Puterea nu înseamnă neapărat bani

 „Biletul către o lume mai bună"

             Liniștea dintre mine și el este aproape mormântală, deși-i simt fiecare privire pătrunzându-mă până-n măduva oaselor. Și deși ne privim apoi, nici unul nu are curajul să rostească ceva, sau chiar să respire. E de parcă am aduna în trupurile noastre tot ogixenul din cameră, făcându-ne stăpâni peste el și nedorindu-ne să-l împărțim cu nimeni.

              Inspir și expir, sau am murit? Visez, sau trăiesc acest moment? Sunt aici, sau totul e doar în mintea mea? El chiar stă în fața mea, sau e doar reflexia imaginii lui din lift? mă-ntreb ca o nebună. Nu știu. Tot ce știu și știu cu siguranță, este că palpitațiile oferite de bătăile disperate parcă ale inimii mele, sunt din cele mai mari și dese. De parcă m-aș izbi constant de ceva. Ca și când ar vrea să-mi iasă din piept cu orice preț. Asemeni unui infarct ce-și va face simțită prezența într-un viitor apropiat.

              Confuză, neștiind exact ce să simt, îmi ridic încet mâna ducând-o către piept pentru a mă asigura că sunt aici. Și atunci pot simți cum aceasta aproape că-mi bate în palmă. Așa că-mi dau rapid două palme mintal și încep să resimt saliva în gură, semn că o să reîncep să dețin controlul propriului corp. Îmi dreg vocea de cântăreață, îmi cobor privirea – rușinată –, apoi mi-o ridic din nou către bărbatul care e tot numai un zâmbet idiot, din fața mea.

         — Doar nu o să-ți acord ție acest interviu de angajare. Nu?

              Întreb în cele din urmă, zâmbetul lui menținându-se încă pe întreaga-i față. Și deși trebuie să recunosc că aproape reușisem să-i anticipez fiecare gând înainte, acum mă simt de parcă nu o să am nici o șansă întru aceasta. Și-mi simt pumnii micuți strângându-se în jurul trupului, în timp ce-aud în timpane cum mintea mea a început deja să rostească fiecare rugăciune știută și chiar inventată pe moment pentru ca acest lucru să nu se adeverească.

         — Momentan, da.

              Răspunde sec, lăsându-și spatele să se odihnească pe spătarul scaunului său plușat și negru, în timp ce-n mintea mea deja a început războiul dintre conștiință, inimă, acceptare și refuz. Sunt conștientă că suntem doar eu și el aici, în aceste momente. Ceea ce ar fi destul de logic ca lui să-i ofer acest interviu de angajare. Însă, simplul gând la asta mă face să simt mii de fiori reci pe șira spinării.

              Așa că, menținându-mi privirea fixă în ochii lui neexpresivi și totuși plini de lumină, gândesc cea de-a doua opțiune. Fie el doar ocupă pentru moment - după cum s-a și exprimat - acel loc, urmând ca-n viitorul foarte apropiat acesta să fie deținut de adevăratul medic șef al acestui spital. Gând ce mi-ar oferi din nou o ușoară stare de confuzie, deoarece nu știu cine ar putea fi acel medic șef și nici nu cred c-o să am puterea să-l plac, sau nu. Mai ales ținând cont de ultimele mele răni interioare provocate de toți „masculii" din viața mea. Fie chiar el e acel medic șef, iar eu va trebui să-i raportez lui fiecare caz, situație, eveniment și așa mai departe din cadrul acestei angajări.

             Dar, exact cum mă știu și am făcut mereu, aleg în schimb să-mi scutur rapid capul de ideile nebune ce-mi traversează mintea aglomerată și să m-așez pe scaunul din plastic din fața mea, în timp ce înghit în sec fără să-mi mut pentru vreo secundă privirea din ochii analizatori ai medicului intervievator propulsat pe bancheta din spatele biroului negru.

       —  Dacă te-ai relaxat, putem începe, cred. Nu?

             Zice deodată forțându-mă să- mi trec agitată mâna prin părul strâns într-o coadă de cal, simțindu-mă mai emoționată chiar și decât atunci când am hotărât să vin în Belgia pentru o viață mai bună.

         — Desigur.

             Răspund sec, încercând să-mi adun gândurile rătăcite prin fiecare colțișor al minții mele, aglomerat de alte atâtea și-atâtea idei. Și totul începe. Întrebările lui par la o primă impresie, unele destul de clare, simple și modeste făcând abstracție de viața personală, dar și faptul că ne cunoaștem deja.

         — Deci ce simți tu față de această meserie nu este pasiune, ci atașament. Am înțeles corect, domnișoară Martin!?

              Spune deodată, spre finalul interviului ce părea a decurge cât mai bine posibil, întreaga mea bună dispoziție, toate speranțele și încrederea că se va sfârși totul bine, încheindu-se ca o palmă dură peste obraz chiar în această secundă. Ochii mei îi caută disperați pe ai lui, înnebuniți de groaza faptului că m-a uitat. Asta în timp ce limpezimea privirii sale mă face să-nnebunesc la gândul că totul s-a terminat. Nu am nici o șansă să obțin această slujbă, la fel cum n-am nici o cale să-l determin să nu-mi ia ceea ce-mi doresc.

         — Și pasiune, dedicare, înțelegere, curaj și determinare. Banii nu pică din cer, stimabile domn doctor!

              Răspund de îndată ce m-asigur că nu visez și chiar am fost întrebată asta, chiar dacă e pentru prima dată. Ca privindu-mă în ochi, privirea lui să-mi spună c-a înțeles nu doar spusele mele, ci și faptul că m-a deranjat enorm întrebarea sa, care a sunat mai degrabă ca un avertisment în privința dedicării mele privind înfăptuirea medicinei cu orice preț.

              Și nu știu dacă atitudinea mea serioasă e cea care-l sperie, sau faptul că îi preiau atitudinea superioară lăsându-mi spatele să se sprijine de spătar. Dar, din ce înțeleg și pricep foarte bine este faptul că se simte prost în această clipă. Pot vedea asta în ochii lui la fel de lipsiți de expresivitate cum mi-i amintesc, în aceeași atitudine demnă de un vânător ce își apără cu orice preț prada.

              Așa că zâmbesc în sinea mea, mândră de reușita obținută fără nici cea mai mică tentativă de luptă în timp ce pe chipul lui nu sesizez nici cel mai mic gest cum că l-ar fi afectat vreun pic cuvintele mele dure. Însă, când mă gândesc rapid că e posibil să mai fi întâlnit astfel de răspunsuri și că poate e cazul să mă scuz pentru aceasta lipsă de delicatețe, aproape că-mi vine să mă-njur singură.

         — Știu asta deja, Anne! exclamă grăbit, forțându-mă să-mi deschid gura pentru a-l atenționa, dar mi-o taie scurt și rapid. Nu e ușor pentru nimeni să existe într-o lume în care răutatea este biletul către o lume mai bună, să știi!

              Își încheie discursul motivațional, făcându-mă să regret amarnic reacția mea, uitând complet de lipsa lui de politețe, greșindu-mi prin a mă striga așa cum nu am permis nimănui să o facă de mult, mult timp. Pot însă, doar să-mi strâng nemulțumită pumnii în jurul taliei și să păstrez tăcerea știind că e momentul să nu spun nimic. Căci orice aș spune, face, sau intenționa acum va consta în pierderea oportunității de a-i ajuta pe oameni. Așa cum am făcut-o când m-am mutat atât de departe de casă.

              Așadar, tac și-l ascult în liniște luând aminte spuselor sale în timp ce-n memoria mea încăpățânată, filmul amintirilor cu noi se derulează din nou și din nou ca un disc prost pus pe repeat. Și poate are și dreptate. Nimeni nu e aici, atât de departe de casă pentru că a dus-o bine la un moment dat al vieții sale. Banii au devenit într-adevăr indispensabili unui trai decent, iar lumea s-a transformat, desigur, într-un loc îngrozitor în care, pentru a răzbi trebuie să te zbați.

         — Și când pot începe?

             Întreb cu jumătate de glas parcă, simțind cum întreaga salivă mi-a dispărut din gură, în timp ce inima - care încă bubuie ca o nebună în pieptul meu pentru emoția acestui interviu - parcă-mi urlă în timpane faptul că trebuie să tac naibii o dată din gură, dacă nu vreau să pierd acest loc de muncă, atât de bun.

         — Chiar de acum, dacă nu ai vreo altă treabă mai importantă de făcut!

              Spune scurt și tăios aproape, lăsându-mă să-l privesc părăsind agitat biroul negru în timp ce-și îndreaptă sigur pe el pașii către ieșirea din spatele măsuței din lemn. Loc prin care, îmi imaginez că va ieși direct în spital pentru a se pune pe treabă.

              Așadar, dragă Violette. Iată că a venit în sfârșit momentul să te pui pe treabă și să-ți închizi gura. Mai ales că, vrând-nevrând, trebuie să admiți că doctorul McCall are dreptate. Uneori, răutatea chiar este biletul către o lume mai bună.