Jocurile Destinului

             M-am plimbat prin aeroport mai bine de o jumătate de oră, stresată și plină de gânduri. Îmi amintesc cu precizie ora plecării de pe micuțul aeroport belgian. 13: 30.

             Acum sunt acasă. Sau mai precis, în România. Locul pe care aș fi putut să-l numesc acasă, cândva. Acum însă, e doar o altă țară și atât. Căci, aceasta nu este decât o altă călătorie în scop de serviciu. Altă destinație ce are un singur motiv exact și-un singur alt țel de atins. Aflarea adevărului. Am încercat de-a lungul timpului să redefinesc ceea ce eu numeam iubire, dar m-am lovit întotdeauna de tot felul de lucruri care m-au împiedicat până și să găsesc răspunsuri întrebărilor din mintea mea. Despre redefinirea iubirii ucise într-un mod aproape sălbatic, ce-aș mai putea zice?

             Relaxată, cu ochii pe fereastră și vocea prietenei mele în minte, spunându-mi că se va ocupa ea de Darren, încerc pe cât posibil să găsesc pe cât posibil o cale de ieșire din aceste gânduri nefirești pentru cineva despre a cărei prezență află peste noapte că e mai mult decât necesară în țara de care și-a dorit cumva să uite mereu.

              Dar fiind medic la rândul meu, înțeleg la perfecție impactul morții asupra unei familii!

             Privesc așadar îngândurată pe micul gemuleț al aeronavei și-ncerc să ignor complet zecile de voci ale oamenilor din avion. Amintirile ultimei dăți când am vizitat țara nu-mi oferă nici o siguranță, nici o bucurie. Și nici o șansă cu ajutorul căreea să cred că într-adevăr totul va fi diferit acum. Oricât de pozitiv aș gândi. Oricât aș lupta cu gândurile negre ce-mi traversează mintea precum milioanele de șerpi veninoși, pădurea. Și încep să simt din nou acea senzație ciudată de frică combinată cu bucurie. Curajul meu acum, fiind mai mult decât aproape învins.

             Am știut mereu că voi suferi. Însă, ce nu am bănuit măcar a fost faptul că suferințele mele cele mai multe se vor aduna tocmai de la cei mai importanți oameni din viața mea. Așa că-mi scutur iarăși capul de gândurile negre care-mi străbat fiecare colțișor al minții, concentrându-mă strict pe ceea ce am de făcut. Și anume, sosirea de urgență la SPITALUL JUDEȚEAN, deoarece e nevoie de mine acolo. Altfel, Maria, fata pe care am cunoscut-o în Generală, nu m-ar fi sunat niciodată. Și culmea e, că nici măcar nu înțeleg de unde are numărul meu.

             Imediat ce aud vocea pilotului anunțând aterizarea, îmi scutur capul de amintiri și mă concentrez de îndată pe a-mi păstra calmul și-a uita, măcar pentru următoarele minute de restul lumii. Am nevoie să lucrez, ca să pot uita inclusiv faptul că mama nu știe și nu trebuie să afle că m-am întors. Din nou. Așa că, imediat ce roțile avionului se lipesc de pistă, rememorez fiecare pas pe care îl am de făcut. Apoi, aștept cuminte ca toată lumea să părăsească în ordine aeronava.

             Dar, deși am observat de multe ori că îndată ce avionul aterizează, frânează și se oprește, pasagerii se grăbesc să se ridice de pe locurile sale, scot bagajele de pe rafturi și se pregătesc de ieşire, acest moment fiind o adevărată încercare pentru însoţitorii de bord; totuși acum totul se desfășoară într-un mod cât mai civilizat cu putință. Și acest lucru nu face decât ca bucuria gândului că în sfârșit e posibil ca umanitatea să fi atins obiectivul păstrării calmului în cele mai dificile momente, să-mi umple ușor-ușor golul gândurilor alungate chiar de către mine. Așa că imediat ce îmi asigur un oarecare perimetru de pătruns printre zecile de picioare care aglomereză aeronava, mă ridic la rându-mi.

             Momentul sosirii anterioare pe târm românesc mă lovește cu puterea unui bumerang, dar strâng din dinți și măresc pasul către treptele aeronavei. Ca imediat ce ating solul cu picioarele, să răsuflu ușurată. De parcă miliarde de săgeți tocmai mi-ar fi străpuns pielea, înfigându-mi-se direct în inimă. Știți voi, acel loc special pe care alții au avut grijă să-l maltrateze de-atât de multe ori. Îmi dau ochii peste cap și pășesc către clădirea impozantă din fața mea. Milioane de împunsături îmi lovesc corpul, dar îmi repet continuu că sunt simpli oameni. Nimeni nu are nimic împotriva mea, așa că trebuie să liniștesc tornada de gânduri care-mi traversează mintea.

             Imediat ce sosesc la check-in, îmi iau repede Troiller ul și apoi finalizez repede cu toate formalitățile, următorul pas fiind acela de a-mi găsi repede un loc în care să înnoptez, dar și pe care să-l folosesc drept cămin pentru perioada imediat următoare. Așa că scot telefonul din buzunar, oprindu-mă pe o băncuță la întâmplare și scot aparatul din mod ul Avion căutând prin lista de nume cunoscute din această țară. Însă, înainte de a suna oriunde, aleg în schimb să-i scriu lui Sam un mesaj prin care s-o anunț de aterizare și tot, apoi voi suna la un hotel.

             Culmea, exact același în care-am stat și data trecută. La naiba!

             De îndată ce mă asigur că am făcut rost de o cameră, caut o mașină pentru transport folosind una din aplicațiile orașului Timișoara și aștept. Îmi introduc repede căștile în urechi, apoi le conectez la telefon și caut o melodie care să mă liniștească și dau play. Oricum, volumul l-am lăsat aproape de minimum, deci nu-mi va fi deloc greu să îl aud pe șofer. Casc și mă simt mai obosită decât dacă aș fi prășit dealurile bunicilor mei, dar nu voi renunța. Sunt puternică și nu vreau să mai las nimănui impresia că sunt slabă. Așa că, deși-mi las ușor capul pe spate reîncepând să vizionez fiecare moment al copilăriei mele fericite, durerea mea încă e reală.

             Brusc, atunci când o mână se așează ușor îngrijorată pe umărul meu, simt eu... Sau poate asta vreau să cred, tresar și-mi îndrept repede spatele, ridicându-mă în picioare într-un timp record. Mai ceva ca un real atlet profesionist. Îmi cer scuze politicos, apoi îl urmez pe șoferul de taxi către mașina staționată în apropiere, el fiind mai mult decât amabil să care bagajul meu. Fapta sa nefăcând altceva decât să mă forțeze a mă gândi că poate eu încă nu am întâlnit oamenii potriviți în viața mea. Și-l urmez în tăcere, parcă tot mai afundată în gândurile mele, deși fizic pășesc spre o destinație cunoscută.

             Urc în spate, ignorându-mi gândul că mi-e rău de această poziție în mașină și-i zâmbesc șoferului atunci când mă întreabă dacă putem pleca. Gândul că perioada petrecută aici, în această țară, adică; fiind unul din ce în ce mai tensionant pentru mine. Deoarece nu m-aștept la prăjituri și artificii pentru această perioadă, dar nu-mi doresc nici să fiu privită așa cum m-am simțit mereu de către toți cei pe care i-am cunoscut. Bag așadar casca din nou în ureche, spunându-i destinația mea, apoi îmi las capul pe spătarul scaunului și mă afund în cuvintele Mariei: „ E nevoie de tine aici, urgent!".

             Oare e vorba despre un caz grav? Să fie cineva cunoscut în spital, care are nevoie de mine? Oare e parte din familie, căci aici nu am prieteni? Și atât de multe alte întrebări cu același răspuns final. Nu știu. Of! Muzica celor de la Radio Killer sparge aglomerația de gânduri negre din când în când, iar eu încerc pe cât posibil să m-agăț de iluzia vocilor lor pentru a scăpa de vuietul alarmant al propriilor trăiri. Și atunci, realizez cu nici o surprindere că de fapt am uitat până și asta. Să mă bucur de orice moment, refugiindu-mă într-o muzică bună.

      — Domnișoară, sunteți sigură că vă simțiți bine? aud în cele din urmă vocea taximetristului și tresar.

            Aproape că uitasem unde mă aflu. Ca privindu-l pe bătrânelul simpatic cu burtică de pe bancheta șoferului, să-mi cer scuze politicos, apăsând mânerul ușii. Ies ca un titirez din taxi, el venind de îndată înaintea mea spre a mă ajuta cu bagajuL, iar eu îi mulțumesc. Ca privind hotelul uriaș din fața mea, să zâmbesc forțat în timp ce agăț plină de gânduri negre mânerul. Și acum e acum. De sosit aici, am venit. Cum se vor derula lucrurile de acum înainte, însă? Ei bine, iată întrebarea mea cea mai dificlă. 

             Sper doar ca vestea sosirii mele să nu ajungă și la..., ea!

            Eu am uitat să sper. Să am curajul de-a visa. Să m-agăț de iluzia că pot, asta până ce am hotărât în cele din urmă că e momentul să pun punct pentru a o lua de la capăt. Și astfel, decizia mea..., toate deciziile mele capătă din nou un sens. Așa că, hotărâtă, împing cu putere fricile la o parte din calea mea și intru determinată în hotelul cunoscut și-atât de retras de oraș. Pașii mă conduc către casierie. Loc din care iau cheia camerei mele, unul din angajați sosind repede să mă ajute cu bagajul. 

             Imediat ce ajung în cameră și-i las băiatului respectiv un bacșiș ceva mai măricel decât data trecută, îmi arunc haina în primul cuier observat la intrare și pășesc în interior. Privesc și admir liniștea ce mă-ntâmpină – locul acesta fiind exact așa cum l-am cerut când am sunat, apoi îmi adun curajul și mă-ndrept către dormitor. În tot acest timp având grijă să caut în agenda apelurilor și numărul Mariei, pentru a o anunța de sosirea mea.

       — Alo? spune vocea ei pițigăiată, exact așa cum mi-o și amintesc, după cel de-al patrulea apel.

       — Maria? Bună, să știi că am ajuns, îi spun fetei cu părul blond – din ce-mi amintesc din perioada școlii, tăcerea cuprinzându-ne preț de câteva momente.

               Poate nu știe cu cine vorbește! îmi zic, pentru a liniști furtuna de gânduri ce mă cuprinde.

        — Violette, bună! Bine-ai venit! spune ea, onesitatea ei părându-mi-se însă, încă la fel de dubioasă ca pe vremuri. În cât timp crezi că poți ajunge aici? spune din nou, eu pășind în dormitor urmând imediat să mă și așez pe pat.

         — Nu știu, răspund confuză. Cât timp am la dispoziție? întreb pentru a ști cum să îmi aranjez tabieturile, mai ales că simt c-am nevoie de o baie urgentă mai întâi de toate. Căci, mâncatul poate aștepta, dar baia nu.

         — O jumătate de oră! mă anunță blonda, așa că fac rapid un calcul al timpului meu și-o anunț că voi fi acolo, finalizând astfel și apelul dintre noi.

              Hmm, noi! Credeam că nu voi mai folosi vreodată acest cuvânt, din nou!

            Stres. Oboseală fizică, dar și psihică. Miliarde de gânduri negre. Dar și multă voință. Așa aș caracteriza persoana în care m-am transformat de-a lungul timpului. În prezent? Ei bine, prezentul nu-mi indică nici el mari schimbări pentru viitor.

             Culmea!

              Aștept de cinci minute deja ca mașina să ajungă în fața hotelului, dar nici un semn de ea. Oare unde-o fi acel șofer de taxi? mă-ntreb în timp ce reverific pentru a zecea oară – deja, ceasul de la mâna stângă. Știind că trebuie să fiu în maxim alte cinci minute afurisite la spital, nici măcar nu observ când piciorul meu începe să lovească nervos aleia.

              Tic căpătat acum multă, multă vreme în urmă!

              Privesc în stânga, apoi mă uit în dreapta, dar tot ce văd este aglomerația de mașini care traversează întreg bulevardul. Îmi dau ochii peste cap încercând să alung gândurile negre, însă tot ce reușesc să fac este să-ncep a-mi simți inima pulsând din ce în ce mai rapid sângele prin artere. Milioane de gânduri negre mă bântuie precum o fantomă, iar eu deja încep să mă gândesc la un posibil atac de panică. Unul ca cel pe care nu l-am mai avut de ceva vreme.

               Definind iubirea, am ajuns să mă uit pe mine. Uitându-mă pe mine, am început să am atacuri de panică generate de stres, frici multiple și gânduri înfricoșătoare. Îmi scutur însă capul de amintiri și-ncerc apoi să găsesc repede ceva de care să mă pot agăța pentru a împiedica un eventual leșin, dar tot ce văd înaintea mea sunt mașini. Mașini. Și iar mașini. Înjur în gând închizându-mi ochii pentru o secundă, apoi găsesc ceva tare în imediata apropiere. Ating acel ceva și înțeleg că e un corp străin, dar cumva încă nu reușesc să mă liniștesc. 

               Picioarele mele devin ca din gelatină, iar eu simt cum ating repede cimentul fierbinte și-aud vocea unui bărbat strigându-mi  numele. Respirația îmi devine întretăiată, iar bătăile accelerate din piept îmi spun că pericolul iminent nu poate fi evitat. Încerc să gândesc, dar mă lovesc de aceleași ziduri pe care le cunosc la perfecție deja. Cred că voi leșina... Și apoi inevitabilul se întâmplă.