Cin' ne-a făcut demni de această țar' aleasă?
De istorie și dor, de dorul de acasă?
Cin' ne-a făcut demni de munți, copaci și flori?
De oxigen, cultură și vânturi drept tenori?

Cin' ne-a făcut demni nonvalori să promovăm?
Să distrugem idealuri, nori să dezmembrăm?
Să ponegrim atâtea și atâtea milenii de frumos,
Și să trăim constant într-un cerc de vicios?

Cine ne-a permis mii de tradiții să distrugem?
Să le scăldăm în fiori ș-invidii, iar mediocrul să-l alegem?
Unde ne-am pierdut patriotismul și valoarea?
Unde-i sângele de dac, urlându-și din zbor chemarea?

Văi prăpăstioase, hăuri și vâltori,
Le-am lăsat în urmă pentru externe stupori.
Am plecat „afară", români în număr mare,
Am uitat și de patrie, și de speranța care-i moare.

Cin' ne-a făcut demni de frumusețe și de mări?
De câmpii și brazi, de eterne căutări?
Cin' ne-a ales pe noi, un popor damnat,
Să ne ducem veacul pe-un meleag așa curat?

Cin' ne-a făcut demni peste natur' să dominăm?
Să ponegrim idealul, printre căi să alergăm?
Să ne urâm cu patos, frângându-ne, oameni mici,
Să renunțăm la pasiune, să-nlocuim speranțele cu frici?

Țara mustește-n dulce, în dulce și-n povară,
Povară scăldată-n râuri de piersică amară,
De lacrimi de izvoare, tril de rândunici,
Și toate plâng deodată, că nu suntem aici...

Sunteți fericiți, români corupți și dezbinați?
Sunteți fericiți? Aveți bani și vă blazați...
Unde-s valorile, culorile? Unde vi-i dragostea de țară?
Rămâneți toți pierduți într-un galben ca de ceară...

Oameni pier unul după altul, bieți arbori smulși din rădăcini,
Iar frunze-ngălbenite se sparg în ramuri de arini.
Aceleași blocuri vechi stau aplecate, prăbușite,
Așteptând să se prăvălească, deznădăjduite.

Cin' ne-a făcut demni potențial să irosim?
Bunătatea și speranța, să le pedepsim?
Cin' ne-a permis atât de-napoiați să fim?
Tehnologii robotizate, fără suflet să devenim?

Unde-a dispărut dorința de-a trăi?
Prin ce cotloane s-a dispersat arta de-a fi?
Unde ne este vechea iubire de viață?
Unde-i simplitatea dintr-a copilăriei prefață?

Arbori se rostogolesc în neștire, secerați,
Păduri rămân golașe, demnitari surâd cabrați.
De zeci de ani tot profităm și profităm,
Dar scumpei țărișoare, când favorurile-i returnăm?

Plânge trecutul, plânge prezentul, viitorul,
Plâng copiii, privind împăienjenit cocorul
Ce tocmai a fost, cu cruzime, împușcat.
Inocentul se zvârcolește-n timp și spațiu, tulburat...

Individualitatea s-a pedepsit,
Omul diferit, cu revoluție, a fost asuprit.
Dar ce-ți transmit eu ție, român cu speranțe încă vii?
Protejează-ți țara, merită tu să fii!

Mai bine de modă veche, mai bine idealist,
Mai bine visător, decât nedemn din fire și rasist!
Mai bine uniți, frumoși și dornici de schimbare,
Decât păsări peregrine, cu aripi peste hotare!