2020, Chicago

        — A fost o idee proastă să mă întorc aici, spune și se ridică rapid, atât de rapid încât scaunul aterizează pe jos.

        Sper că nu s-a rupt, pentru că a fost destul de scump.

        — Asta e ultima dată când ne vedem, domnișoară Syris.

        Aşa ai spus și data trecută și uite că tot te-ai întors. Îi zâmbesc cu calm și-l privesc cum își ia lucrurile și cum aproape se împiedică de scaun spre ieșire. Îmi păstrez postura impasibilă ca de fiecare dată și oftez ușurată când părăsește încăperea.

        Mă ridic încet și-mi pocnesc degetele, e un mic tic pe care-l am încă de mică și oarecum a ajuns o obsesie. Mi le pocnesc mult prea des și mă chinui chiar și atunci când e clar că nu merge. Mă îndrept spre locul de unde a izbucnit pacientul și ridic cu grijă scaunul. Nu a pățit nimic, doamne ajută! Asta-mi trebuia acum, să merg să cumpăr unul nou. Îl așez frumos la locul lui și îmi deschid agenda. O singură persoană mai am pe listă și după pot pleca liniștită acasă.

        Privesc ceasul de pe perete și realizez că am destul timp să merg pe hol și să-mi iau o cafea. Am stat peste program azi, pentru că unele ședințe au durat mai mult decât m-am așteptat, iar ochii mi se închid teribil. Am avut insomnii în ultimele nopți și sper că Layrin a apucat să-mi ia niște pastile de la farmacie, fiindcă eu sigur n-o să mai am chef să opresc pe undeva. I-am spus să treacă pe la mine să le lase înainte să se ducă acasă. Locuim în aceeași clădire, deci ne este ușor să ne întâlnim și, slavă domnului, mă ajută enorm să nu mă simt singură. După ce a început să aibă o relație cu soțul ei din prezent, am îndemnat-o să se mute împreună când am observat că lucrurile devin serioase. Și normal că nu i-am spus cât de mult îmi displăcea să stau singură, însă conta mai mult să știu că avea să fie fericită și la casa ei.

        Iau paharul cu cafea și-l duc imediat la gură, însă fac ditamai greșeala și mă ard. Mă strâmb la prostia făcută și pășesc mai mult târâtă spre biroul meu. Mă uit la ceasul de pe perete când intru, și văd că e trecut puțin de ora la care trebuia să vină doamna Horis. Dânsa niciodată nu întârzie, își ia în serios fiecare ședință. Știe că, cumva, o pot ajuta și o pot înțelege. E una din puținii pacienți care nu fac crize precum cel dinainte. Dar îi înțeleg. Uneori e greu să accepți că ai nevoie de cineva care să te asculte. Iar termenul de psiholog îi poate face pe unii să creadă că au anumite boli mintale, deși n-au nicio legătură. Însă se sperie și nu pot decât să-i compătimesc.

        Îmi iau telefonul când văd că au trecut zece minute și o apelez. Poate a uitat de ședință, deși mă îndoiesc. Îi cunosc situația și mi-e prea frică să aflu motivul pentru care nu a putut ajunge. Sper doar să nu fie ce cred eu.

        — Bună seara, la telefon este doctor Dakill! aud o voce de bărbat și-mi mușc buza când văd că temerile mi s-au adeverit.

        — Syris, încântată. Doamna Horis poate vorbi? îl întreb, deja strângându-mi lucrurile.

        Mă îndrept spre ieșire cu pași alerți, nefiind prima dată când mi se întâmplă asta. Aud zgomot în telefon și probabil se interesează de starea ei, care sper din toată inima să fie una bună.

        — Din păcate, nu. A făcut un preinfarct, iar la momentul actual doarme. Am reușit să o stabilim cât de cât, însă nu știm sigur dacă va avea urmări, îmi spune, iar după ce cer detaliile spitalului la care se află, îi închid.

        Liftul mă lasă direct în parcarea subterană și mă îndrept cu grijă spre mașină. Tot ce-mi mai lipsește acum e să mă împiedic din neatenție și să am un motiv în plus să mă duc la spital. Închid portiera și-mi rezerv câteva secunde pentru a-mi plânge de milă. Tot ce voiam era să dorm cu fața scufundată în perna mea moale și cu fundul în sus.

        Îmi revin repede, știind că doar pierd timpul aiurea și pornesc mașina. Mă grăbesc puțin, mai ales că traficul era lejer la ora asta și-mi permitea să merg cu o viteză mai mare. Când ajung aproape uit să încui mașina, dar îmi amintesc la timp. Intru pregătită să primesc priviri nedumerite și curioase pentru modul în care sunt îmbrăcată, prea elegant pentru un spital. Mă strâmb la mirosul neplăcut de medicamente ca de fiecare dată când am neplăcerea de a intra aici și întreb o asistentă unde mai exact se află doamna Horis. O iau spre locul indicat de ea și mă uit la uși până o găsesc pe cea cu numărul treizeci și șapte.

        Mă așez pe scaun în liniște, deoarece fix lângă mine era un bărbat care dormea. Mă bucur în sinea mea când văd că nu l-am trezit, însă o fac prea devreme, deoarece își deschide ochii. Nu mă privește, deși eu o fac și nu știu dacă ar trebui să spun ceva sau mai bine ar fi să tac.

        — Îmi cer scuze că v-am trezit, îi zic încet.

        Pare mai tânăr decât mine, nu cu mult, probabil doar cu câțiva ani. Însă asta nu-l dezavantajează. Ba chiar are un început de barbă care-i dă un aer matur. Probabil de asta l-a și lăsat. Maxilarul îi e proeminent din profil și pot spune că are o înfățișare atrăgătoare. Iar asta e ceva de la o persoană care n-a fost îndrăgostită niciodată.

        — Nu dormeam. Doar mă gândeam, îi aud vocea într-un final, parcă meditând ore-n șir la un răspuns potrivit.

        Își întoarce ochii spre mine și nu face nimic altceva decât să păstreze contactul vizual. Nu mă analizează, nu se uită la picioarele mele dezgolite de fustă sau la micul decolteu. Doar mă privește într-un mod, pe care nu-l pot descrie. E impasibil așa cum sunt eu de obicei, așa cum ar trebui să fiu și acum, deși presimt că toate emoțiile mi s-au amestecat și au ieșit la iveală. Îmi simt obrajii arzând și mă chinui să păstrez contactul și să nu-mi mut privirea. Însă mă simt al naibii de intimidată.

        — Oh, răspund în final la ce a zis. Atunci îmi cer scuze că v-am întrerupt din gânduri.

        Mă uit la telefon, reușind să scap de privirea lui cu o scuză penibilă, pe care sper s-o înghită. Șterg notificările în plus și îi răspund lui Layrin la mesaje cu un mulțumesc și câteva inimioare când văd o poză cu medicamentele ce stau pe măsuța mea din dormitor.

        — Nu trebuie să vă cereți, este mai bine așa!

        Îmi întorc privirea spre el și-l văd cum privea drept în față la peretele alb. Ceva îl macină, asta e clar. Mă îngrijorează starea lui și sper ca persoana după care stă în spital să nu fie într-o stare gravă. Vreau să-l ajut cumva, să-l întreb cum se simte, să se descarce. Dar știu că la momentul actual nu are nevoie de asta, poate are nevoie doar de un umăr pe care să stea sau o îmbrățișare. Dacă persoana pe care o așteaptă chiar este într-o situație nu prea plăcută, ultimul lucru pe care și-l dorește e să vorbească despre asta. Nici măcar n-o va putea face fie că va vrea, cuvintele i se vor opri în gât automat. Cunosc starea asta, cunosc toate stările. Durerea asta o întâlnesc atât de des la oameni, încât a devenit parte din mine. Singurul mod prin care-l pot ajuta e să-i iau gândul.

        — Am... un câine, îi zic. Îl cheamă Zoro, îmi aduceți aminte de el, îi spun primul lucru care-mi vine în minte și îl văd cum se încruntă și mă privește, ridicând dintr-o sprânceană.

        Se lasă pe spate și-și încrucișează mâinile la piept. Își deschide gura să zică ceva, apoi doar râde scurt ca un pufnit amuzat. Nu-mi pot da seama, fiindcă a fost așa încet și rapid, încât nici n-am apucat să sesizez.

        — De ce? mă întreabă simplu și așteaptă curios un răspuns.

        La asta nu m-am gândit.

       — Păi e... mare? zic, deși sună mai mult ca o întrebare.

        Mare-i prostia la mine, că Zoro e bishon.

        — Și are ochi, continui.

        — Are ochii ca mine? mă întreabă amuzat.

        — Nu, are doar ochi, îi spun și-l privesc cum chicotește.

        Zâmbesc și eu puțin, dar mi-l ascund repede. Nu vreau să-și dea seama că am făcut asta intenționat. Mai bine mă crede proastă și râde decât să simtă că mi-e milă de el. Deși n-ar fi nici măcar pe-aproape.

        — Și cu ce ne mai asemănăm? mă întreabă rânjind.

        Își bate joc de mine.

        — Știu și eu, încep să mă bâlbâi și să privesc prin fiecare colțișor pentru o idee. Vă place să fiți scărpinați după ureche.

        Își dezvăluie toți dinții când începe să râdă, impresionându-mă plăcut când îi văd gropițele. Deși nu plănuiam, la scurt timp râd alături de el. Toată oboseala și toate grijile mi se duc pe apa sâmbetei când îl aud și, totodată, când mă aud cum râd. Sunt o persoană care-și arată rar sentimentele în preajma străinilor, însă cred că el e excepția de la regulă.

        — Cine e pentru doamna Ephir? aud o voce și mă opresc din râs.

        Bărbatul de lângă mine se ridică repede de pe scaun când aude și parcă robotic mă ridic și eu. Îl văd cum îi dispare zâmbetul și privirea îi devine îngrijorată.

        — Eu sunt, cum se simte? îl întreabă.

        Doctorul se uită plictisit la el, apoi își mută privirea pe foaie. Mă enervează așteptarea lungă, până se decide să vorbească și din câte observ și pe el îl deranjează. E ciudat să știu o persoană doar după pronume, numele nefiindu-mi cunoscut, dar totuși starea ei să mă preocupe atât de mult.

        — A decedat acum câteva minute, am încercat s-o resuscităm, dar nu am reușit! zice și apoi se uită la mine. Domnișoara, tu pentru cine ești?

        Gura mi se deschide aproape automat și nu pot să realizez ce tocmai a scos omul ăsta pe gură. Cum a putut să se arate atât de indiferent când vorbește de moartea unei persoane? Ochii mi se umplu de lacrimi, de care încerc cu greu să scap și mă uit spre bărbatul din stânga mea care nu avea nicio reacție.

        — Poftim? îl întreabă cu o voce slabă. Cum adică a... ce s-a întâmplat?

        Doctorul îi aruncă o privire urâtă, de parcă ar fi întrebat ceva greșit și se uită la el în scârbă.

        — Nu vezi că purtam o discuție cu domnișoara? îi răspunde, apoi mă privește iar inconfortabil. Du-te să întrebi alt doctor.

        Trec cu privirea peste încercarea lui deloc subtilă de a mă "agăța" și iau o gură mare de aer pentru a nu-l lua la bătaie. Am făcut niște cursuri de box acum ceva timp și sunt mai mult decât sigură că i-aș împrăștia creierul prin sala asta. Oricum n-are nevoie de el aparent.

        — De fapt, doar tu vorbeai. Domnul te-a întrebat ceva foarte clar, deci ar fi cazul să-i răspunzi, îi zic eu rece.

        — După voce trebuie să fi Syris, mă ignoră el total. Doamna Horis e într-o stare mai bună, s-a trezit. Nu trebuie să-ți mai faci griji, acum poți să te relaxezi, îmi spune el cu ochii pe picioarele mele.

        — Ești bătut în cap? îl atac eu iar. Ochii mei sunt aici, în primul rând, nu jos, îi zic cu maxilarul încleștat. Și în al doilea rând, ai face bine să-i răspunzi la întrebări sau altfel îți voi suna șeful și o să vezi cum te scoate în șuturi din spital când o să audă cum te comporți pe la spatele lui.

        Se îngălbenește la față puțin și se uită pe foaie, începând să-i spună toate detaliile bărbatului. Îmi masez tâmplele și-mi opresc un căscat. Îl privesc urât pe doctor când pleacă și-mi îndrept îngrijorată privirea spre cel din stânga mea. Îi văd ochii sticloși și mi se rupe sufletul. Îl ajut să se așeze pe scaun și stau tăcută lângă el câteva minute.

        — E ok să plângi, nu trebuie să te abții. N-o să te judec! îi zic și-l văd cum mă privește ca un copil mic, neștiind ce să facă.

        Își așază întru-un final capul pe umărul meu și dă drumul lacrimilor. Plânge mut, cel mai dureros tip de plâns. Îmi trec mâna prin părul lui și încep să mă joc cu el, sperând să-l calmeze.

        — Aşa făcea și mama, spune, iar cuvintele îi sunt înghițite de lacrimi. Când eram mai mic și mă loveam, plângeam rău de tot, râde slab. Ea mereu mă mângâia pe cap și mă pupa. Acum n-o s-o mai facă niciodată, zice și-și ascunde și mai mult capul în scobitura gâtului meu.

        Câteva lacrimi îmi părăsesc și mie ochii. Îi simt durerea atât de adânc și nici nu vreau să-mi imaginez ce greutate îi poartă inima acum. Mă bucur doar că nu e singur în momentul ăsta.

        Iar în memoria ei, o femeie care a fost o mama atât de bună cu fiul său, îl pup drăgăstos și sper ca asta să-i aline durerea măcar puțin.

        Scot un mic oftat când încep să mă trezesc, încă mai dorind să dorm. Mă mișc nemulțumită în locul în care sunt și încerc să-mi găsesc o poziție mai bună. Îmi deschid ochii când nu reușesc și mă sperii când îl văd pe bărbatul de ieri cu fața destul de aproape de a mea. Mă ridic uimită și mă dau mai în spate și ajung să mă lovesc la cap. Îmi pun mâna în locul cu pricina și masez sub privirea lui îngrijorată. Abia acum observ că suntem într-o mașină.

        — Sunteți bine? mă întreabă. Mă scuzați, n-am vrut să vă sperii. Când eram pe hol ați adormit și nu am putut să vă las acolo, dar totodată n-am putut să vă duc acasă la mine, fiindcă n-ar fi fost chiar adecvat, râde puțin jenat. N-aș fi vrut să vă simțiți inconfortabil, așa că am rămas în parcarea spitalului.

        Asta e chiar... drăguț din partea lui. Pentru prima dată în ultimii ani, nu am idee ce aș putea să spun. După tot ce a pățit omul ăsta aseară, și-a făcut griji pentru o necunoscută și, mai important, a stat cu ea. Încerc să-mi ascund zâmbetul, mai ales când îi observ ochii roșii și umflați.

        — Mulțumesc, îi zic și îmi mușc buza de jos.

        — A fost plăcerea mea, îmi spune slab, apoi se apleacă să ia ceva. Am adus mâncare, m-am gândit că o să vă fie foame. Știu că nu este prea... elegant, dar altceva înafară de pizza chiar n-am găsit, îmi spune și-mi întinde mâncarea, pe care o iau fericită.

        — Chiar n-am apucat să mănânc ieri, am venit repede când m-a sunat... doctorul, zic în scârbă, strângând din nas de amintirea neplăcută cu acesta.

        Urăsc când există astfel de bărbați care cred că femeile sunt doar o jucărie pe care o pot manipula și ansambla după bunul plac. Așa era și cel cu care era să mă căsătoresc acum câțiva ani, de atunci am învățat să mă feresc de majoritatea bărbaților. Însă cel de lângă mine simt că e diferit și sper să nu fie doar în capul meu.

        — Nu-mi amintiți, îmi spune și își încleștează mâna pe picior. A fost cu adevărat un nesimțit, nu am apucat să-ți mulțumesc pentru ce ai făcut. Nu eram chiar în apele mele, zice sec. Cred că dacă nu-l cunoșteai pe șeful lui, încă eram acolo, certându-ne cu el.

        — De fapt nu-l cunosc, îi spun și mă privește confuz. El nu știa asta, e vina lui că a crezut ceva ce nu e adevărat. În majoritatea cazurilor, atunci când ameninți o persoană în legătură cu ceva important pentru aceasta, tinde să se sperie instant și să creadă mult prea ușor, îi explic, iar el mă aprobă tăcut.

        — Sunteți cumva psiholog? mă întreabă cu un mic zâmbet, iar eu rămân uimită pentru câteva secunde.

        — Poate, îi zic și râd jenată. Se observă atât de ușor?

        — Poate, repetă el amuzat. Vă pricepeți, îmi spune și mă privește serios.

        Îmi întorc capul spre geam și sper că el nu mi-a observat mica roșeață din obraji. Iau o felie de pizza, apoi îi întind și lui. Râde, dar mi-o acceptă fără comentarii. Nu-mi place să mănânc în public, însă de data asta chiar nu mă simt rușinată. Am o dispoziție bună și asta i se datorează lui. Un străin. Nu-i știu nici măcar numele și încă folosim pronumele de politețe. E un om educat, îmi dau seama lejer acest lucru și mă face să mă gândesc care-i e povestea. Cu toții avem o poveste de care fie suntem mândrii, fie nu.

        Nu mi-a plăcut cum eram când încă mă aflam în Slovenia, însă de când am ajuns în Chicago pot spune în sfârșit că-mi trăiesc propria viața. Știu cine sunt și ce vreau. Am învățat să mă iubesc și să mă accept așa cum sunt, și nu-mi pot dori nimic mai mult. Singurul lucru care-mi lipsește e o familie a mea, oricât zic că Layrin îmi ajunge, doar mă mint. Ea e căsătorită și în curând va avea un copil, cu timpul se va depărta cât de cât de mine și atunci voi rămâne doar eu și Zoro. Poate ar trebui să nu mă mai gândesc la consecințe și să-mi deschid inima.

        — Azeya, îi zic și-mi întind mâna. Azeya Syris.

        — Adam Ephir, îmi spune și râd puțin când realizez.

        Nu știu dacă regret sau nu că nu-mi mai folosesc numele de Eva, însă în momentul actual nimic nu putea fi mai clișeic decât dacă mă prezentam cu el.

        — Ce coincidență, șoptesc amuzată și îi strâng mâna.

        — Mă scuzați? întreabă el curios.

        — Nimic, zic eu melancolică. Chiar nimic, îi zâmbesc.