2. PLÂNSUL ȘI STELELE

Să plângi cu praf de stele sună, poate,
Artistic, dar pe de altă parte,
E cel mai dureros lucru pe care ți l-ai putea
Vreodată, oricum ai lua-o, imagina. 

Te distruge încet dar sigur și,
Dacă nu te ajută cineva, familia, prietenii,
Stele pun stăpânire pe tine
În fața lor vor să-nghenunchezi, să te lași pe vine.

Cuiva trebuie, totuși, să-i spui
Căci singurătatea devorează totul, până la ultimul cui
În calea ta, totul se înnegrește
Și nici nu realizezi când mintea îți înnebunește.

E depresie? Nu, nu cred.
Încă te ții de un oarecare raționament.
Dar nici mult timp nu prea mai ai,
Nu știu de mai reziști până în mai.

Lacrimile te ajută, da, te eliberează
Lasă-le să cadă, greșelile te stresează
Urlă, scoate totul, e normal.
Ești om, greșești, dar pentru asta nu te mai distruge mental.

Căci cu cât scoți mai multe lacrimi de lumină
Sufletul ți se întunecă – și nu se vindecă deloc cu aspirină –,
Iar panglica de stele cu fiecare zi se va mări
Și cum se simte, te asigur că nu vrei să știi. 

Fără vreun sprijin, așa ca tine, un introvertit
Fără muzică, familie, cărți, nimic
Cu siguranță va cădea în al lacrimilor abis
Poate pierde lupta, cum este mai ușor de zis.

Tu de care parte ești?
Ești personajul principal, cu sentimente nefirești?
Ești îngerul ce-i ajută pe alții să treacă peste?
Sau doar un indiferent ce privește totul de la ferestre?