Lumea este un loc ciudat. Rău. Plin de ură, cruzime și urât. Un loc în care cu greu voi supraviețui, însă în care n-o să mă dau niciodată bătută. Un real teren de război, menit să aducă doar frica în sufletele pure ale celorlalți care încă mai cred în iubire, frumos, pace și bunătate.

          Un singur apel și întreaga mea lume se clatină. Un simplu gest și simt că trebuie s-o iau din nou de la capăt. Aceasta este lumea crudă în care m-am avântat fără parașută, sau oricare alt plan de bătaie pus la punct. Însă, o lume din care voi ieși mereu învingătoare.

           Am știut mereu ce-nseamnă să te zbați între a vrea și a avea nevoie cu adevărat, de aceea am și luptat mereu contra curenților, ieșind întotdeauna cu capul sus la suprafața apelor adânci. De aceea, îmi scutur rapid capul de-amintiri și las telefonul să cadă pe canapeaua de pe care mă ridic grăbită.

            Îmi îmbrac repede ținuta oficială la care asortez un palton negru ce-mi atinge gleznele subțiri. Încalț cizmele scurte, din piele pe care le sustrag din suport. Îmi sustrag cheile de la mașina parcată chiar sub balconul apartamentului trei în care și locuiesc, apoi iau telefonul, cealaltă pereche de chei și ies val-vârtej pe ușă.

            Cunosc drumul, însă la fel ca de fiecare dată nu știu nimic despre destinație. Voi reuși? O să fiu din nou răsplătită cum se cuvinte pentru reușita mea? Voi eșua? Or să mă acuze iarăși de cine știe ce alte tertipuri? Nu știu. Tot ce știu, e că trebuie să ajung de urgență la Penitenciar. Așa că cobor repede scările blocului cenușiu de pe marginile Bosforului și urc grăbită la volan.

            În mai puțin de o jumătate de oră ajung la destinație, iar acolo am parte de un real coșmar. În fața mea, locul împânzit parcă de un real câmp de război este înconjurat în afară de gardul din sârmă înghimpată, de o multitudine de gunoaie.

            La naiba! Cine-ar putea locui aici, chiar și sub presiunea legii?

            Motiv pentru care, imediat ce mă văd singură și-nconjurată de-o liniște absolută și aproape bolnăvicioasă, scot rapid telefonul din buzunar și tastez numărul clientului meu, dând apelare.

       — Spune-mi te rog că nu m-ai trimis la dracu'n praznic și aici chiar e un Penitenciar special pentru persoanele periculoase! exclam grăbită, adresându-mă angajatorului meu cu cea mai mare convingere posiblă.

       — Bună ziua, stimată doamnă Sinan! Da, acolo este..., zice nesăbuitul, dar i-o tai rapid, nesimțirea de care dă dovadă nefăcând altceva decât să mă scoată și mai rău din sărite.

       — Este Sinai, idi..., zic și trag cu nesaț aer în piept doar pentru a liniști furtuna de emoții ce mă-ncearcă! Domnule Sinai, sunteți sigur că aici se află prietenul dumneavoastră? întreb în timp ce urmăresc atentă orice mișcare posibilă din jurul meu.

            Dar liniștea abundă peste tot, făcându-mă să simt de parcă aș fi o mâță speriată. Miliarde de fiori reci îmi străbat șira spinării, simplul gând că în orice secundă aș putea fi atacată de cine știe ce nebun de prin locurile astea, forțându-mă să mă simt mai vulnerabilă.

        — Dacă ați ajuns în locul despre care v-am spus, stimată domnișoară avocat, atunci da. Acolo trebuia să ajungeți! spune clienul meu ironic, încercând să facă pe deșteptul cu mine mult prea devreme decât e cazul.

             Motiv pentru care îmi rotesc ochii nervoasă, înjurându-l în gând – da, știu. Ceva total nedemn de mine – , apoi reîncep să merg către ceea ce pare a fi o clădire, undeva la mulți metri în față. Și deși expir apăsat simțindu-mi pieptul micșorându-mi-se din cauza fricii, totuși n-o să cedez. Nu am devenit avocat, pentru a ceda în fața acestui sentiment nedemn.

       — Bine. De îndată ce ies de-aici, o să vă sun, îl anunț pe idiot și-i resping rapid apelul.

            Nu am chef, în mod evident de alți idioți în calea mea. Iar acest domn cu nume asemănător alui meu, nu e cu nimic diferit față de șleahta de idioți întâlniți de-a lungul celor doi ani de meserie în domeniu. Îmi scutur capul și-naintez către clădirea din ciment, înconjurată de gratii și-ncep deja să îmi caut actele pentru a le demonstra celorlalți idioți de-aici cine sunt.

            Două porți din fier forjat se deschid rapid înaintea mea, un bărbat de înălțime apropiată și-mbrăcat în haine polițienești dându-mi binețe de îndată ce mă vede forțându-mi același rânjet cretin pe care-l car după mine de o vreme bună. Dar îl ignor complet și-mi fac intrarea demnă de o prințesă în castelul regelui netrebnic.

            Aștept deschiderea ușilor din sticlă, mecanizate, apoi pășesc peste și mă-ndrept către Constatator, urmând la propriu indicațiile „stimabilului domn Sinai" . Doar că, spre surprinderea mea, acesta nu a avut și prezența de spirit în a mă anunța că de fapt sunt două rânduri de uși în acest loc. Astfel că-mi arunc plictisită ochii peste cap și mă apropii de gemulețul mic de la cei câțiva pași distanță.

       — Pe cine cauți Păpușică, sau te-ai rătăcit prin locurile astea? spune idiotul de dincolo de geam, așa că-mi rotesc ochii, alegând să  păstrez tăcerea.

            Iată că idioții nu s-au pierdut încă de pe planetă!

            Gândesc și-mi afișez de îndată același zâmbet idiot, folosit pentru intimidare, apropiindu-mă de interiorul micii camere în care el se află.

        — Am venit să-l văd pe prizonierul Ulusoy! exclam grăbită, închizându-i astfel gura tupeistului.

             Idiot care, deși tace preț de câteva momente dându-mi de gândit că ar accepta să-mi permită intrarea, totuși se relaxează cuminte pe scaunul său negru în timp ce mă analizeazeă din cap până-n picioare într-o tăcere aproape morbidă. Așa că, înțelegând că n-are rost să tac, mă apropii iarăși de geam și-mi mișc capul mai spre dreapta, trăgându-mi părul lung și negru ca noaptea peste umărul acoperit de paltonul negru, desfăcut.

       — Ocupația mea este scrisă în cartea de vizită, știi? Nu pe fruntea mea, sau alte locuri. Zic zâmbind, pe fața lui putând citi o iritare demnă de un idiot.

             Apoi doar recitește actul meu de identitate, răsfoiește un dosar plin de praf și aproape ascuns sub un teanc de alte milioane de hârtii și-l văd cum ridică într-un plictis absolut receptorul.

         — Aveți împuternicire de avocat? întreabă deodată, de îndată ce-și ridică iarăși ochii într-ai mei.

          — Nu. Este prima mea vizită, îl anunț observându-l cum răsfoiește iarăși acel teanc murdar de hârtii.

          — În acest caz, semnați aceste formalități! spune el, rânjetul lui idiot forțându-mă să-l privesc plină de ură.

               Dar, exact ca-n celelalte cazuri, mă gândesc că și el e un muncitor exact ca și mine. Ce să-i fac eu în acest caz? Pot doar să-l ignor pe idiot și să-mi văd de motivația care m-a și adus aici. Astfel că citesc rapid notițele de pe hârtia întinsă și încep a semna, concentrându-mă doar pe caz și nimic altceva. Nici chiar pe urmele privilor lui intense înspre mine, care nu fac altceva decât să-mi provoace greață.

         — Poftim! zic de îndată ce termin, zâmbetul cretin afișat pe întreaga perioadă cât am stat cu ochii în această hârtie, dispărându-i cu rapiditate.

         — Perfect. Acum mergeți acolo pentru scanarea retinei, spune el iarăși, așa că-i urmez cuvintele întocmai alegând iarăși să tac.

              În schimb, îi arunc o ultimă privire demnă de o doamnă, putându-l observa rânjind ca un idiot. Apoi plec spre locul indicat, privind către un aparat de identificare. Și fără ca măcar să mai privesc înapoi, mă-ndrept iarăși către o altă poartă de îndată ce un alt coleg de-al idiotului îmi face semn să continui. Trec de aceasta, lăsându-mi geanta neagră pe o băncuță și cu cartea de vizită în mână, o arăt polițiștilor ce stau de pază chiar la intrarea în penitenciarul asigurat ca pentru război.

              Imediat ce întreg acest spectacol se încheie, îmi ridic mâinile pentru verificarea corporală, în timp ce un băiat de vârstă mai tânără începe să-și plimbe aparatul de identificare în jurul meu. Îmi adun apoi lucrurile, iar unul din polițiștii cărora le-am arătat cartea de vizită îmi deschide ușile glisante, dure și metalice ce-i adăpostesc pe condamnați de restul lumii. Sau, poate restul lumii de ei. Îl urmez apoi către niște scări înalte și-mprejmuite de-o barieră metalică, în formă curbată.

          — Sunteți sigură că trebuie să fiți aici, domnișoară? aud brusc și tresar speriată.

                Aproape că uitasem că polițistul e în fața mea și că după scări vom întâlni niște gratii. La fel cum, aproape absorbită de imaginea terifiantă a acestui loc, aproape c-am uitat de mine și toate celelalte. Dar niciodată nu voi uita motivul pentru care sunt aici.

           — N-ar trebui? îl întreb pe polițistul care nu-mi răspunde decât cu un mic chicot amuzant, forțând milioane de scenarii penibile să se filmeze în mintea mea.

           Tace, așa că îi urmez exemplul alegând în schimb să-mi scutur capul de aceste penibilități, spunându-mi cine sunt și cum am ajuns până aici. Apoi, desigur că urmează alte câteva gratii ce despart holul prizonierilor de restul penitenciarului. Un loc îngust și plin de alți gardieni printre care trecem în liniște.