2015, Slovenia

        — Eva Azeya Syris, de bună voie și nesilită de nimeni, iei în căsătorie pe Zey Ohtell?

        Privesc neutră spre preot și dau să-i zic răspunsul, însă îmi rămâne pe vârful limbii. Aș minți să spun că a fost dorința mea să mă aflu aici. Nu am avut dreptul de alegere nici măcar la modul în care arăt acum sau meniul de la restaurant. Îmi trec mâinile peste materialul alb al rochiei și mă strâmb. Nu mi-a plăcut din prima, însă mama a vrut, iar eu am tăcut cum am făcut în toată viața mea.

        În toți cei nouăsprezece ani ai mei, niciodată nu am ieșit din cuvântul ei. Am urmat ce școală și-a dorit ea, m-am comportat cum a vrut ea, am mers la ce evenimente mi-a impus. Iar acum, îmi cere prea devreme să mă căsătoresc, cu un băiat pe care nu-l știu de nici măcar jumătate de an. Nu am avut nicio întâlnire doar noi doi ca să ne cunoaștem mai bine, iar primul și singurul sărut pe care l-am avut împreună a fost tot la decizia mamei.

        Și m-am săturat. M-am săturat ca fiecare mișcare să-mi fie controlată de ea și să nu am dreptul să aleg ce-mi doresc de la viață și pe cine. M-am săturat să mă trezesc dimineața, nu cu gândul la ce o să fac azi, ci la ce o să mă pună ea să fac. E viața mea și singura care nu poate să înțeleagă asta e chiar mama.

        Nu a avut o copilărie și o adolescență prea frumoasă, trăind într-o familie destul de săracă cu un tată alcoolic. A rămas cu traume, iar asta a făcut-o să vrea să-și retrăiască viața prin mine. Nu eu ar trebui să mă căsătoresc cu Zey, ci ea. Vrea să fie totul perfect și nu-și dă seama că perfecțiunea nu există. Ideea asta a ei o face să gândească atât de bolnav și să acționeze parcă robotic.

        Am rezistat cât am putut cu ea, dar nunta a fost picătura care a umplu paharul. Mă respect și-mi iubesc prea mult corpul pentru a-l da pe bani, cum vrea ea, deși nu realizează sub nicio formă. Zey provine dintr-o familie destul de bogată, iar asta a făcut-o pe mama să înnebunească și să facă tot posibilul ca să mă arunce în brațele lui.

        S-a împrietenit cu mama lui și de fiecare dată când mergea la ea mă târa și pe mine, ajungând să stau ore-n șir cu gura-nchisă și cu privirea lui Zey în decolteul meu sau în crăpătura de la fustă. Mama avea grijă să aleagă cele mai provocatoare haine când mergeam la ei, deoarece:

       "Toți băieții vor același lucru, deci ca să cucerești un băiat, trebuie să arăți cât mai multă piele."

        Avea dreptate, toți băieții vor asta, dar ce nu știa ea e că eu nu voiam un băiat. Voiam un bărbat. Iar Zey era departe de ceea ce-mi doream. Mereu mă umplea cu replici stupide și complimente grețoase, la care eu trebuia să râd prostește și să zâmbesc. Nu puține au fost momentele în care încerca fără rușine să mă atingă, iar eu trebuia să inventez o scuză ca să plec, fiind în final certată de mama.

        Dar am realizat că dacă nu iau acum atitudine, nu voi mai avea ocazia s-o fac altădată. Nu am nevoie de o căsătorie pentru a avea bani, am nevoie doar de curaj și voință pe propriile picioare, iar în momentul ăsta simt că le am pe ambele. Pot să-mi creez singură viitorul și să reușesc pe plan financiar, iar pentru asta nu am nevoie de băiețelul lui tati din fața mea, care stă doar pe banii alor lui.

        Îmi întorc privirea spre prietena mea, Layrin, care așteaptă să vadă ce plan urmez dintre cele două.

        Planul inițial era să accept în continuare, deși ea n-a fost și nu este de acord cu nimic din ce se întâmplă, și așteaptă cu speranță să-i dau semnalul contrar. Ce-i drept nici eu nu am fost, dar cred că am avut nevoie să fiu pusă direct în fapt ca să realizez mai bine asta.

        Celălalt plan era să refuz și să plec în alt oraș, cât mai departe de locul ăsta blestemat. Să-mi schimb numărul de telefon și să nu mai iau contact cu cei de aici prea curând sau chiar deloc.

        Iar când o privesc stând pe scaun, cu mâinile strânse pe geantă, pregătită să se ridice și să mă ajute să plecăm cât mai repede, îmi dă puterea necesară să dau din cap și să-i zâmbesc. Îmi întoarce gestul, radiind și așteaptă să-mi iau rămas bun cum se cuvine.

        Mă uit spre mama, care mă privește iritată că-l fac pe băiat să aștepte atât pentru un răspuns și-mi face un semn ridicol cu mâinile, ce probabil ar trebui să însemne "întoarce-te la el și spune-i". Îmi dau ochii peste cap, sub privirea ei care se schimbă în una uimită. Mi-a zis că o domnișoară nu-și dă niciodată ochii peste cap și n-am făcut-o ca să n-o enervez, dar cred că e momentul potrivit să fac lucruri care ei nu-i convin.

        Îmi întorc privirea într-un final spre Zey și rânjesc. Zâmbește și el derutat, dar se vede neliniștea care i-a inflorit pe chip. Așa și trebuie. Vreau să se simtă atât de rușinat și incomod cum m-am simțit eu în tot timpul în care mă privea și făcea aluzii cu privire la corpul meu.

        — Îmi pare rău că am întârziat puțin cu răspunsul, dar am așteptat momentul ăsta de când te-am cunoscut, îi spun lui Zey, punându-mi mâinile pe umerii lui.

        Își așază mâinile pe talia mea și mă chinui cu greu să nu mă strâmb. Se apropie de mine să mă sărute, însă fix în acel moment îmi ridic piciorul și-l lovesc în zona lui mică și sensibilă. Toți din jur ne privesc uimiți, unii râzând, iar alții fiind confuzi. Mama îmi pronunță numele, dar nu-i acord atenție. Îmi scot inelul de pe deget și îl arunc în fața lui.

        — Niciodată nu am vrut să mă căsătoresc cu tine, fițos arogant ce ești! Nu știi ce e aia respectarea intimității unei femei, îi strig și-mi ridic puțin rochia, pregătită să fug.

        Cobor scările din interior, ajungând în dreptul lui Layrin, dar mama mă apucă de încheietură și mă trage înapoi.

        — Ce-ți închipui că faci? șoptește ea nervoasă, zâmbind jenată la invitați.

        — Ceva ce trebuia să fac demult, îi spun și-mi eliberez mâna. Mă car cât mai departe de aici. Oh, și Zey, strig la el, cu mâna pe ușă, mai spală-te și tu pe dinți, îi scuip cuvintele, apoi fug cu Layrin, lăsând în urmă râsete și priviri furioase.

        Mă urc în mașina prietenei mele, iar ea pornește imediat spre aeroport. Îmi trag sufletul, punându-mi mâna pe inima care bate în delir și încep a râde.

        — Nu-mi vine să cred că am făcut asta, recunosc, încă uimită de propria acțiune.

        — Nici mie, însă mă bucur nespus că ai luat în sfârșit atitudine. Nu merita să mai stai sub papucul ei, îmi zice sincer și știu că are dreptate.

        Layrin mereu m-a compătimit pentru viața pe care am dus-o, iar eu am făcut la fel cu ea. Părinții ei au murit într-un accident puțin mai târziu după ce ea s-a născut și a locuit cu singura ei bunică în viață până anul trecut când și aceasta a plecat dintre cei vii. Nu a avut nici ea o viață prea plăcută și probabil din acest motiv am ajuns atât de apropiate.

        — Ai luat tot ce ne trebuie? o întreb pentru a mă asigura.

        — Da, stai liniștită. Bagajele sunt în spate, iar biletele în geantă, îmi spune și mă calmez.

         — Bun, îți mulțumesc pentru tot ceea ce faci, Layrin, îi zic și înainte să mai spun ceva mă opresc, încruntându-mă. Ai spus cumva bilete? La plural?

        — Chiar credeai că te las singură să pleci? mă privește cu o sprânceană ridicată. Nici gând, te-ai pierde din prima.

        — Ba nu m-aș pierde, mă revolt eu, punându-mi mâinile în sân.

        — Ca atunci când nu te-ai pierdut în mall? mă întreabă amuzată, accentuând cuvântul ,,nu".

        — S-a întâmplat doar o dată, mă plâng eu, făcând botic.

        — De două ori, mă corectează și bufnește în râs, o urmez și eu la scurt timp și mă las pe spate.

        — Nu trebuie să vii cu mine doar pentru asta, îi zic serioasă. Știu că-ți place aici și nu vreau să pleci pentru mine.

        — E adevărat că ador locul ăsta pentru că mereu mi-a fost acasă, dar e prea plin de amintiri. Am nevoie de un nou peisaj, îmi zice și o aprob zâmbind, iar peste noi se lasă tăcerea.

        Cred că încă îi e greu după ce i-a murit bunica și o înțeleg. Până și mie îmi este dor de ea, a fost mereu acolo pentru amândouă și îi voi fi recunoscătoare toată viața. Acum suntem doar noi două, fără prea multe planuri în minte. Am ceva bani strânși, iar cum Layrin lucra, are și ea. Sper să reușim să ne punem pe picioare, deși mi-e greu să mă despart de orașul ăsta. Nu mi-a fost niciodată acasă, nu m-am simțit protejată și în siguranță aici, dar până la urmă, a fost singurul loc în care am fost încă de când m-am născut. E ca și cum ții o biată pasăre într-o colivie ani întregi și la un moment dat îi dai drumul în natură. Va călca timid pe noile pământuri și îi va fi frică să se deplaseze prea mult. Dar cu timpul va reuși să zboare și să cunoască lumea. Asta sper că voi reuși și eu să fac.

        Layrin își întinde mâna spre radio și dă volumul mai tare, versurile unei melodii rock umplând mașina. Deschide toate geamurile și încep să râd. Era puțin frig la ora asta în Slovenia, însă euforia momentului mi-a făcut temperatura corpului să crească literalmente. Să nu mai spun că rochia asta inconfortabilă nu mă ajută deloc.

        De mică visam la o nuntă elegantă, în care să port cea mai vaporoasă și sclipitoare rochie. Vedeam acest moment ca fiind unic în lume și de neprețuit. Nu m-aș fi gândit că urma să fug de la propria nuntă direct în colțul celălalt al lumii. Pe o parte, ideea mi-ar da o stare melancolică, dar când mă gândesc la toată povestea în sine, nu pot să fiu decât fericită că am luat decizia corectă.

        Layrin oprește mașina și mă privește cu un zâmbet uriaș. Îmi întinde biletele, iar eu le iau mândră.

        — Chicago, venim! îi zic râzând, iar ea mă urmează.

***

        Una din multele mele fobii este înălțimea și locurile din care nu pot ieși pentru o perioadă îndelungată de timp. Iar ideea că am să merg pentru prima dată cu avionul, atât de sus, mă face să înghit în sec teribil de mult și să privesc speriată spre prietena mea care se uita la mine amuzată, dar și cu o urmă de îngrijorare.

        — O să fie bine, stai calmă! îmi spune, așezându-și mâna pe umărul meu. La început o să te simți puțin ciudat, dar o să te obișnuiești. Nu te gândi că ești atât de sus, gândește-te că ești încă prea jos în comparație cu toată lumea care există. Bucură-te de ceva ce n-ai mai văzut și privește asta ca pe o nouă experiență. Sunt sigură că nu va fi ultima. Plus, eu sunt aici, n-are ce să ți se întâmple.

        Și ca de fiecare dată, vorbele ei mă calmau și-mi aduceau zâmbetul pe buze, menit să-mi alunge orice urmă de stres. M-a ținut strâns de mână când am pornit, spunând câteva glume ca să mă facă să râd și să mă obișnuiesc cu senzația, iar apoi și-a îndreptat degetul spre geam, lăsându-mă să mă minunez de priveliștea uluitoare la care știam că m-aș putea uita o veșnicie.

        Iar în acel moment, departe de așa-zisa casă și în drum spre un loc total necunoscut, am simțit că o iau pe drumul cel bun pentru prima dată în viața mea.