Mi-ai pus la picioare cerul,
         M-ai distrus prin rezistență,
                Fi-mi acum, iubite, universul,
                Ce complexează-n existență.

                Îngroapă-mă într-a galaxiei moarte
         Iubește-mă pân' la refren,
         Gândește-mi, iubite consoarte,
         Păcatele eului suprem.

       Spune-mi unde ți-am greșit,
        Înnebunește-mi ființa,
        Și, când răsuflul soarelui l-am asuprit,
        Arde-mi de a fi dorința.

         Umple-mă prin goliciune,
         Sfârșește-mă prin nesfârșit,
         Sărută-mă în aversiune
                Fi-mi al contopirii infinit.

         Iar când minutarul unui ceas
        Se va opri în nemișcare
         Fii alături de mine-n balans
         Și-ntoarce-mi a reflexiei oroare.

         Și când pământul va plânge, lăsându-ne goi,
                Și vom scurma cu unghiile, iar rațiunea se va stinge,
         Doar iubirea care va fi între noi
         Și doar cripta în care mi-am părăsit sufletul se va frânge.

        Mă-nfioară, uite, glasu-ți blând
        Mă-nfioară și inima-ți dansândă,
        Când vii la mine tot plângând,
        Stârnit de-o emfază suspinândă.

         Ai uitat clar, iubite, greutatea unui sine,
         Îngerașule printre distrugătoare iele;
         Căci, salvându-mă, te-ai pierdut pe tine.
         Și-acum vreau să-ți fiu și azur, și lună printre stele...

        Mândră să-ți fiu, iubite, mândră printre flori
        Discordantă ca a porțelanului paloare,
        Hiperbolă răzleață, vreau să-ți dau fiori
        De teamă tenebroasă, pe spinare.

         Desfată-te-n consult, lasă-mă să te iubesc
         Permite-mi să te sufoc, să te fărâm în bucățele
         Ca, mai apoi, cioburile să-ți întregesc
         La fel cum ai făcut și tu cu ale mele.

         Și strigă-mi numele, iubite, icnește cu patos amar,
         Plângi și tot sfârâmă-te, naiv înger printre iele,
         Pentru că voi ști astfel că nimic nu-i în zadar
         Și ne vom îneca-mpreună-n aripi frânte și lalele.