Era în sfârșit weekend și puteam să stau mai liniștită și relaxată. Layrin era cu soțul ei la un control, așa că am decis să ies și să alerg puțin prin oraș. Profitam de vremea frumoasă de afară și de temperatura mai mult decât potrivită pe care o avea luna octombrie. Eram îmbrăcată sport, cu un compleu negru și cu părul prins într-o coadă.

Îmi place ca în fiecare weekend să îmi încep ziua alergând. Aș vrea să fac asta mai des, însă în timpul săptămânii nu am starea necesară pentru a mai depune și un efort fizic. Dar pot să spun că mă simt minunat după fiecare sesiune de alergat. De parcă mi s-ar regenera tot corpul. E epuizant, dar e genul ăla de epuizare care te face să te simți mai bine și mai puternică la finalul ei.

Îmi pun căștile în urechi și pornesc muzica, iar după ce mă întind puțin în fața blocului, încep să alerg pe trotuar. Era zece dimineața și, surprinzător, erau mai mulți oameni, care făceau același lucru ca mine, decât m-aș fi așteptat.

         După vreo douăzeci de minute am ajuns în parc. Am luat-o la pas, pentru a-mi recăpăta energia, și mi-am pus mâinile pe căști pentru a le îndepărta. În momentul în care fac asta, aud niște strigăte înfundate, care vin din spatele locului de joacă pentru copii.

          — Mami, un glas de fetiță țipă.

          Am luat-o imediat la fugă înspre locul cu pricina, numai pentru a rămâne șocată când văd ce se întâmpla în fața mea. Un bărbat undeva la cincizeci de ani ținea strâns de braț o fetiță care sigur nu avea mai mult de doisprezece ani. Ea plângea în hohote, în timp ce el încerca să-i astupe gura ca să nu i se audă strigătele.

          — Dă-i drumul imediat, am urlat eu la el enervată peste măsură.

          Bărbatul a încremenit pentru o secundă, speriat că a fost prins, însă pe față i-a apărut imediat un rânjet cum a dat cu ochii de mine. Sau mai bine spus de corpul meu, ținând cont de locul pe care își plimba privirea. S-a lins pe buze și și-a desprins degetele murdare de mâna fetei, moment în care i-am spus să fugă. S-a îndepărtat puțin reticentă, dar mi-a ascultat rugămintea.

          — Mi-ai stricat planurile, începe el să vorbească. Dar pot să mă descurc și cu tine.

          — Nu îți e rușine? strig eu la el nervoasă. Nu ai pic de bărbăție în tine?

          — Chiar am și se va bucura să facă cunoștință cu tine, rânjește spre mine.

          Inima îmi bătea mai repede decât atunci când alergam și nu-mi dau seama dacă e din cauza nervilor sau începuse să mi se facă puțin frică de omul din fața mea. Cunoscusem în viața mea mai multe persoane dubioase și perverse decât ar fi fost necesar, însă nu am vrut să stau în prezența niciuneia mai mult de un minut. Am început să mă respect mult mai mult de când am plecat din Slovenia, astfel am îndepărtat orice bărbat care nu putea să poarte o conversație fără să-i fugă privirea. Iar dacă e să fac un calcul, ar fi cam aproape toți bărbații pe care i-am întâlnit. Zic aproape, pentru că e unul singur care pare că și-ar dori mai mult să mă privească în ochi decât să-mi privească corpul.

— Te-am lăsat fără cuvinte? mă întreabă în timp ce face un pas înspre mine.

— Nu te apropia, îi zic repede și fac și eu un pas în spate, în timp ce-l ațintesc cu un deget.

Aș fi fugit, dar sunt conștientă că m-ar fi prins de mână imediat, dată fiind distanța scurtă dintre noi. Mă uit în jur și îmi dau seama că nici oameni nu prea sunt, aflându-ne printre copaci. E pustiu.

— Dacă îndrăznești să țipi, o să-ți dau un pumn în gură să fiu sigur că n-o să ai cum să mai scoți vreun sunet, îmi spune având un zâmbet pe buze, care-mi trimitea fiori pe șira spinării.

Încercam să mă gândesc la o cale de scăpare, pentru că sub nicio formă nu voiam să accept situația de față. Știu că nu aveam mai multă forță decât el, dar poate aș fi reușit să îl lovesc și să fug. Ridic pumnul când văd că e destul de aproape de mine, dar mi-l prinde imediat și-mi împinge mâna în jos. Își înfige degetele în coada mea, trăgând tare de ea, ceea ce mă face să scot un mic suspin și să înjur printre buze.

— Cred că vrei să mă enervezi, zice cu o încruntătură pe chip.

Deși nu aș fi vrut să arăt sensibilă în fața lui, involuntar mi s-au umezit ochii din cauza durerii. Dar aveam aceeași privire rece, ce aș fi vrut să fi putut ucide în momentul ăsta, nu doar să arate că ar face-o. Mă uitam cu ură și ce-mi displăcea și mai mult e că lui îi plăcea.

— Ai trei secunde să-ți dai labele jos de pe ea, aud o voce din spatele lui.

Bărbatul își întoarce privirea, iar eu profit și-l lovesc cu genunchiul în locul care ar trebui să fie îndepărtat la genul ăsta de persoane. Suspină din cauza durerii, iar în secunda în care își îndepărtează mâna din părul meu îmi încleștez pumnul și îl pocnesc direct în față. Cade în fund, picături ușoare de sânge ieșindu-i din nas, iar eu îmi fixez atenția asupra persoanelor din spatele lui. Trei perechi de ochi mă priveau, dar doar în unii rămăsesem adâncită.

Într-o uniformă de poliție cu o pereche de cătușe în mână și un maxilar încleștat, se afla Adam. Nu cred că am putut să-mi astâmpăr șocul, gura fiindu-mi ușor întredeschisă, iar pentru câteva secunde și uitasem în ce context mă aflam. Ne-a întrerupt contactul vizual colegul lui, care a venit și l-a adunat de pe jos pe bărbatul de la picioarele mele, apoi s-a îndreptat spre Adam și i-a luat cătușele.

— Du-l la secție, o să rezolv eu cu declarațiile, zice încă privindu-mă.

Colegul lui se îndepărtează după ce mai schimbă câteva replici, iar Adam se apropie de mine până ajung să-i simt respirația pe buze. Îmi ia fața în palme și mă întoarce pe toate părțile.

— Ești bine? mă întreabă vizibil îngrijorat.

Știu că arătam deplorabil, părul fiindu-mi ieșit din coadă și în toate direcțiile. Cel mai probabil rămăsesem și cu mai puține fire în cap, la cât de tare fusesem trasă.

— Sunt bine acum, îi spun și-l văd relaxându-se puțin.

În spatele lui era fetița de mai devreme cu un mic zâmbet pe buze.

— Tu ești bine? o întreb eu, îndepărtându-mă de Adam când simt că obrajii ating o nuanță rozalie.

— Datorită ție, începe să spună. Nu am cuvinte destule pentru a-ți mulțumi. Am fost așa speriată, recunoaște ușor ea.

— Și tu ai salvat-o pe ea, zice Adam, așezându-și o mână pe talia mea.

Bărbatul ăsta cred că vrea să o iau razna.

— Ai fost curajoasă, continuă el, uimindu-mă de cât de frumos îi vorbea. Ai venit și ne-ai spus tot ce s-a întâmplat, deci datorită ție e și ea bine acum.

Pe chipul fetiței răsare un mic zâmbet, iar eu mă uit la bărbatul din dreapta mea cu aceeași expresie pe față. Privește blând copila și îi face semn să se apropie.

          — Eva, ia-o, te rog, de mână! Trebuie să mergem la părinții ei, îmi spune, după care merge în față.

          Fac întocmai și chiar dacă mi-a pronunțat iar celălalt nume, nu comentez. Nu știu dacă e din cauză că poartă uniformă și mă face să mă simt, într-un mod ironic, obligată să fac ce spune el. Sau poate e de vină și faptul că arată extraordinar de bine îmbrăcat așa și nu cred că aș fi capabilă să îl contrazic în vreun fel. Tricoul pe care îl purta avea scris mare pe spate "poliția"  și îi venea perfect pe corpul bine lucrat. Brațele îi erau al naibii de musculoase și i se plimbau ușor pe lângă trup. Toată imaginea pe care o vedeam mi-l prezenta pe Adam într-un mod foarte autoritar, dar totodată care mă intriga mai mult decât înainte.

          Cine ar fi crezut că e polițist?

          Și cine ar fi crezut că un bărbat care era deja extrem de atrăgător, ar putea să devină și mai irezistibil? Ei bine, eu nu mă gândeam că putea să mă uimească și mai mult.

          Alung gândurile în momentul în care ajungem în fața parcului. Un cuplu de vârsta a doua se afla la intrare și îmi dau seama că erau părinții fetiței când o văd alergând spre ei. Cei doi, îngrijorați la maxim, o iau în brațe imediat și îi mulțumesc lui Dumnezeu că fata lor este bine. Un zâmbet îmi apare pe buze când îi văd și cu coada ochiului îl văd pe Adam cum avea aceeași bucurie pe față, dar era îndreptată spre mine.

          — Ce o să se întâmple cu omul ăla? îl întreb, întorcându-mă spre el.

          — O să am grijă să nu vadă lumina zilei prea curând, îmi spune serios de data asta.

          După ce am semnat câteva foi și i-am spus tot ce s-a întâmplat lui Adam, atât eu, cât și fata, m-am așezat pe o bancă. Cei trei plecaseră și am rămas doar noi doi.

          — Sigur ești bine? mă întreabă a zecea oară azi.

          Râd ușor înspre el, dar nu de amuzament, ci oarecum în apreciere. E un sentiment plăcut să văd cât de interesat e de starea mea.

          — Poți sta liniștit. Nu mi-a făcut nimic, îl asigur eu.

          Nu a apucat, cel puțin. Sunt sigură că mi-ar fi făcut multe dacă nu ajungeau ei, însă nu vreau să mă gândesc la asta. Sunt recunoscătoare că s-a sfârșit acolo și nu aș vrea să-mi complic viața pentru a reflecta la ce ar fi fost dacă. Deși știu că încă mă simt puțin speriată. Însă contează că sunt bine, fetița e bine, iar asta mă bucură nespus.

          Se ridică de pe bancă și îmi întinde mâna pentru a mă ajuta să mă ridic. Îmi înalț o sprânceană întrebătoare, iar el îmi zâmbește amuzat.

          — Te duc acasă să te pregătești, îmi zice încă zâmbind.

Rămân în aceeași postură confuză, motiv pentru care râde ușor.

— O să iei cina cu mine în seara asta

          — Eu nu am dreptul la opinie? îl întreb râzând, deși era mai mult un râs jenat, pentru că îmi plăcuse siguranța cu care o spusese.

          — Unde-mi sunt manierele, spune uitându-se în jur. Eva, draga mea, rostește făcându-mă să roșesc puțin. Îmi faci onoarea de a te însoți în decursul acestei zile și de a-mi aproba umila cerere de a lua cina cu mine?

Întinde mâna mai aproape de mine de data asta și mă privește serios, dar eșuând lamentabil atunci când mă bufnește râsul. Îmi așez palma în a lui, simțindu-mă de parcă sunt electrocutată la început, dar apoi fiind învăluită de căldura deloc sufocantă, pe care o transmitea. Privesc la degetele noastre încrucișate și mă uimesc cât de bine se simte o atingere de genul. Câte valuri de gânduri și sentimente puteam să am în momentul ăsta, doar din pricina faptului că-l țineam de mână.

Reușesc să-i surprind un mic zâmbet ce-i înflorește pe chip când mă privește, dar revine imediat la postura lui impasibilă.

— O să te duc acasă să te pregătești și vin să te iau în câteva ore.

Decid să nu-i mai răspund cu nimic pentru a profita de clipele astea împreună. Dacă m-aș întreba ce simt pentru el, nici măcar eu nu aș știi ce să răspund. Nu pot spune că e prea devreme ca să simți ceva, pentru că în iubire nu există o regulă de când ai putea să începi să ai sentimente. Știu, însă, că iubire nu e, dar o simpatie pentru el, care ar putea să evolueze, exista sigur în mine, ceea ce mă speria. Atrasă de el eram conștientă că sunt, cine nu ar fi până la urmă. E bărbatul ideal atât fizic, cât și psihic, iar ultima parte mă încânta în special.

Totuși, voiam să văd cum decurg lucrurile între noi și aveam în plan să nu-mi mai pun bețe în roate singură.

Ajungem la mașina lui în scurt timp, deschizându-mi imediat ușa. O făcea într-un mod mecanic și-mi plăcea să știu că e o chestie cu care a fost obișnuit, nu se chinuie nicidecum. Îi mulțumesc printr-un zâmbet și mă așez pe locul din dreapta. Pornim la scurt timp și răsuflu ușurată. Destul de încet cât să nu mă audă, dar potrivit cât să mă simt mai bine. A fost persoana potrivită la momentul potrivit și nu pot decât să-i mulțumesc lui Dumnezeu că mi l-a pus în cale astăzi. Mi-au fost povestite mai multe cazuri decât aș fi putut să îndur, în care nu se oprea totul atât de repede. Nu știu ce m-aș fi făcut dacă eram și eu una dintr ele. Mă bucur că Adam nu aduce asta în discuție și încearcă să-mi ia gândul.

Îi dau indicațiile necesare pentru a ajunge la blocul meu, iar când suntem în fața lui parchează pe dreapta. Nici nu apuc să-mi dau centura la o parte, că el deja a coborât din mașină. Îmi deschide portiera cu un zâmbet, iar eu îi întorc favorul, ajutându-mă de mâna lui pentru a mă ridica. Închide ușa în spatele meu, apoi mă privește preț de câteva secunde.

— Te aștept la ora opt.