Construit-a vreodată cu particule

Poezia, pe-al tău chip, un zâmbet,

Un zâmbet înecat în molecule

Adumbrite viu de-al somnului ser, strâmbet?

Înșfăcat-a vreodată cerul

Urlete de lumi și fum?

Pierdu-și-a vreodată flerul

Nimicnicia de parfum?

Uita-te-ai vreodată, tu,

Între cusături de lună și palori?

Ești sigur, sincer, când spui nu...?

Plâns-ai vreodată cuvinte și orori?

Lacrimile ți s-au azurit

Într-o muzică neauzită, de tenor?

Ai mirosit culori și-emoții, pregătit?

Felicitări, atunci ești scriitor...

Fie ca lumin-să te ghideze, tinere artist,

Tinere copil, videcător de clipe,

Litere să te ridice, eu renascentist,

Să nu te-ncrezi în tine, dar s-omori stereotipe,

Fie ca bolboroselile lichidului sidef

Numit iubire de aproape, de creat, poem,

Să te-nfășoare în artă, să iasă-n relief

Doar cu speranțe înalte, absurde de boem,

Fie ca poeticitatea trepidantă să te poarte

Ca un val măreț pe coama lui de albăstreală,

Să te disperseze în amăreală și-ntre șoapte

Și să rămâi ușor, ca un strat de vorbă reală,

Fie ca repetiția psihotică, dulce acrișoară,

A unei fragranțe abstracte de stele și descoperire

Să-ți răspândească-n corp o căldură ca de vară

Dar în inima ta să fie doar iarnă, absorbire.

Să rămână pene, pene și zeci de mii de schițe,

Suflete uitate, frământate-n oase, dor,

În temeri și-experiențe, nelimitate științe,

Iar vântul să-ți gândească un periplu insonor.

Fie ca zâmbetul să-ți fie tors în fir de aur

Și perdelele să se coloreze-n muzică,

Iar tinerețea unică a unui suflet nou și pur
Să rămână veșnic înveșmântată-n fizică.

Să te cuprindă târziul amor al unui octombrie trecut,
Filele minții tale să se preschimbe-n frunze,
Și să fii doar tu, prețios într-un minut,
Tu în poezie, tu cu lacrimi printre buze.

Marea să respire în albastru ce tresare,
Și să-ți spui: „nimic, nimic n-a mai rămas,
Dar acuma iată, poezia iar apare,
Și, la orizont, un antem prinde iar glas..."