— Cum mai sunteți? îl întreb politicos, așa cum face el cu mine, deși știam răspunsul.

       Își întoarce privirea și se uită în față. Nu zice nimic, doar își întredeschide buzele și clatină ușor din cap. Când îi văd ochii pierduți mi se rupe inima și îmi așez încet palma pe brațul lui. Fac mișcări blânde și îi spun șoptit că totul va fi bine, cu timpul.

        — Chiar mi-aș dori să mai stau, însă trebuie să trec pe la doamna Horis să văd în ce stare este, îi zic și-l simt cum se încordează ușor, deși chipul nu-i trădează nicio stare interioară. Însă nu trebuie să fiți singur, încep să caut prin geantă sub privirea lui frântă și când găsesc ce voiam, i-o întind mulțumită. Asta e cartea mea de vizită, cum doamna Horis este în spital, o să-i anulez programările de săptămâna asta și puteți să veniți în locul dânsei. Ședința începe la șapte seara, e ultima din programul meu. Nu trebuie să vă simțiți obligat sau ceva, dar în cazul în care doriți să vă descărcați, voi fi aici și o să vă aștept. Vă mulțumesc pentru tot, îi spun, oferindu-i un zâmbet.

        Ies din mașină și-mi așez puțin rochia. Trec cu mâinile peste material, încercând să îndepărtez niște scame inexistente, apoi pășesc cu încredere spre intrarea în spital. O apelez pe Layrin și-mi depărtez telefonul când îi aud strigătele de războinică.

—... nu te gândești la sănătatea mea mintală, te-am sunat de nebună. Unde dracului ai fost? mă întreabă iritată.

— Limbajul, o atenționez amuzată. Am adormit, îți povestesc mai multe diseară când ajung. Să pregătești ceva că presimt că o să se mai întâmple și alte lucruri până vin ce vor merita să fie menționate, îi spun cu încredere în mine.

Poate nu ar trebui să cred că va veni. Nu-l cunosc și a trecut prin atâtea, iar un om reacționează neașteptat la durere. Nu vreau să fiu atât de sigură pe mine, ca în cazul în care nu va apărea, să ajung dezamăgită. Pentru că, nu pot să nu recunosc, bărbatul ăsta m-a atras, atât fizic, cât și verbal într-un timp mult prea scurt. Iar în toată viața mea nimeni nu a reușit să facă asta. Și am cunoscut mulți bărbați, dar niciunul nu a putut să mă facă să mă simt protejată, mai ales într-un moment tragic al vieții lor. De fapt, nu că nu au putut, nici măcar nu au încercat.

Dar Adam... chiar e un dar de la Dumnezeu. Însă la fel de repede cum a apărut, presimt că va și dispărea. Cine știe, poate are o iubită acasă care-l așteaptă pentru a-l motiva. Și aș fi mai mult decât fericită, știind că nu e singur și că va avea parte de toată dragostea posibilă. Însă dacă nu are pe nimeni? Dacă nu va avea pe umărul cui să plângă și va refuza și puținul ajutor pe care pot să i-l ofer?

        Îmi scutur capul când mă apropii de ușa de la salon. Îmi pasă prea mult. Credeam că în toți anii ăștia de când sunt psiholog am reușit să-mi reprim sentimentele și să las deoparte probleme altora. Însă m-am înșelat. Posibil ca niciodată să nu mă gândesc mai mult decât trebuie la o dificultate pe care o întâmpină un om. Nu-mi face bine, dar măcar persoana aia nu suferă singură.

        Bat încet în ușă, parcă fiindu-mi frică să nu-mi alung gândurile prea departe. Ar fi ironic dacă aș reuși asta, dată fiind situația actuală. Pătrund în interior cu pași mici când îi aud vocea doamnei Horis, parcă sugrumată de timp. Afișez un zâmbet imens, binevoitor, gata să ascundă toate neliniștile, pe care le am în acel moment. Iau scaunul care-mi apare în raza vizuală și îl așez sub privirea ei răbdătoare lângă pat.

— Nu trebuia să vii! îmi spune încet.

— Prostii. Nu se compară nimic cu timpul petrecut în compania ta, îi zâmbesc sincer.

Și chiar vorbeam serios. Până la urmă, mi-a fost bunica pe care n-am avut-o niciodată sau mama pe care mi-am dorit-o mereu. E un suflet bun, dar pătruns de greutățile vremii. În special de singurătate. Ajunsă la vârsta asta, văduvă, cu copii plecați să-și urmeze visele și cu niciun prieten apropiat cu care să vorbească la o cafea, singura persoană la care a putut apela am fost eu. Veșnicul psiholog, mereu la nevoie.

Nu pot spune că urăsc asta, fiindcă ar fi total departe de adevăr. Mă bucur că pot aduce puțină lumină în viața celor care mă vizitează și mă condamn uneori că nu pot face mai mult. Însă, totodată, sunt și cazuri mai puțin fericite. În special, cei forțați să vină aici, cu niciun chef de comunicare și cu un aer de adolescent penibil de rebel, care, vai doamne, nu a greșit cu nimic. Nu pot înțelege de ce-ți trimiți copilul la psiholog, când singura problemă pe care o are e lipsa educației. Din câte îmi amintesc, cabinetul meu nu e și creșă.

De altfel, mai sunt cei neforțați de nimeni, care-mi spun că nu-i ajut cu nimic, dar continuă să vină la ședințe. Și urmăresc rutina asta la nesfârșit. E o negare a subconștientului incapabil să aprobe că cineva chiar te poate înțelege și ajuta. E oarecum trist când te gândești cât a suferit un om, încât să uite ce înseamnă cu adevărat să fii ajutat. Asta mă face să vreau să le redau încrederea, chiar dacă, pe parcurs, pierd firmituri din mine cu scopul de a-i reîntregi pe ei.

        — Cum vă simțiți? o întreb în timp ce-mi așez mâna pe a ei.

Oftează și-mi evită privirea. Îmi dau seama că nu se simte bine, însă altceva în afară de a-i ține companie nu prea pot să fac. Își înalță capul și-mi oferă un zâmbet de milioane. Femeia asta e o luptătoare.

— Am avut și zile mai rele, râde ea ușor. Tu cum te simți, scumpo?

Nici eu nu mai știu.

***

        — O seară frumoasă, îmi spun soții Vayer și părăsesc încăperea.

        Mai mult forțată, am început să fac și terapie de cuplu. La început a venit doamna, iar cu cât îmi vorbea despre problemele pe care le are cu soțul, cu atât am fost mai curioasă să-l cunosc și să aflu ce e și în sufletul lui. Astfel, după multe sâcâieli din partea dumneaei, și din cauza micii legături pe care o avem, am cedat și am acceptat. Nu ar fi fost atât de greu dacă nu ar fi fost ambii încăpățânați și n-ar fi avut un orgoliu mai mare decât toată clădirea asta. Simt că-mi apar fire albe numai la gândul că urmează să am ședință cu ei.

        Însă conștiința mea nu mă poate lăsa să-i abandonez, mai ales că din spusele lor nimeni n-a mai avut atâta răbdare cu ei.

        Îmi iau mobilul și-mi masez ușor tâmplele, în timp ce ies pe balcon. Deschid ușa, fiind surprinsă plăcut de un aer răcoritor și-mi prind mâinile de bara din fața mea. A fost o zi grea... Îmi caut pachetul de țigări și-mi scapă printre buze o înjurătură când văd că mai am una singură. O iau repede cu gândul de a o aprinde, dar nu-mi găsesc bricheta.

— Soarta își bate joc de mine! oftez eu înfrântă.

        După ce că am avut o zi dificilă, nu pot nici măcar să mă relaxez pentru câteva secunde. Simt că totul începe să se destrame ușor-ușor și nu am nici măcar o explicație sau un motiv pentru tot ce s-a întâmplat în ultima perioadă. Învârt țigara printre degete și o privesc gânditoare. Acum ce ar trebui să fac?

        — Aveți nevoie de un foc? aud un glas răgușit și tresar.

        Mă întorc încet și-mi ațintesc privirea pe Adam. Nu-mi dau seama cum de nu l-am auzit când a pătruns în încăpere. Dar nici nu-mi pasă cât timp a venit. Stă sprijinit de perete, cu mâinile în buzunarele unor pantaloni de trening de-o culoare închisă. Privirea o are fixată pe mine. Nu-și ia ochii nici măcar pentru a mă analiza cum am făcut eu cu el. Se uită drept, nelăsând vreo emoție sau sentiment să-i distorsioneze chipul aproape impalpabil. 

        Ochii lui reci și goi parcă trec printr-ai mei, nedorind sub nicio formă să staționeze puțin. Căpruiul e închis, încât nici nu-l pot diferenția de pupilă. Dar, cu toate astea, nu mă satur să-i privesc și să mă întreb cum le pot readuce culoare.

— Da, vă rog!

Nu am scăpat de politețuri. Nici nu știu cum aș putea să realizez asta, fără a fi prea indiscretă. Sau mai bine spus, nici nu știu dacă vreau să se ajungă acolo. A venit acum cel mai probabil într-un act de disperare, dar aia nu înseamnă că se va repeta. Nu-mi doresc să mă atașez, deși simt cum rădăcinile mele deja sunt închegate cu ale lui. Și ar trebui să le tai până nu devin prea groase.

Îmi întinde bricheta, iar eu aprind repede țigara, suspinând de fericire după primul fum. Îmi ridic ușor mâna înspre el, întrebându-l dacă fumează și-l văd cum își apleacă încet capul. Păstrează contactul vizual cu mine în timp ce-și presează buzele calde de degetele mele. Nu clipește. Nu clipesc. Trage un fum, însă rămâne mai multe secunde decât ar fi trebuit pironit în acea poziție. Se îndepărtează după ușor și expiră norul cenușiu cu un pufnet.

— Nu fumez, exclamă și privește spre cer, la stele.

Încetez din a-i mai adresa vreun cuvânt și-mi mut atenția în același loc cu el.

Dacă nu fumează, ce a fost asta? Mi-am făcut multe filme la viața mea, însă ce s-a întâmplat e departe de toate scenariile construite. De ce ar fi tras un fum din mâna mea dacă el nu fumează? Voia doar să încerce sau e un fost fumător care și-a amintit abia după că era să-și reia prostul obicei? N-am o explicație și mi-e că dacă aș vorbi aș strica toată magia. Până la urmă, nu trebuie să știu tot, deși aș vrea.

Îmi sting țigara în scrumiera din stânga mea și mă întorc doar cu capul spre el. Mă privea deja. Sprâncenele îi erau unite într-o încruntătură drăguță, iar buzele-i deveniseră ușor uscate. Fapt ce l-a determinat să-și treacă limba peste ele și să rupă contactul vizual cu mine, când a văzut că mă holbez, printr-un tușit.

         — Ar fi cazul să intrăm, este destul de frig, îi zic după puțin timp, încercând să ies din situația stânjenitoare în care am intrat.

        Îmi face semn să intru prima, iar eu îi mulțumesc printr-o înclinare ușoară a capului. Iau o ultimă gură din aerul rece de-afară și pășesc în cameră, întorcându-mă spre el. Îl văd cum închide ușa atât de banal, dar totuși atractiv în ochii mei. Brațele îi sunt descoperite și se pot observa cu ușurință mușchii bine lucrați. E un zeu și poate că și eu sunt o zeiță, dar încă nu știu dacă aparținem aceleiași povești.

        Îi fac semn să se așeze și în timp ce-l urmăresc, ajung cu privirea spre un obiect străin de pe biroul meu. Ceva extrem de alb, care-mi face inima imediat să trepideze, să se agite în pieptul meu în încercarea de a se elibera și a sări, la propriu, pe cel din fața mea. Buzele mi se întredeschid și scap un suspin de uimire. Îmi opresc la timp mâna pentru a nu mi-o duce spre gură, într-o încercare jalnică de a-mi suprima mirarea. Ar fi penibil dacă ar observa că reacționez exagerat de la un mic gest. Totuși, unul drăguț.

        Iau trandafirul, păstrând o expresie serioasă, care se spulberă în momentul în care-l duc spre nas și-i inspir parfumul. Scap un zâmbet nevinovat. N-am primit niciodată o floare, cel puțin nu dată din pură inițiativă, ceea ce nu se întâmpla când eram în Slovenia. Iar de când am ajuns aici... nu m-am apropiat de nimeni de sex opus, m-am concentrat doar pe muncă, muncă și iar muncă. Am vrut să am mintea ocupată cu orice altceva în afară de sentimente. Mi-a fost frică și încă îmi e, recunosc. Dar acum parcă frica se simte diferit. Se simte bine.

— De ce alb?

Întreb în loc de a mulțumi, fiindcă ar fi fost prea banal și nu ar fi dus niciunde. Pe când, întrebările sunt cheia pentru a cunoaște o persoană.

— Era preferatul mamei, îmi șoptește cu ochii ațintiți pe mâna mea. Spunea că trandafirii sunt prea prețioși pentru a fi pătați de culoare. Îi plăcea într-adevăr și roșul-sângeriu, pasiunea din el ce urla să prindă voce, dar considera că în iubire întâi e alb. Momentul acela de pauză continuă, de necunoaștere, de inocență și grație. Mai târziu urmează culorile sălbatice, de dezlănțuire. Dar mereu îl lua pe alb în față la tot, fiindcă dacă nu era început, nu era nimic. Nici pasiune, nici iubire, nici, până la urmă, "fericiți până la adânci bătrâneți".

— E alb început, dar fără pasiune n-ai iubire. Oricâtă inocență și delicatețe ar fi, nu va putea concura cu focul ăla din inimă căruia vrei să-i dai drumul atunci când iubești. În dragoste n-ai reguli, e doar nebunie peste nebunie. Oarecum sunt în balans. Albul e linia de plutire, e seriozitatea, pe când roșul e pură dezlănțuire. Nu pot funcționa unul fără altul, îi spun și-mi pocnesc degetele, privirea lui căzând pe gestul meu.

— Dacă e să o luăm așa, iubirea e și negru. Nu e doar fericire în dragoste. Sunt și secrete, minciuni, mistere, drame. Toate care duc la dezumanizarea noastră din cauza unor sentimente prea puternice și sufocante. Nu e doar alb, sau doar roșu, negru. Poate nu e nici tot curcubeul, e dincolo de el, mai presus.

— Iubirea e prea complicată pentru a-i face o definiție. Cel puțin așa consider că este, recunosc eu.

— Nu ați iubit niciodată?

De unde am pornit și unde am ajuns.

— E irelevantă întrebarea, îi zic, tușind scurt. Parcă era vorba să vorbiți dumneavoastră, iar eu să ascult, continui în glumă. Nu invers.

— Nu doresc să cred că era o regulă ca doar eu să vorbesc. Până la urmă, cum să mă deschid în fața cuiva, dacă nu cunosc acea persoană. Și, domnișoară Syris, iubirea nu-i niciodată irelevantă.

Vocea lui răgușită parcă-mi ține o morală nerușinată, în urma căreia ar trebui să fiu pedepsită. Deși nu ar suna chiar atât de rău. Totuși, are dreptate din toate punctele de vedere și simt că mă închide cu fiecare frază nouă pe care o rostește. Am niște emoții cum n-am mai avut de o veșnicie.

— Nu am iubit niciodată, domnule Ephir, îi recunosc.

— Spuneți-mi Adam, mă corectează el.

Evoluăm.

— Atunci, zi-mi Aseya, îi zâmbesc.

— De ce nu Eva?

Îmi feresc privirea când îmi aud celălat nume rostit de gura lui. Nu-mi place s-o recunosc, dar Eva sună al dracului de bine ieșit printre buzele lui păcătoase. Nu e nevoie să întreb cum de mi l-a aflat, fiindcă mi-am dat seama la puțin timp după ce i-am dat cartea de vizită că e scris mare acolo.

— E rândul meu să-ți pun o întrebare! amân ca un copil mic și-l văd cum râde încet, clătinând din cap.

— Te ascult cu cel mai mare drag.

— Cum de te-ai hotărât să vii?