E praf, praf din pulbere de stele...
Și-i tot presărat în infinitele pastele,

Cernut, tivit și insuflat spre mine,
Și cusut în tot ce-mi aparține.

Adânc, fără rost, inspir
– Inspirație, rație, totul e cu moderație –
Și, sub copaci, fără grijă, respir
Aerul poluat produs de-a noastră generație.

Întunericul e dens și inima mi-e-n tadem
Cu stelele – ce vorbesc, e reverie.
Și mă tot înham într-un al vieții post-mortem
Iar tot ce-mi mai rămâne e-o fatală nebunie.

Furtuna-n cer vuiește,
Un fulger trosnește în tării.
Și cugetul zbuciumat s-oprește
Printre picuri argintii.

Nu e totul despre tine...
E despre idei și despre nori,
Și despre foi, copaci, regine,
Despre-ai tinereții fiori.

Am dat naștere unui gând de ploaie,
Am dat naștere unui vis.
De unde să știu că mă-ncovoaie
Și că nu praful de stele mi-e prescris?