Despre curaj și determinare

         Pășesc în mod alert către ușile mobile ale ascensorului ce par a se închide și strig ca din gură de șarpe către cel, sau cea aflată în interior să le oprească. Ca-n secunda în care să mă văd rapid înăuntru, să expir ușurată, mulțumită și satisfăcută pe deplin de ajutorul pricinuitului.

         — Vă mulțumesc enorm, domnule!

         Exclam grăbită, observând picioarele interminabile și-acoperite de-o pereche de pantaloni negri, la dungă aparținătoare acestuia. Și astfel, descopăr că e un bărbat. Însă, când ochii mei analizatori, curioși și nedoritori de-o ceartă în aceste secunde urcă mai departe pe trupul parcă sculptat de însuși Boël, am parte de un prim șoc.

         La naiba, el ce caută aici!?

         Mă-ntreb grăbită, simțind cum toată saliva din gură mi-a dispărut cu rapiditate, ochii mei căprui rămânând blocați într-ai celui din fața mea. Și deși pot jura că liftul a început deja s-o ia din loc, totuși nu-mi pot muta cu nici un preț privirea din ochii lui la fel de celari cum mi-i amintesc.

         — Desigur, Violette!

         Zice vocea sa la fel de groasă cum mi-o amintesc – de la tutun, probabil – , provocându-mi pentru o primă dată, după mult timp, un zâmbet sincer și plin de mândrie. În sfârșit mi-a zis Violette și nu Anne, așa cum a spus-o... Gândesc, amintindu-mi rapid acea scenetă aproape penibilă dintre noi, de acum ceva vreme, din România și simt cum mă schimb rapid la față.

         Pumnii mi se strâng involuntar în jurul taliei, iar sprâncenele mi se unesc într-o linie curbată, deloc atractivă în aceste secunde. Gândul că m-ar fi putut urmări exact ca acolo, forțându-mă să-l urăsc din ce în ce mai puternic.

         — Tu?!?

         Zic ca scoasă din minți, total absoribită de amintiri și proaspăt reaterizată în prezent. Ca înainte de a conștientiza unde mă aflu, să simt cum ascensorul ăsta idiot începe să se clatine ușor, semn că încă coboară spre parter, iar eu nu am rostit nimănui unde vreau să ajung. 

         Și astfel, senzația aceea de deja-vu pe care o simt de fiecare dată când urc în lift, mă lovește cu rapiditate. Pereții ascensorului par a mi se apropia din ce în ce mai mult, sufocându-mă. Aerul din interior începe a dispărea cu rapiditate, iar ochii mi se încețoșează la fel de rapid ca alergatul a doi gheparzi.

         Încerc să împing zidurile care mă-nghit, uitând complet de compania de lângă mine, însă-i simt rapid degetele cuprinzându-mi spatele. Senzație ce nu face altceva decât să-mi amintească liniștea și calmul primite în acea noapte. Așa că renunț rapid la ideea de-a mai lupta și-mi simt picioarele devenind ca de gelatină.

         — Să nu leșini aici, Violette. Nu am cele necesare pentru a te putea ajuta, înțelegi?

         Îl aud spunându-mi, chiar și prin țiuitul puternic din urechi, de aceea lupt și mai mult simțind cum devin din ce în ce mai epuizată. Dar are dreptate, n-o să renunț. Pentru că am nevoie să fiu bine. Deoarece vreau acel loc de muncă pe care îl merit, mi-l doresc și am nevoie de el. Căci știu, și leșinată de-aș fi, sau într-o stare mai rea de-atât, n-o să ajung niciodată să-mi ating țelurile dacă nu lupt.

         — Sssunt bine. Lasă-mă!

         Degeaba încerc să scap de strânsoarea brațelor lui, căci brunetul nu vrea cu nici un chip să mă elibereze. E de parcă i-ar face o plăcere nebună să mă contrazică. Și culmea, chiar înainte de a mă revolta iarăși, simt cum ascensorul se oprește. Semn că cel mai sigur am ajuns deja la destinație. Ușile maronii se deschid de îndată, iar când văd raiul de dincolo, simt de parcă toată libertatea ar fi a mea.

         Așa că fără să spun un cuvânt, mă dezlipesc de îndată de-acele brațe lungi, ignorându-l complet pe brunet în timp ce alerg către aerul de care simt că plămânii mei au atâta nevoie. Pașii mei legănați la început, încep rapid să prindă un oarecare echilibru. Privirea mi se clarifică și ea, iar bătăile accelerate ale inimii mele nebune încep a-și găsi pulsul normal.

         Ca ajunsă în stradă, să inspir adânc în piept aerul răcoros al orășelului cămin pe care l-am dobândit cu multă muncă, efort și curaj. Apoi, s-o iau rapid pe străzile aglomerate de oameni, îndreptându-mă către spital. Însă drumul spre clădirea impozantă dinaintea ochilor mei, de la cei câțiva metri parcurși din fața blocului în care locuiesc și pân-aici, se încheie destul de rapid.

         Și mai ales atunci când, luată total prin surprindere de-o ceartă dintre un bărbat – posibil gardă de corp a spitalului – și o femeie micuță de statură, rotundă ca un balon și cu un păr dezordonat ce-i stă în toate direcțiile posibile – ce-mi amintește atât de mult de mine, dimineața – , nu pare a se finaliza cu nici un preț.

         Dar nici gândul c-ar trebui să intervin nu-mi dă pace și nici acela în care știu că ar trebui să fiu deja în interiorul spitalului, nu-mi lasă mintea liniștită. Așa că mă apropii timid, încercând să nu provoc nici cel mai mic zgomot spre a le atrage atenția. Însă eșuez lamentabil în tentativa de a intra fără să le atrag privirile asupra mea, a celor doi în jurul cărora sau adunat deja atâția și-atâția oameni, posibile gărzi ale spitalului, paramedici și alții. Ca o memorie vie a ceea ce-am trăit acum mult timp, un flash grăitor se repede prin fiecare colțișor al minții mele, acaparându-l cu rapiditate.

           „Nu vei reuși s-o salvezi, Anne. E un infarct, nu o joacă de copii!"

         Spune în mod constant acea voce, atât de bine crezută ascunsă în adâncurile minții mele, încât simt cum pumnii mi se strâng anevoioși, iar maxilarul mi se încleștează la revederea acelui moment care m-a forțat să vreau mai mult de la mine. Nu m-am născut vreo stea, prințesă, ori o învățată perfectă. Dar am știut întotdeauna cine sunt, ce vreau și cât merit. De aceea am luptat atunci și lupt în continuare.

         Îmi scutur însă capul cu rapiditate de acele imagini terifiante în care nu am reușit s-o recâștig pe acea fetiță accidentată chiar în fața spitalului în care am muncit vreme de câteva săptămâni de la sosirea în Belgia, apoi împing ușile glisante ale clădirii cu ambele mâini și intru. Mirosul puternic de medicamente mă lovește în plin, iar agitația de pe hol îmi amintește tot mai mult de acel spital, din celălalt capăt al orașului.

         Înghit în sec și încep să pășesc mai departe, trecând printre diverse cadre medicale, asistenți și alții, apoi mă opresc. Vocea curajoasă a unei fete de vârstă apropiată mă-ntreabă ceva, însă datorită vacarmului nu o pot auzi clar. Așa că mă răsucesc grăbită pe călcâie și pășesc către ea, deoarece știu. Prezența ei aici înseamnă locul ei de muncă. Iar a mea nu e aici ca să-i deranjeze postul, ori să se facă simțită prin forță. Ci prin mult curaj, multă determinare, demnitate și o postură cât mai corectă în fața unor posibili angajatori.

          ***

         Fata de la casierie mi s-a părut tare drăguță. Cu doar câțiva ani mai mică decât mine și o înălțime ceva mai joasă decât a mea, Berrenice mi-a explicat pe repede înainte unde trebuie să merg pentru acest interviu. Așadar, iată-mă acum în afara spitalului uriaș îndreptându-mi pașii hotărâți către spatele acestuia, locul unde se află și birourile șefilor. Și asta datorită aglomerației de pacienți de pe holuri.

         Razele fierbinți ale astrului par a se fi ascuns în spatele norilor ce anunță sosirea ploii, însă nu mă deranjează. Răcoarea aceasta este și-ar fi mai mult decât bine venită pentru întreg orașul cu climă temperat-oceanică. Așa că pășesc din ce în ce mai apăsat, luând cotitura clădirii impozante și albe. În mai puțin de câteva minute ajung în fața unor uși înalte, albe și metalice.

         Aici ar trebui să fie!

         Gândesc rapid și mă apropii de îndată. Împing prima ușă, iar acolo, un bărbat trecut de primele tinereți mă fixează cu rapiditate. Îmi cer scuze însă, gândindu-mă că e posibil să fi nimerit în căminul bodyguarzilor și închid rapid ușa la loc îndrepându-mă către următoarea, care e și ultima.

         De data aceasta aleg să bat în loc să intru direct, dar nu aud nimic de dincolo. Așa că-mi lipesc pentru o secundă urechea dreaptă de aceasta, reușind destul de repede aproape să cad dincolo. Asta dacă două brațe lungi și-acoperite de-un material subțire și alb nu m-ar fi prins la timp. Și astfel, respirând ca după maraton și-având în nări încă același miros ciudat de cunoscut și amețitor pe care-l asemăn medicamentelor de mai devreme, să-mi cer scuze cu rapiditate, să mă îndepărtez de individ și să-mi ridic privirea către el. 

         Și să fiu a naibii, dacă șocul nu-mi acaparează cu rapiditate fiecare stimul în parte!

         — Eh, aici am cele necesare în caz că te gândești să leșini din nou!

         Îl aud spunând și-i observ până și rânjetul de pe chip, însă nu reușesc nicicum să pricep dacă râde de mine, ori face vreo glumă pe seama întâlnirilor atât de dese din ultima perioadă și cumva atât de asemănătoare.

         Așa că, nefiind tocmai foarte relaxată datorită ultimei întâlniri și nici prea mulțumită de toate evenimentele din ultimele minute care m-au condus până aici, îl împing pe idiot câțiva centimetri mai departe de mine, simțind cum linia fină a sprâncenelor mele devine rapid una curbată și deloc atrăgătoare.

         — Am venit pentru un interviu, nu să leșin!

         Răspund direct, printre dinți aproape, amintindu-mi toate întâlnirile noastre. Dar, când îi simt din nou mâinile în jurul spatelui meu în încercarea de a mă proteja în lift, simt cum acestea – sprâncenele – încep încet-încet să se unească într-o linie serioasă, fină și demnă.

         — În acest caz, te rog să iei un loc. Vom începe imediat!

         Spune el, iar eu îl privesc uimită cum se retrage către biroul micuț, din lemn maro, din spatele său. Nii măcar nu am timp să reacționez, gândesc, sau să fac ceva măcar. Tot ce pot este să privesc tăcută cum ridică receptorul scurt vorbind cu cineva destul de repede și la subiect, apoi îl lasă jos și-mi face semn să mă apropii pentru a mă așeza.

         — Scuză-mă că întreb, dar cum adică „vom"?

         Zic confuză, apropiindu-mă de scaunul negru pe care mă așez repede, menținând contactul vizual cu cel pe al cărui ecuson citesc clar și citeț: doctor primar ,Scott McCall. Și astfel, conștientizez rapid că eu nici măcar nu știam că el e doctor. Sau, că lucrează aici.

         Oare cum ar fi dacă ar trebui să acord acest interviu chiar lui?!