Ela

                  -----✯𒊹︎︎︎𖣘 𒊹︎︎︎✯-----

      Am ajuns grăbită în clasă unde am nimerit sub ochi pătrunzători  ai profesoarei de istorie, ochii care parcă spuneau ,,Vorbim in pauză!", și sub cumulul de priviri aruncate de colegi mei. Mi-am forțat picioare să se deplaseze spre banca mea, aflată în spatele clasei; mi-am așezat ghiozdanul pe măsuță și mi-am scos cărțile. Măsuța mică din lemn de brad, cenușie cu urmele de pix rămase de acum 5 generați in urmă și gumele de mestecat puse sub ea de cine știe ce elev plictisit încă din începutul apariției sale, scârțâia la o mișcare mai bruscă sau ca in momentul de față, a unui ghiozdan plin cu cărți și dicționare.

    M-am instalat cât de repede posibil, așezându-mi cărțile pe masă într-o anumită ordine, pe care o am stabilită, și pixurile colorate într-o altă parte a mesei, lângă caietul deschis. Pe marginea mesei am atașat câteva cartonașe colorate făcute de mine, pe care de obicei le inscripționăm cu detalii spuse de profesori, și care știam că o să le uit altfel.

    Știu că tot acest ritual pare epuizant, dar mie totul îmi provoacă o așa dexteritate in a mă desfășura, și o plăcere de a-mi colora conținutul caietului cât mai colorat în așa fel încât să învăț cu plăcere. Această ordine  o știu de la mama. Și ea își ordona informațiile în așa fel încât să înțeleagă și cel mai mic detaliu; cum spunea ea ,, O chestie măruntă e de fapt cea mai importantă piesă a puzzle-ului".

    Ora de istorie e ora mea preferată, ador modul în care doamna profesoară predă materia făcându-ne să înțelegem până și cele mai nesemnificative detalii, oferindu-ne în amănunt informațiile și răspuns la întrebările noastre. Dintre toți profesorii ea e singura care mă înțelege și știe prin situația neplăcută prin care am trecut.
 
    La sfârșitul orei profa m-a chemat pe hol pentru un mic interogatoriu nu foarte comod pentru mine:

              - Înțeleg că ai pierdut autobuzul și că a trebuit să vii cu bicicleta, însă nu te pot învoi așa de fiecare dată. Trebuie să încerci să vii la timp, și nu numai la materia mea.

             - Înțeleg, doamna profesoară, am mers puțin prea încet și autobuzul deja plecase, voi recupera și restul lecției de la colegii, spun eu rușinată.

             - Știu că îți este greu să faci totul de una singură și înțeleg foarte bine ce înseamnă asta, dar unii din colegii mei pun la îndoială întârzierea asta, de asta te sfătui să încerci să nu mai întârzii, in mod contrar va trebui ca tatăl tău să vină la școală. Nu o spun cu răutate Ela, dar nu mulți îți știu situația și nu vreau să te pun într-o situație neplăcută prin faptul însuși, ești o elevă bună și nu pun la îndoială că ai motive întemeiate să lipsești dar asta atrage în mod negativ privirile colegilor mei.

     Îmi pune mâna într-un mod blajin pe umăr, iar eu mă retrag încet.
 
            - Voi ține cont de sfaturi doamna profesoară,spun eu cu glas tremurând, indreptandu-mă spre ieșire.

      Am preferat să nu spun nimănui că mama mea murise, nu puteam să le văd milă din ochii de fiecare dată când vorbeam cu ei.

    Inainte să mă mut in acest oraș, înainte să schimb școală toți vorbeau cu mine de parcă eram o ciudată. Citeam in ochii lor milă, compasiune îmbinată cu răutate și multe alte priviri insuportabile, încât am preferat ca cei de aici să nu afle detaliile despre viața mea.

     Nu ascund trecutul meu, doar că nu vreau să vorbesc cu nimeni despre el, nu că ar interesa pe cineva. Nu vreau să fiu privită cu milă, să văd în ochii lor doar durerea care incerc cu toată ființa mea să o ascund. Vreau doar o viață normală, cu oameni normali.
    
       Mergând pe terenul de baschet, încă umed de la ploaie, îmi amintesc ce îmi spusese Lucas înainte să plec din Derby ,,Învinge durerea, fii vesel cât se poate, căci tot la zi ajunge și cea mai lungă noapte" unul din citatele lui preferate din Shakespeare.

           Lucas e cel mai bun prieten al meu, după tot incidentul și după toate câte s-au întâmplat el a rămas lângă mine, ascultandu-mă și oferindu-mi un umăr pe care să plâng. Ne-am cunoscut acum doi ani la prima mea vizită în Leeds, la spital.
   Eu eram cu tata, la un control mai amănunțit (înainte de operație), iar el aștepta ca de obicei să iasă mama lui din tura de noapte. Vizitele la spital împreună cu tatăl meu erau din ce in ce mai dese precum și întâlnirile mele cu Lucas.

     Cu timpul am ajuns să ne cunoaștem și să ne împărtășim poveștile. Mutarea mea in Leeds a fost ca o sudură a relației noastre, iar intrarea amândurora in cadrul aceluiași liceu a fost cireașa de pe tort.

     Acum plimbandu-mă singură îmi aduc aminte cât de mult îmi lipsește. El e plecat în New York pentru o operație de apendicită;
având în vedere agravarea acesteia cei din Leets l-au trimis acolo. E plecat doar de 3 zile și, deși vorbim pe Skype in fiecare zi, tot îmi este dor de el.

    De plimbările noastre nocturne cu bicicleta pe toate străzile din cartierul nostru umplandu-ne de noroi și ascunzandu-ne de mătușa Stephanie de fiecare data când ne furișăm in casă.
  Mama lui întârzia de fiecare dată și ne puteam ascunde la el, unde ne curățăm și așteptam ca mătușa Stephanie să vină să ne găsească.

     Gândurile îmi sunt întrerupte de clopoțelul, care prin sunetul asurzitor, mă trezește la realitate, amintindu-mi de ora de literatură care va începe în curând.
 
     Încet îmi potrivesc pași spre direcția mici uși de la intrare, și printr-un mic zâmbet îmi alung gândurile negative pășind încrezătoare în sala de clasă.

                                 ***

     Ziua s-a încheiat fără alte incidente. Mă îndrept spre bicicleta mea și pot observa cât de murdară este. In repezeala mea de azi dimineață am uitat să o fixez, așa că acum o găsesc pe jos intr-o mare băltoacă cu noroi.

         - La naiba! exclam eu nervoasă.

   Îmi scot toate șervețelele de care dispunea ghiozdanul meu și o ridic de jos. Culoarea ei roșie sclipitoare era murdară de noroi, iar ghidonul îi era puțin zgâriat.

    In lupta mea cu petele de noroi, aud un glas in spate care mă face să tresar.

       -  Pentru ca bicicleta să nu cadă trebuie să o fixezi bine, uite.

   Este Theodor, nu îmi dau seama când se apropie și îmi ia bicicleta din propriile mâini și îmi explică cum să o pun corect.
Deși mă uit la el nu aud nimic din ce spune. Și, deodată realizez, El are mâinile pe bicicleta mea.

     - Nu ți-a cerut nimeni ajutorul, și trag cu forța bicicleta spre mine.

    Tragerea prea bruscă îi face mâna să sângereze. Rana deschisă pare așa mare, iar sângele se prelinge pe tricoul sau alb.
    Deodată palmele încep să îmi transpire și capul mi se învârte. Îl văd cum își apleacă privirea spre mâna sa, apoi se uită spre mine vrând să îmi spună ceva, însă nu aud nimic din ce spune.

        - Ești bine? aud ca prin vis.

     Eram bine? In capul meu se învârteau o sumedenie de lucruri, încerc cu toată ființa mea să rămân conștientă asupra lucrurilor care mi se întâmplă.
Dar deodată cad, apoi mă opresc brusc de ceva tare. Ceva tare dar totuși moale cu miros de mentă.
O doamne, nu din nou. Încep să mă panichez din ce in ce mai mult, în timp ce încerc să fiu conștientă.

                                  ***

       - Ești mai bine? spune o voce groasă de lângă mine.

    Încetul cu încetul ceața din ochi mi se limpezește și mă uit nedumerită in jur.

    E clar că nu mai sunt in fața liceului lângă biciclete, nu sunt nici într-un spital, atunci unde sunt?

    Mă ridic ușor de pe patul moale cu miros de mentă și privesc. Eram într-o pădure, pe o bancă. Ia stai,clar am luat-o razna patul se mișcă și îmi ține mâna.

    Doamne, patul e defapt Theodor, mă uit nedumerită la el și el la mine de parcă eram la petrecerea de Halloween așteptând să vedem vreo fantomă.

       - Ești bine? îmi spune el cred că pentru a 10a oară.

       - Da, îngân eu buimacă și parcă abia trezită din somn. Unde sunt?

       - In parc, ți s-a făcut rău și te-am adus aici. Sigur ești bine, încă ești palidă?

      - Sunt ok, nu insista. Unde e bicicleta mea?

        - În fața liceului, acolo era ultima dată.

     Îmi frec ochi cu mâinile și încerc să-mi revin, până îmi aduc aminte:

        - Mâna ta, îmi pare așa rău.
Cum e?

         - E bine, voi supraviețui, spune el zâmbind.

         - Stai să mă uit, spun eu.
  
         - Mai bine nu, poate leșini din nou, replică el.

    Nu îl ascult și îi iau mâna și privesc. Rana e încă deschisă, dar sângerarea s-a oprit. Îmi retrag mâna și caut in ghiozdan câteva pansamente, plasturi și apă oxigenată, nu plec niciodată fără ele. Ridic privirea și îl văd zâmbind.

           - Ce?
      
           - Nimic, doar că nu mă așteptam să ai toate astea cu tine, e un pic ciudat.

            - Tot ce fac ți se pare ciudat! spun eu arțăgos.

            - Și asta e adevăra, datorită ciudățeniilor tale suntem în situația asta.

            - Asta nu e adevărat, dacă tu nu te-ai fi dat mare cu cunoștințele tale despre biciclete nu eram aici acum.

    Ridic privirea înfuriată spre el, și mă uit în ochii lui.
  
    Ochii săi căprui, aproape negrii, asemănători cu două mărgele m-au făcut să mă pierd întrutotul.
    Deodată m-am auzit spunând:

        - Mulțumesc!

                 -----✯𒊹︎︎︎𖣘 𒊹︎︎︎✯-----

       #1656 cuvinte

   Hei dragilor, am revenit cu un nou capitol. Sper că v-am atras atenția și veți fi bucuroși citindul.
   Dacă va plăcut aștept un feedback de la voi și un mic vot.
   Nu durează decât câteva minute dar pentru mine înseamnă foarte mult.😇❤️
       Happy evening!💥