Cea de-a doua șansă

 Ni se oferă a doua șansă în fiecare zi din viața noastră. De obicei nu le luăm, dar ele sunt acolo pentru luare. - Andrew M. Greeley

            O a doua șansă. Viața mi-a cerut mereu o a doua șansă în orice, așa că i-am dat-o. Oamenii și-au dorit a doua șansă pentru a rămâne în viața mea, iar eu le-am oferit-o ca o naivă ce credea că ei se vor schimba. Întâmplările și-au dorit a doua șansă pentru a-mi arăta că lucrurile stau diferit, așa că le-am oferit-o și lor, gândindu-mă că ceva se va schimba. Iubirea mi-a cerut ce-a de-a doua șansă și i-am dat-o și ei, având încredere că nu mă va dezamăgi din nou.

             Însă, în această furtună de emoții, am descoperit că toți și toate minciunile lor au fost năvălite chiar înaintea ochilor mei fără milă. Crudul adevăr mi-a râs întotdeauna în plină față, de parcă știa că voi suferi. Așa că, la naiba cu toate! Nu voi mai gândi cu inima niciodată din nou. Voi redefini iubirea pentru mine și oameni, demonstrându-le tuturor că tot ceea ce avem nevoie pentru a fi liberi cu adevărat, este să ne schimbăm.

             Nu apuc să las mâna ce ține telefonul să se liniștească pe piciorul drept și nici să-i spun șoferului mai mult decât destinația pentru următoarea proximitate de oră, căci acesta – telefonul – reîncepe a vibra într-un ritm alarmant. Exact ca cel al inimii mele care, speriată că n-o să știu ce să-i răspund apelantului, doar privesc oglinda retrovizoare a șoferului și mă gândesc la o soluție.

         — Domnișoară, sunteți sigură că sunteți bine? aud în cele din urmă vocea groasă de la tutun – probabil – a șoferului și-nghit în sec.

              Probabil mă strigă pentru o a doua oară chiar și el, de aceea mă și-ntreb de ce nu a renunțat în a o mai face. Dar alegând să consider asta doar un gând netrebnic exact ca miliardele de altele care au încercat să mă-mpiedice în a continua în viață, îmi scutur capul și înghit în sec.

         — Da, sunt. Alo? zic iarăși, ducând telefonul la ureche și-l observ rapid cum mă ignoră văzându-și de șofat în continuare.

         — Vio, unde ești? Ai întârziat două minute! spune vocea subțirică a singurei fete pe care am ajuns s-o îndrăgesc foarte tare în toți acești șapte ani, un zâmbet sincer și drăgălaș acaparându-mi repejor buzele.

              Îi pot recunoaște glasul dintr-un milion, oricâte distanțe ne-ar împiedica să fim împreună. Căci doar ea a fost acolo când am simțit că încep să mă prăbușesc atât de departe de casă, familie și cel mai important, de..., el.  Fiind fiica unui medic celebru din Bruxelles, Sam m-a ajutat să m-angajez destul de repede, imediat ce m-a convins – la scurtă perioadă după ce am ajuns în Belgia – să fac câteva cursuri de specialitate. Și astfel, am ajuns să fiu medic la rândul meu.

             Zâmbesc amintindu-mi povestea noastră, dar atunci când tăcerea din fundal sparge zgomotul liniștii aglomerate de amintiri din capul meu, îmi dau două palme mintal amintindu-mi că eu nu întârzii niciodată. Indiferent unde trebuie să merg și sub ce pretext, mereu am fost foarte punctuală. Doar că acum... În aceste clipe, situația stă diferit. Și cred că am nevoie de ajutorul ei, din nou.

              La naiba, de ce e așa de greu?!

        — Asta pentru că n-o să ajung la spital, Sam! spun pe un ton atât de jos că abia dacă mă aud.

             Oare ea m-a putut auzi?!

         — Ce?!? strigă ca o nebună, exact așa cum mi-am și imaginat, forțându-mă să tresar.

              Dar n-o să mă plâng și nici nu o să-i arăt că mă doare sufletul. Am învățat de-a lungul anilor să ascund durerea mea în spatele unui chip mereu fericit în aparență și n-o să mă opresc acum. Motiv pentru care, imediat ce îmi trec mâna opusă prin părul strâns într-o coadă lejeră de cal, încerc să-mi adun repede gândurile și să nu mă bâlbâi ca o școlăriță.

              La naiba! Tot ce sper, e ca nimeni să nu o fi auzit!

         — Da, Sam. Și lucrul ăsta mă forțează să am nevoie de tine pentru câteva zile, spun simțind cum tăcerea umple iarăși fundalul gol al telefonului mobil.

              Sam mă cunoaște pe dinafară, de aceea știu că nu va insista cu-ntrebările. Îmi știe fiecare secret în parte, deoarece nu i-am ascuns niciodată nimic celei care m-a ajutat necondiționat în pofida faptului că eram două străine. Necunoscute care, după doar câteva săptămâni au devenit cele mai bune prietene.

         — Cu ce te pot ajuta, Violette? spune ea, chiar dacă știe că deși am plecat fără să-i spun nimic data trecută, este totuși singura mea prietenă și nu am cui să-i cer ajutorul.

         — Te poți ocupa de cazurile mele cât timp eu sunt în țară? o-ntreb, apoi încep să-i povestesc totul.

              Mă ascultă cu băgare de seamă, demonstrându-mi astfel că nu m-am înșelat niciodată în privința ei. Și poate, la fel ca ea mai sunt și alți oameni cu suflet bun. Dar, așa cum am ales în urmă cu șapte ani să nu risc pe această temă, stând cât mai departe cu putință de oameni, o să fac asta din nou. Chiar dacă acei oameni, sunt chiar familia mea din România.

          — Desigur, Vio! spune ea, făcându-mă să zâmbesc mândră că am o așa prietenă. Mă ocup eu de cazurile tale, dar..., ce facem cu doctorul McCall? zice din nou, amintirea faptului că nu i-am spus nimic așa zisului meu logodnic și medic șef, făcându-mă să devin ușor panicată.

               Memoriile ultimului atac de panică îmi năvălăesc cu precizie clară mintea, imaginile încețoșate de atunci forțându-mă să-mi imaginez tot felul de scenarii incredibile. Și deși aproape că mă-njur singură deoarece nu mi-a trecut nici o secundă prin minte să-i iau numărul doctorului, încerc să mă gândesc dacă nu cumva îl am deja salvat din perioada cât am fost împreună în țară.

               Deși, până și „împreună" are un sens diferit pentru mine și el!

               Încerc să gândesc, dar imaginea lui protejându-mă de parcă chiar i-aș fi aparținut nu-mi iese cu nici un preț din memorie. Așa că, deși îmi simt pumnii strângându-mi-se furioși în jurul trupului, forțați de fiecare discuție cu el din România, știu că inima mea nebună deja a început s-o ia la galop în adevăratul sens al cuvântului. Aerul devine ușor irespirabil, iar eu deschid gura doar-doar voi reuși să captez câteva picături măcar din oxigenul după care plămânii mei tânjesc din ce în ce mai mult.

          — Domnișoară, vă simțiți bine? aud iarăși, imediat ce îmi scutur capul de amintiri, putând recunoaște vocea șoferului de la cei nici câțiva centimetri depărtare.

               Și-l privesc încercând să-i răspund la întrebare, dar și să descopăr de cât timp mă strigă din nou, însă glasul prietenei mele mă scoate rapid din reverie obligându-mă să mă reîntorc la apelul meu.

           — Violette, ce se întâmplă? Ești bine? spune glasul ei, notabil îngrijorat, iar eu îmi dau ochii peste cap.

                Ce naibii fac? Nu gândisem că n-o să schimb ideea de a arăta că sunt? gândesc în sinea mea, îmi închid ochii înjurându-mă singură și apoi îi redeschid, foțând cel mai penibil zâmbet din câte dețin. Căci, știu. Șoferul sigur se uită spre mine.

         — Sunt chiar aici și mă simt bine, Sam! exclam, deși știm amândouă că mint.

         — Știm amândouă că minți, dar fie! zice ea, așa că înghit în sec. O să încerc să vorbesc cu Scott pentru a-i comunica problema ta, bine? zice iarăși, iar eu afirm din cap spusele ei, de parcă chiar m-ar putea privi. 

         — De acord, zic simțindu-mi inima liniștindu-se pentru o secundă. Stai, ce? zic iarăși, conștientizând ce-a spus, mai exact numele cui l-a propunțat, gândul că bruneta îl place de ceva vreme pe doctorul McCall lovindu-mă cu puterea unui buldoexcavator.

         — Nu „ce", ci „când", zice ea și pariez că s-a și rușinat deja. Ai grijă de tine, Violette! își ia la revedere mai apoi, eu fiind încă în stare de șoc.

              La naiba!

              Nu apuc să-i mai zic nimic, căci nebuna deja a închis apelul, lăsându-mă cu telefonul la ureche și gata de-un infarct de toată frumusețea chiar în secundele imediat următoare. Cum naibii am putut uita că îl place?! mă-ntreb, lăsând telefonul s-alunece ușor pe lângă mine, putând observa privirile curioase ale șoferului trecut de primele tinereți , asupra mea.

             Nu mi-am dorit niciodată să creez probleme nimănui, dar... Ei?!? Pufnesc epuizată de la atâta gândit și-ncerc să caut soluții rapide noiii probleme din viața mea. Darren și Sam. Cum o să-i spun brunetei că el e așa zisul meu logodnic? Cum o să-i explic lui că ea e prietena mea? La naiba... În ce probleme am intrat fără voia mea, din nou!?

              Brusc, șoferul mă anunță faptul c-am ajuns la aeroport, scoțându-mă astfel din reveria propriilor gânduri/ Îi mulțumesc și-l plătesc,apoi cobor din mașină. Politicoasă, îmi ignor porpriile coșmaruri luându-mi la revedere de la el, un bărbat tare drăguț și amabil, apoi pășesc îngândurată către interiorul aeroportului, spre Poarta Plecări.

               Se putea oare ca problemele să mă lase și pe mine, măcar o dată, să trăiesc în voie?!