— Trebuie neapărat, spune pocnind din degete, să faci sex cu el.

        Îmi rostogolesc ochii iritată peste cap de ideile prietenei mele și mă las pe spate, căzând pe așternuturi. De când i-am zis toată situația dintre mine și Adam a început să-mi spună că sigur va fi ceva între noi și că ar trebui să profit cât mai mult de fiecare apropiere posibilă.

        — Pe bune acum, îmi zice, sărind puțin în pat pentru a se apropia de mine, ce ai de pierdut? Până la urmă virgină nu ești, iar o aventură de-o noapte trebuie să ai măcar odată în viață.

        — Asta-i cea mai mare prostie pe care am auzit-o vreodată, Layrin. Nu are nevoie de sex acum, doar ce i-a murit mama, îi spun oftând.

        — Se spune că sexul e o metodă bună de terapie...

        Îi accentuez încă o dată numele, fixând-o cu o privire nervoasă, dar puțin amuzată. Noi două suntem la poli total opuși, deși suntem cele mai bune prietene. Pe când eu sunt singură, realistă și cu capul pe umeri, ea e căsătorită și trăiește în bucla ei, unde capul îi e oriunde, dar nu unde ar trebui. Posibil e mult mai jos...

        Nu aș putea spune că ideea ei e una rea, fiecare face ce vrea, cum vrea și cu cine. Însă o aventură nu e tocmai genul meu. Deși nu s-ar mai considera ceva străin, din moment ce Adam este și va fi în continuare, bănuiesc eu, pacientul meu. Nu o să zic că doar așa va rămâne, fiindcă viitorul e mereu imprevizibil și pot ajunge în orice fel de situație, plăcută sau nu. Totuși, Adam este un bărbat impresionant și nu neg că mi-a furat puțin ochii.

        — Nu ți-ar displăcea chiar atât de mult, așa-i? întreabă cu un rânjet imens la care pufnesc amuzată.

        — Nu ți-ar displăcea nici ție dacă l-ai vedea, chicotesc eu.

        — Nu, nu. Eu am bărbat, afirmă cu nasul pe sus și ochii-nchiși. E și rândul tău.

        — Ușor! Îl cunosc doar de două zile, nu mai visa, îi recunosc, rozându-mi unghiile.

        — Așa-ncep toate poveștile de dragoste, zice ea și apoi mă privește dubios. Adam și Eva stau într-un copac, începe să cânte. Să aveți grijă la șarpe, la ăla mare, sâsâie ea și arunc cu o pernă din spatele meu, lovind-o fix în față și râzând copios de expresia ei derutată. Eva, nu mai păcătui!

***

        Se apropia de ora la care trebuia să ajungă. Stăteam pe scaun, picior peste picior, lovind podeaua cu talpa pantofilor cui pe care-i purtam. Mai ștergeam din când în când câteva scame inexistente de pe rochie sau praf de pe dosare, deși doar cu câteva minute în urmă le curățasem. Am luat o gură de cafea, doar pentru a mă strâmba, fiindcă era ultima și am înghițit doar zaț în neatenția mea. Am căutat prin sertare ceva prin care puteam să scap de gust și am dat de un pachet de gumă cu pepene. Aroma mea preferată. Am luat două bucăți și apoi m-am uitat la ceas.

        Trecuseră cinci minute.

        Din puținul timp în care am conversat cu Adam, am putut afla că e un om drept, cinstit, care nu vrea să deranjeze pe nimeni. Nu cred că ar fi genul de persoană care ar întârzia, însă poate a intervenit ceva. Nu vreau să gândesc prea departe totuși, așa că voi mai aștepta câteva minute, apoi voi pleca.

        Am pornit spre balcon pentru a lua puțin aer. Țigări nu mai aveam, așa că doar admiram priveliștea. E ironic cum eu ca fumătoare uit mereu să-mi iau un pachet nou. Posibil de la toată agitația cu cabinetul, asta mi-e ultima grijă. De aceea, când poate, Layrin e cea care-mi aduce provizii. Nu știu ce-o să mă fac când se va muta. Având un copil pe drum, au în plan să se mute la casă și să renunțe la apartamentul de îl au în prezent. Dacă mi-e greu acum, când încă mă vizitează destul de des totuși, nu știu cum o să mai fiu psihic când va pleca și abia ne vom vedea. Probabil ăsta mi-e ghinionul, în contextele în care am avut odată ocazia să mă căsătoresc. Însă cum îmi spun mai mereu, mai bine singură decât cu orice apucat găsit la colțul străzii.

        Mă întorc brusc când aud un sunet de sticlă spartă.

        — Oh, spune cu un glas răgușit, îmi pare rău.

        Adam stătea la intrarea-n cabinet, cu o mână pe toc, unde ținea strâns un trandafir alb, și cu una pe cap, uitându-se la vaza de pe jos, ce acum era bucățele. Se apleacă să apuce cioburile, moment în care mă pornesc grăbită spre el.

        — E-n regulă, nu le aduna. O să curăț mai târziu, îi îndepărtez mâinile și mă uit în ochii lui.

        Pentru un moment nu știam cum să reactionez. Buzele mi-erau întredeschise din cauza stupefacției, iar aerul mi se oprise în gât.

        Îi avea roșii și sticloși și abia acum mirosul alcoolului îmi ajungea în simțuri. L-am luat de mâini și l-am dus pe canapea, așezându-mă lângă el. Am pus trandafirul pe masă, cu un mic zâmbet, dar care a fost înlocuit de îngrijorare la scurt timp.

        — Ce-ai făcut, Adam? îl întreb ușor.

        Tace. Mă privește atât de transparent, încât puteam să-mi văd reflexia în ochii lui. Dă din cap stânga-dreapta, apoi se așază cu capul pe umărul meu. Îmi plasez mâna în părul lui și mă joc ușor cu firele moi printre degete. Îi aud respirația grea cum îmi lovește urechea și-mi abțin un suspin. Nu are nevoie de o prietenă acum ori de domnișoara Syris. Lui îi trebuie iubire, iar cum n-are asta, are nevoie de un corp pe care să-l îmbrățișeze și un umăr de care să se susțină. Fără vorbe, doar sentimente.

Îmi întind mâna dreaptă spre a-mi elibera picioarele de pantofi, apoi dau să i dau jos și pe ai lui, deși încercase să mă oprească. Și-a înfășurat brațul mai bine în jurul taliei mele și m-a tras pe spate, așezându-ne pe amândoi într-o poziție mai confortabilă.

          Ochii îi avea închiși demult. Chiar dacă nu simțeam nevoia de odihnă înainte, căldura corpului său m-a făcut să mă simt atât de protejată și liniștită, încât m-am lăsat pradă somnului la scurt timp.

          În dimineața următoare totul era diferit. Căldura se transformase ușor-ușor într-o răceală, iar Adam era înlocuit acum de o pernă.

Povestea vieții mele.

O îndepărtez și mă ridic confuză, privind în jur. Nicio urmă de el. Scap un râs nervos, în timp ce-mi privesc picioarele goale. Capul mi se mișcă stânga-dreapta și mă abțin să nu pornesc un adevărat râset colorat cu privire la situația actuală.

Desigur că a plecat. Din puțina mea experiență, după ce bărbații își termină treaba, pot să dispară liniștiți. Poate nu pot asemăna asta cu ce s-a întâmplat acum, dar Adam era într-un moment vulnerabil, iar eu am fost aici pentru el. Când și-a revenit, desigur că nu a mai avut nevoie de mine.

E ironic cum tot eu sunt cea supărată, credeam că m-am obișnuit deja. Ce nu vrea nimeni să creadă, e că psihologul suferă mai mult sau aproape la fel de mult, depinde de caz, ca pacientul. Psihic, oricine în locul meu ar fi fost distrus demult. Nu pot spune că eu sunt completă. O parte din mine mereu a rămas la fiecare persoană ce a trecut pragul acestui cabinet. Iar uneori nu s-au mai întors la mine.

Ador să lucrez ca psiholog, o văd mai mult decât o muncă, e ceea ce mă face pe mine să fiu eu. Dar, totodată, e cea care mă distanțează cel mai mult de propria persoană.

Pe Adam l-am considerat mai mult decât pacientul meu, din simplul fapt că-l cunoșteam de dinainte. De asta am sperat că și lui să-i pese cât de puțin de ceea ce simt și cum m-ar putea face să mă simt unele din acțiunile lui.

Poate exagerez.

Dar nu cred că cer prea mult. Aveam nevoie de o explicație. Să fie aici și să nu dispară după o noapte în care am abandonat orice plan puteam avea pentru a rămâne cu el și a avea grijă că nu-și face vreun rău.

Mă ridic de pe canapea și-mi pocnesc gâtul, apoi degetele și orice altceva mai poate fi pocnit. Cred că aș fi cea mai fericită persoană, dacă aș putea face asta din secundă în secundă. Din păcate, trebuie să aștept să-și "revină", pentru a le mai putea pocni iar.

Mă uit spre trandafirul pe care l-a adus aseară cu o strâmbătură. Nu e doar actul lui în sine, ci și momentul din viața mea de care mi-a reamintit. A redeschis o rană demult adâncă, ce credeam că nu mă va mai afecta vreodată. Cum de poți să suferi după o persoană pe care nu ai cunoscut-o niciodată? Asta e întrebarea ce m-a bântuit mereu, în toți anii mei de viață.

          Tata a plecat când eram mică. Nu știu cine e, cum arată, de ce a făcut asta sau orice alt detaliu ce mi-ar putea probabil satisface curiozitatea. A plecat... Nu m-a văzut când am făcut primii pași sau când am spus primele cuvinte. Nu a fost acolo când îi strigam numele noaptea, plângând, gândindu-mă ce am făcut greșit de a trebuit să mă abandoneze. Nu a ales nici măcar să-mi dea o șansă.

Nu am știut niciodată ce înseamnă să ai un tată. Vedeam atâția copii cum săreau în brațele lor prin parc și cum erau ridicați pe sus. Cum râdeau și erau o familie fericită. Mereu el fiind părintele mai delăsător, care-ți oferă înghețată în plus când mama nu e atentă. Cel care e pregătit să gonească orice băiat ar încerca să se apropie de veranda voastră și cel cu care ai fi dansat plictisită prin casă, la orice oră.

Nici măcar nu știu dacă-i am ochii sau culoarea părului. Ori poate e zâmbetul cel ce ne apropie. Nu știu nimic despre cel pe care ar trebui să-l numesc tată. O parte din mine mereu a lipsit și nimeni nu a putut s-o acopere pe parcurs.

Mama nu a vrut să-mi dea niciun detaliu despre el. Și am încercat atât de mult, încât până și mie mi s-ar fi făcut milă de mine și aș fi cedat. Dar ei nu i-a păsat. Posibil și ăsta e unul din motivele pentru care nu am fost prea apropiate una de alta. Odată ce tata a ales să mă abandoneze, mama a făcut la fel. Doar că ea era mult mai departe, deși era prezentă fizic.

Îmi șterg o lacrimă din colțul ochiului, blestemându-mă că mi-am reamintit de asta. Am vrut să îngrop cât mai adânc orice gând legat de ai mei, însă, indiferent de ce aș face, mereu vor apărea în treacăt prin mintea mea, uneori cu pauze mai mari.

Ridic trandafirul pentru a-l arunca la gunoi, însă observ lângă el un bilețel, posibil luat de pe biroul meu.

"Îmi pare rău, domnișoară Syris!"

Mototolesc hârtia și o pun în coșul de gunoi alături de floarea pe care n-ar fi trebuit să mi-o aducă de la bun început. Dacă vrea să fiu domnișoara Syris, atunci mă voi comporta cu el exact în acest mod.

Îmi iau lucrurile și ies pe ușă, în timp ce-mi apelez asistenta. Nu o deranjez prea des, fiindcă Vel știe ce să facă și fără să-i spun, iar asta apreciez enorm la ea.

— Scuze că te deranjez de acum, dar am o rugăminte, îi zic în timp ce merg spre mașină. Anulează-mi toate programările de azi, nu mă simt prea bine, îi recunosc.

După o mică conversație, îi închid și, înainte de a porni spre casă, văd un mesaj de la Layrin.

"Să înțeleg că mi-ai luat sfatul în considerare? :))"

Râd scurt și las telefonul jos.

De-ai știi tu...