Când am ajuns la muncă a doua zi, m-am simțit mult mai bine. Eram mai odihnită și se vedea clar că mi-a priit o zi liberă. Îmi ocup tot timpul cu programările și accept cât mai multe, ca să nu fiu nevoită să rămân singură și să mă gândesc cu adevărat și la problemele mele.

          Am pătruns în încăpere cu o cană de cafea în mână, pe care am așezat-o cât de repede am putut pe birou. Era fierbinte și m-am strâmbat la gândul că urma să mai aștept vreo zece minute până când puteam să gust în siguranță. Mi-am plimbat fugitiv ochii prin cameră și am observat trandafirul de acum două zile, aflându-se, spre mirarea mea, intact. Nicio petală ruptă sau ofilită, nu era nici măcar îndoit puțin. Am oftat și am făcut pași micuți în direcția lui. L-am luat din coș și am scos din dulap o vază argintie, uitată acolo de câteva luni. Am umplut vaza cu apă, iar apoi am așezat-o pe birou, urmând să pun cu reținere și trandafirul.

        Ce vină avea floarea până la urmă?

        Un ciocănit în ușă mi-a întrerupt gândurile și m-am așezat ușor pe scaun. Valeria intrase energică, cu un zâmbet molipsitor, și s-a așezat în fața mea.

          — Bună dimineața, doamna psiholog! spune dintr-o răsuflare.

          — Bună și ție, dragă! Văd că te simți foarte bine astăzi, mă bucur eu.

          — Nu a mai băut mama aseară, îmi spune ea fericită, însă zâmbetul i se duce ușor când începe discuția. Poate o să se facă mai bine.

          Valeria e un copil minunat și mi se rupe inima să știu că trebuie să treacă prin atâtea. Niciodată, în niciun univers și în nicio familie, unui copil nu ar trebui să-i fie frică să stea acasă, să se facă văzut sau să își dorească să se simtă iubit măcar o dată. Și din păcate se întâmplă asta în multe familii.

          E doar ea și mama ei. Tatăl a murit acum doi ani și de atunci toată casa e scufundată în alcool și în țipete. Chiar și bătăi ocazional. Are doar cincisprezece ani, nu are de ales și nici nu își dorește să plece, pentru că își iubește mama și știe că dacă ar renunța la alcool, s-ar trezii la realitate. Problema e că nu renunță.

          Când a venit în cabinet prima dată, am văzut-o pe hol, îndreptându-se spre afișul de la intrare, unde era lista cu prețuri. A lăsat capul jos și a plecat imediat. Îmi și amintesc cum m-am chinuit să alerg după ea pe tocuri, încât sunt sigură că am făcut mulți oameni să râdă în ziua aia. Am invitat-o înăuntru și a venit, chiar dacă a fost foarte sceptică la început. Când mi-a spus motivul pentru care voia la psiholog, nici nu m-am gândit și am rugat-o să vină, fără să-și facă griji pentru bani. Am mai avut pacienți care au avut probleme financiare și când înțelegi prin ce trec și ce imposibilități au, nici nu poți să nu îi ajuți. Până la urmă ăsta mi-e jobul, chiar dacă stau mai mult decât trebuie și sunt plătită mai puțin. E frumos să știu că sunt oameni care pleacă cu inima împăcată de la mine.

          — Ați apucat să vorbiți de dimineață?

          — Nu a fost acasă, zice și se oprește puțin. Însă mi-a lăsat un sandwich în bucătărie, n-a mai făcut asta de ani.

          — E un început bun. E o perioadă grea ce o să suporte ea, chiar dacă și-a cauzat singură treaba asta. Să te lași de o dependență nu e ușor, dacă o să vrea serios să renunțe, o să fie și mai irascibilă și sensibilă. Se poate reapuca la cea mai mică supărare, îi spun încercând să nu îi dau speranțe false, ar durea-o și mai mult. Pentru ea ar fi bine să vorbească cu cineva, dar sunt sigură că nu i-ar conveni să îi propui să meargă la un psiholog, nu?

          — Ar face urât, îmi recunoaște oftând.

          — Mi-ai zis că vrei să te faci și tu psiholog, mă aprobă din cap și mă privește atent. Ea e prima ta pacientă atunci. Ești singura persoană care are acces la ea și care ar putea discuta tot ce e nevoie, fără să se panicheze.

          — N-am mai purtat o conversație cu ea mai lungă de patru cuvinte de mult timp, îmi zice supărată.

          — Da, dar nu a mai fost nici trează de mult timp. Încearcă să profiți de faptul că nu bea și să vorbești cu ea, chestii normale, ca să vezi care e reacția ei. Dacă te respinge sau dacă îți răspunde. Dar doar când e trează, dacă deja a băut, nu ai ce să rezolvi.

          — Mi-e frică că nu o să-și dorească să își revină, îmi spune cu lacrimi în ochi.

          — Te cred, draga mea. Însă ar pierde cel mai dulce copil pe care l-ar fi putut avea cineva. Dacă o să renunțe câteva zile la alcool și o să te vadă exact așa cum ești, și-ar da seama că are o viață frumoasă înainte.

***

          După ce a plecat și ultimul pacient, mă întind fericită. A fost o zi relativ ușoară, mi s-a părut că au venit toți mai dornici să vorbească, iar asta m-a bucurat enorm. Îmi bag lucrurile în geantă și mă ridic să plec. Deschid ușa pentru a ieși și rămân blocată când îl văd în fața mea. Aceeași înfățișare irezistibilă și aceeași ochi pătrunzători de acum două zile. Ce caută aici?

— Plecați undeva, domnișoară Syris? întreabă cu un zâmbet în colțul gurii.

— Da, plec acasă, îi spun și dau trec pe lângă el, dar mă oprește.

Își așează mâna pe talia mea și mă trage un pas în spate, până ajung față în față cu el, la o distanță aproape inexistentă.

— Aveam programare acum, în cazul în care ai uitat, îmi zâmbește amuzat.

Face un pas înspre mine, deși nu are unde să se mai apropie, lucru care mă face automat să fac un pas înapoi. Închide ușa în spatele lui și continuă să vină spre mine până ajung cu fundul lipit de birou și lăsată peste el. Stă câteva secunde în poziția asta, apoi pune trandafirul alb pe masă și se așază pe scaun, cu un rânjet pe buze. Rămân împietrită, nereușind să procesez exact ce tocmai s-a întâmplat.

— Vrei să continuăm ședința așa? întreabă cu referire la faptul că stau pe birou. Pentru că nu m-ar deranja deloc.

Îmi dau ochii peste cap și mă ridic de pe birou, trăgându-mi rochia cât mai în jos. Mă duc spre scaunul meu și după ce mă gândesc la ce ar fi mai bine să fac, mă așez.

— De ce ai venit? îl întreb, știind că avem câteva lucruri de lămurit.

— Îți place să mă întrebi asta la fiecare ședință, remarcă el. Tu mi-ai spus să vin, îmi răspunde.

— Nu mă gândeam că o să mai vii după ce ai plecat atunci, îi zic clar și mă las pe spate cu mâinile încrucișate la piept

Îl văd cum își ridică o sprânceană și un zâmbet amuzat îi apare pe chip.

— Nu credeam că te-ai fi supărat pentru că am plecat, îmi spune el. Dormeai și nu am vrut să te trezesc și să îți spun că plec, pentru că deja făcusei multe pentru mine și meritai să te odihnești. Mă sunase unchiul meu și a trebuit să mă duc să mă întâlnesc cu el. Cu înmormântarea, au venit multe rude în oraș și am fost foarte aglomerat, se explică el.

— Înțeleg că ai avut un motiv anume, însă e normal să nu îmi convină să apari în starea în care ai apărut la mine în cabinet, să adormi, să rămân cu tine, deși absolut nimeni în locul meu nu ar fi făcut asta, și după tot tu să pleci dimineața, îi zic și partea mea de poveste. Nu vreau să consideri că exagerez aiurea, însă era doar o chestie de bun simț, după părerea mea. Meritam să știu care a fost toată situația, pentru că rolul meu e să te ajut doar o oră cât durează ședința, dacă e să mă iau după ce e pe hârtie.

          Se apropie puțin cu scaunul de birou și mă privește adânc în ochi.

— Îmi pare rău că te-am pus în postura aia. Nu beau, dar am sperat că o să mă ajute să îmi mai iau gândul. Am vrut să-ți explic ce s-a întâmplat ieri, însă a fost închis când am venit eu, iar numărul tău de telefon nu îl am.

— Îmi luasem liber, îi spun și mă ridic în picioare cu gândul să fumez.

Știu că nu e deloc profesional, însă oricum nici relația asta nu pare a fi.

Deschid ușa de la balcon și îmi aprind o țigare fericită. Adam nu mă face să gândesc deloc rațional și e un lucru la care nu renunțam niciodată.

— Ești agitată? mă întreabă el în timp ce vine spre mine.

Iar e prea aproape de mine și simt că rămân fără aer chiar și cu ușa deschisă. Mirosul lui mă amețește pur și simplu.

— Sau mai bine spus, ești agitată din cauza mea?

Își linge buzele și mă privește adânc, așteptând un răspuns pe care oricum îl știa și el.

— Ce te face să crezi că ai vreun efect asupra mea? îl întreb și regret când îi văd privirea din ochi.

— Modul în care reacționează corpul tău în prezența mea. Dacă face așa doar când sunt lângă tine și te privesc, imaginează-ți cum ar face dacă te-aș atinge.

— Te gândești prea departe, îmi arunc tigarea și trec pe lângă el, așezându-mă înapoi. Ești aici ca să vorbim despre tine, nu despre alte lucruri, deci te rog, îi fac semn spre scaun, să începem.

— Nu sunt aici ca să vorbim despre mine, sunt aici ca să vorbim. Să ne cunoaștem, continuă el. Asta e ce mi-ar face bine, domnișoara Syris, și sunt sigur că asta contează aici, nu? Ce mi-ar face mie bine, zâmbește el.

— Ești cam obraznic, intru eu în jocul lui, curioasă de ce are în plan. Aici nu contează doar ce crezi tu că e mai bine, contează și ce cred eu.

          Și chiar așa era în seara asta, mult mai obraznic decât mi-ar fi părut că poate fi. Și în mod total evident, nu-mi displăcea.

— Crede-mă, Eva, ce am eu în minte e foarte bine și pentru tine.

Roșesc puțin la cuvintele lui, mai ales că mi-a pronunțat numele celălalt, dar nu vreau să-l las să vadă că are vreun efect asupra mea.

— Ce ai în minte? îl întreb cu puțin curaj.

— Dacă nu aș avea bun simț ți-aș arăta. Însă nu e momentul, îmi spune el rânjind. Acum.

— Nu ar trebui să fii așa sigur de asta, îi zic eu aplecându-mă ușor peste birou. Sunt destul de încăpățânată de fel, îi șoptesc peste buze.

          — Iar eu obțin mereu ce îmi doresc.

          — Și ce îți dorești?

Se lasă pe spătarul scaunului și mă analizează din cap până în picioare, lingându-și buzele. Râde amuzat și mă privește fix în ochi.

— Sunt foarte calculat de obicei, îmi zice el. Dar tu mă faci să fiu prea direct și nu e bine.

— Din contră, așa e bine să fii, direct și sincer.

Chiar mă intrigă acest schimb de replici dintre noi și sunt curioasă în ce direcție ar putea să ducă.

— Nu cred că vrei să știi chiar tot ce îmi trece prin minte în momentul ăsta.