamenilor cu privire la abuzul sexual aș face-o negreșit. Doar că nu pot. Oricât de mult vom avansa ca specie în viitor, înțelegerea unei povești de viață diferite față de a noastră rămâne ceva imposibil de dobândit în totalitate. Încă reacționăm scârbiți când auzim de lucruri normale, despre care nu se vorbește în public de obicei. Încă batjocorim fetele atunci când le vedem purtând haine care le fac să se simtă bine în pielea lor. Încă închidem ochii atunci când putem ajuta. Încă refuzăm să ne gândim și la altcineva în afară de noi înșine. Încă judecăm, invidiem, urâm și practicăm celor din jurul nostru ceea ce nu vrem noi să pățim.

    — Înțelege că nu pot să te ajut astfel! gesticulează el aprins precum un boiler aflat pe punctul de a exploda. Dă-mi dovezi și atunci am să te cred. Amândoi vă dați cap în cap că spuneți adevărul, dar niciunul nu are dovezi care să conteste vorbele sale!

    Hermione dă să plece și la fel intenționez să fac și eu, doar că ofițerul ne taie calea în următoarea fracțiune arătându-ne cu degetul un punct din spatele nostru. Când ne întoarcem îl zărim pe șeful acestuia cu mâinile încrucișate la piept.

    — Uite cum facem, începe el din nou, de data aceasta mai milostiv. Tu îmi scrii o declarație grafică despre tot ce pretinzi că ți-a făcut tutorele tău. Nu e nevoie să mi-o dai astăzi sau mâine. Ai treizeci de zile la dispoziție s-o pui la punct.

    Zicându-i acestea Hermionei, îi înmânează o altă copie a foii pe care a mototolit-o în urmă cu doar un minut.

    — Poți să depui și tu o plângere, în calitate de martor, mi se adresează mie apoi, după care revine la domnișoara arțăgoasă. Începând de azi vei strânge dovezi care să conteste faptul că ai fost abuzată. Mai ai doar câteva ore ca să obții acordul sau dezacordul ginecologului, altfel probele vor dispărea. Dacă nu îmi aduci dovezi până în a treizecea zi, îi dau drumul. Deocamdată îl țin în arest preventiv.

    Chiar dacă nu-mi stă în caracter să fac asta, îmi cer scuze în numele Hermionei pentru scăparea pe care a avut-o. Părăsim clădirea sleiți de orice putere psihică, iar eu n-am crezut nicicând că violul ar putea fi ceva luat în derâdere. N-am crezut că e atât de greu să crezi o victimă atunci când aceasta își deschide sufletul și-și permită să devină sinceră sperând că în acest fel va primi ajutor.

    Ne deplasăm tăcuți până când domnișoara arțăgoasă decide să se oprească din mers. Își acoperă chipul cu palmele, răsuflând alert. Picioarele îi trepidează, la fel și fiecare părticică din pielea-i palidă. Aș vrea să o pot liniști în vreun fel, dar o gheară de o dimensiune colosală-mi menține gâtul tensionat, făcându-mi cartilajele din el să se cutremure odată cu ceva aflat în zona inimii ce îmi tresaltă nebunește. Nu am habar ce aș putea să-i spun Hermionei ca să-i ridic moralul. Arată pierdută, întemnițată de lianele nocive ale trecutului ei.

    La naiba, e prea mult chiar și pentru mine!

    Fiorii de gheață ce-mi torturează spinarea se intensifică atunci când fata de lângă mine își desprinde palmele de pe față. Faptul că nu se uită la mine mă spintecă încet și pătrunzător, însă ceea ce mă face să simt că mă doare sufletul cu adevărat sunt lacrimile ce-i străbat obrajii.

    — O să mă sinucid, șoapta terifiantă îi scapă precum un geamăt printre buze, revărsându-și emoțiile în ochii ei convinși.

    Hermione nu vorbește cu mine în acest moment. Comunică cu ea însăși.

    — Despre ce vorbești acolo? o întrerupt de-a dreptul șocat.

    Mă analizează oripilată, realizând că tocmai a rostit acele cuvinte cu voce tare.

    — El o să fie bine, îmi explică. Și o să vină după mine. Dar nu o să mă ucidă, fiindcă știe că asta e dorința mea. O să mă tortureze.

    Dorință? Ea chiar își dorește propria moarte?

    — Tu nu o să te sinucizi, iar acel monstru nu o să te aibă din nou, îi apuc disperat obrajii umezi în speranța că așa va avea încredere în mine. Vei fi bine. O să reușim chiar dacă nu știu cum.

    — Ba nu, se grăbește să mă contrazică.

     Mă privește cu niște ochi mari de căprioară, cuprinși de o căldură confuză atunci când îmi permit să-i ating părul și să i-l înlătur pe după urechi.

    — Ba da, o asigur eu.

    — Ba nu, se încăpățânează ea.

    La naiba cu tine, Hermione! Mă scoți din minți!

    Nu mă interesează că în jurul nostru roiesc oameni de toate vârstele, elevi ce pleacă spre școală și adulți care se duc la job. Nu-mi pasă că lacrimile Hermionei sunt uriașe și curg din abundență, iar mie îmi va arde pielea pe sub tricou cu fierbințeala lor. Nu mă interesează nici că prezența ei mă face să mă simt extrem de vulnerabil, iar plânsetul ei îl percep ca pe el. Deoarece am nevoie s-o simt impregnată în mine, fără niciun motiv sau ambiție. Am nevoie ca ea să aibă nevoie de mine, să se încreadă în faptele mele pentru moment, chiar dacă asta înseamnă să ne distrugem în viitor unul pe celălalt.

    — Să fiu al naibii dacă o să-ți permit să faci asta! răcnetul meu îi eliberează un tremur din străfunduri, pe care eu am aleg să-l îmbrățișez cu tot cu trupul ei vibrant.

    — Ares...

    — Nu te las să mori! mă răstesc la ea conștient că am atras atenția la majoritatea străinilor.

    Nu-mi spune absolut nimic, dar asta nu înseamnă că mă ignoră sau că nu m-a auzit. Capul ei înlăcrimat și pătruns de suspine se sprijină blând de al meu, contopindu-se cu pacea ce-mi cuprinde deodată sufletul.

    Realizez că toți cei care nu ne cunosc ne scaldă în ale lor ocheade disprețuitoare. Sunt mari șanse să-i fi auzit dorința Hermionei de a se sinucide, iar faptul că eu încă stau agățat de ea precum un mărăcine ne face să părem din perspectiva lor doi nebuni.

     Și poate că au dreptate. Niciunul din noi nu e stabil din punct de vedere psihic. Dacă toți ne-ar fi plăcut și înțeles, atunci ar fi însemnat că era ceva în neregulă cu noi.

     Pentru că oamenii care vor avea ceva de spus întotdeauna vor fi niște neadaptați ai societății.

     Nu sunt îndeajuns de puternic ca s-o pot scoate pe fata asta din infinitul negru care o sufocă. Dar în loc să-mi feresc trupul de cataclism, aleg să mă sufoc alături de ea.

    Aleg cea mai dificilă cale, aceea de a avea parte de o cădere întunecată.