24. ARIPI

Se-mpletește-o plantă
agățătoare – vie,
ce nu mai vrea să fie
inimă –, se-mplântă

în corpul meu defect.
Iar trupul ei îmi strânge
gândul care se frânge,
haotic și perfect.

Mă tot pierd în tării.
Îmi crește timp în coaste
printre litere arse,
slove trandafirii.

Sunt copil de clipă
cu flori în loc de arămi.
De ce, suflete, fărâmi
dintr-a mea aripă?

De ce crezi că moare,
din sevă, văzduh, nori,
când renasc viața-n culori
o, îndrăgostire?

Mintea mea-i prea plină
Bezmetică, și-aleargă
Spre orizont, și leagă
Gândul de lumină.