Cu fiece pas, din ce-n ce mai mare,
Fâșii mute de absurd se-ntrepătrund,
Croind noi perspective, gravate-n amintire,
Cărora c-o teamă tenebroasă le răspund.

O stea se reflectă în ochii tăi
Și-ți animează luminos privirea;
Acum ea e vie, fuge pe-ale evadării căi,
Ne așteaptă să urmărim trezirea.

Sunete zeci se desprind în vid,
Răscolind și metamorfozându-se-n clipe,
Iar nisipul se înalță sub tălpile noastre de zid
Și ne preschimbă gândurile-n site.

Un sentiment deliric se deșteaptă-n mine,
O ploaie încarcerată de stele și de vise.
M-acoperă un val de neîncredere în sine
Și zămislesc doar țăndări de universuri și abise.

Ard clipele blocate-n vâlvătăi de răsărit,
Copacii se contopesc în irizații, fiori și unde
Și n-a mai fost în veci atât de nimerit
Să te pierzi cu mine printre flăcări și văi surde.

Miroase-a vid, nimic și urlete-n tăcere,
A brad și nebunie, a amor dezis,
A supunere tacită, a renunțare la putere
Căci acum doar luna e ce ne-a fost prescris.

În haosul rotitor de umbre-ncepe grațioasă melodia,
Toate stelele se-mbracă cu pulbere de răsărit,
Întunericul se pictează, întregind mort simfonia,
Iar golul lăuntric cedează, singur tot și dezgolit.

Cântă cerul, dantela, pământul,
Psihoza-i cu contopirea-n cârdășie,
Iar arborii dansează cu vântul
Într-un rece, infinit drum spre veșnicie.