Interviul

„Curajul înseamnă putere, iar puterea nu înseamnă neapărat bani"

        Încrederea reprezintă legătura sinceră dintre două persoane. Însă, atunci când aceasta lipsește, totul se năruie.

        Viața m-a învățat să nu mai acord încredere absolută nimănui. Dar totuși, cumva mintea mea continuă să facă același lucru mereu. Deși în interiorul meu, adânc înrădăcinate, cicatricile dezamăgirilor mele încă mă rănesc.

        O nouă zi ar trebui să însemne mai puțină durere și mai mult calm, pace și iubire. Însă, această regulă nu se aplică și în cazul meu. Și probabil nu se va aplica niciodată. Căci, deși am învățat să trăiesc astfel – fără speranță, bucurie și liniște – totuși e ceva în interiorul meu care mă face să cred în continuare. Să continui să sper la mai bine.

        Agăț mânerul metalic al ibricului și torn conținutul maroniu în ceșcuța de pe blat privind pe fereastră în timp ce ascult cântul melodios al păsărelelor și zâmbesc. Acest lucru îmi amintește – fără să vreau – de România. De casa bunicilor, locul unde am copilărit, crescut și devenit adult.

        Îmi scutur rapid capul în secunda-n care îmi amintesc cum am plecat de acasă plângând, fără nimic în buzunare și nici un ban în portofel, apoi merg la frigider și scot cutia cu laptele pe care-l torn cu grijă pentru a umple ceașca. Amestec conținutul, iau cafeaua cu mâna dreaptă și pășesc spre balcon, profitând de răcoarea unei noi dimineți în timp ce inspir adânc parfumul aromelor din mâna mea.

        Imaginea delicată și aurie a răsăritului îmi răsfață simțurile și-mi fură un zâmbet sincer – ca de fiecare dată – , iar eu mă așez pe unul din fotoliile din dreapta. Mașinile aglomerează Bulevardul De Keyser – denumit în mod obișnuit Keyseriei – ca de obicei, însă această dimineață este totuși diferită. 

        Orașul Antwerpen, este diferit. Parfumul dimineții este distinct. Intersecția cu De Leien este variată, iar emoția gândului că el e aici, este alta. Eu mă simt diferit. Poate nu așa cum obișnuiam să fiu acasă, dar mă simt într-un mod în care nu am fost privită, observată și apreciată niciodată.

        Și poate e așa, deoarece omul se mai și schimbă. Nu!?

        Înghit picătură cu picătură conținutul dulceag al cofeinei care-mi oferă senzația de viață, trezire și succes, știind că astăzi totul o să fie diferit. Expir adânc aerul din plămâni, apoi tresar de îndată ce o lovitură ușoară în ușa de la intrare se face auzită. Aproape scap ceașca albă din mâinile înfierbintate de conținutul din ceașcă, însă îmi îndrept totuși pașii către dormitor pentru a asculta mai bine.

         Nu s-a auzit. Cred că de la întoarcerea acasă, am început să aud din ce îîn ce mai mult aceleași zgomote de dinainte!

        Mă așez rapid pe pat și realizez astfel că am căutat să definesc iubirea, dar am uitat întotdeauna de cele două aspecte ale vieții. Primul, acela că voi eșua lamentabil încercând să ating soarele cu degetele. Și al doilea, faptul că iubirea nu înseamnă neapărat durere. Ca imaginându-mi identitatea celui de dincolo de ușă, să ignor total zgomotul auzit reântorcându-mă la cafeaua din mâinile mele.

       Nu apuc însă să mai iau nici măcar o înghițitură din aceasta, căci telefonul aflat pe masa din living începe să vibreze alarmant. Îmi rotesc ochii, agitată și mă ridic în picioare, târându-mă la propriu către acesta. Îl ridic, ducându-l la ureche și-mi dreg vocea de cântăreață.

        — Nu pot să cred că ai venit și n-ai dat nici un semn!

        Aud de îndată ce duc telefonul la ureche, rămânând cu propoziția nerostită și gura larg deschisă, timp în care prietena mea, cunoscută la jumătate de an după ce-am ajuns în Antwerpen , începe să mă certe în stilul ei caracteristic. Zâmbesc inocent închizându-mi cavitatea bucală și las ceașca pe locul telefonului, trecându-mi apoi mâna prin păr în timp ce încep să pășesc către dormitor.

        — Nu am vrut să te deranjez, Sam! 

        Răspund, așezându-mă la marginea patului, în timp ce fixez un punct imaginar, pe covor.

        — Ce prostie! De când prietenii se deranjează între ei!?

        Zice vocea ei deloc subtilă, în timp ce eu zâmbesc iarăși, știind că are dreptate. Am greșit păstrând cele mai importante două secrete din viața mea. Primul, reîntoarcerea acasă. Locul care nu mi-a adus decât nefericire, durere și vinovăție,  și al doilea, încrederea descrisă prin întoarcerea în Antwerpen . La brațul unui iubit inexistent și totuși atât de real cât să-mi doboare primul zid creat după dez-iubirea de Logan. 

        — Îmi pare rău. Nu am vrut să te rănesc, Sam!

        Zic sincer, trecându-mi mâna prin părul pe care nu l-am tuns de ceva vreme, jucându-mă cu o șuviță despicată care-mi amintește că trebuie să fac asta curând.

        — Dacă nu vrei să mă rănești, atunci poate o să îmi deschizi ușa. Nu pot sta lipită de toc o veșnicie, știi?

        Zice ea, așa că mă opresc rapid din zâmbit. La naiba, ea e aici și eu nici măcar nu m-am gândit la asta! îmi zic și mă ridic repede în picioare, pășind în mod alert către ieșire. Cu încă telefonul deschis și apelul în desfășurare, trag lănțișorul de la ușă deschizând-o rapid, apoi o privesc pe brunetă cum stă sprijinită de partea opusă apartamentului meu făcându-mi tot felul de semne din priviri.

        — Bine ai revenit acasă, Vio!

        Spune spărgând de îndată liniștea ce abunda peste holul tranchilizant al blocului și zâmbesc. Îi fac semn cu mâna să se apropie, iar ea mă ascultă și se apropie de fața mea, sărutându-mă cu foc.

        — Bine te-am regăsit!

        Spun de îndată ce buzele ei moi se lipesc de obrazul meu drept, apoi observ supărarea din ochii ei ciocolatii.

        — Dacă mai pleci o dată așa, fără să spui nimic, îți promit că nu-ți mai vorbesc niciodată!

        Zice în timp ce pășește în interiorul apartamentului micuț, eu având grijă de îndată – exact ca pe vremuri – să închid bine ușa după ea.

        — Crede-mă, Sam. Nu o să mai plec niciodată, niciunde!

        O anunț știind că reîntoarcerea pe meleagurile românești, nu a fost tocmai una din cele mai bune decizii luate în ultimii ani. Însă, cum nu am nici un chef să depăn amintiri cu bruneta care se face destul de rapid comodă pe canapeaua din living, optez spre a o privi scurt și-ai arunca același zâmbet mincinos din practic, totdeauna.

        — Ești bine?

        Mă-ntreabă observând de îndată ezitarea mea, exact așa cum a făcut mereu. Înghit în sec, însă și scap un mic oftat printre buze, forțându-mi zâmbetul să pară ceva mai real și sincer.

        — Nu, dar voi fi. Tu cum ai aflat că m-am întors?

        Spun făcându-mă comodă chiar în fața ei, pe fotoliul în aceeași nuanță cu canapeaua. Începem apoi să povestim diverse și descopăr astfel că, de fapt șoferul care m-a condus acasă de la aeroport, este chiar fratele ei vitreg. Și că, deși știu că nu se înțelege foarte bine cu acesta deoarece e frate din partea tatălui ei, totuși el a anunțat-o de sosirea mea sub pretextul de „a-i face lipeala" cu mine.

        Ca auzind toate acestea, un zâmbet inocent să-mi acapareze buzele, în timp ce eu îmi rotesc ochii, plictisită. Nu am de gând să-i spun nimic acum. Însă ar trebui să știe, din toți cei ce mă cunosc, că eu nu am chef nici de întâlniri, pierderi de timp, cuceriri, sau alte emoții atât de puternice. Nu acum, după despărțirea de... idiot, despre care i-am vorbit deja, însă fără să dau nume și prea multe detalii.

        — Nu pari foarte încântată, totuși. Foarte bine, Violette. Nici nu ai de ce!

        Mă anunță ea, iar eu scap un mic chicot de amuzament, privind-o lung.

        — Totuși, nu cred că ești aici să-mi vorbești mie despre fratele tău. Sau da!?

        O-ntreb rapid, privind-o cu o sprânceană ridicată cum își aruncă plictisită ochii peste cap. Apoi, înfășurându-și brațele subțiri ca două bețe, la piept, o privesc pe Sam cum se face mai comodă – parcă – ca și când ar vrea să mă anunțe ceva.

        Sper să nu fie și grav, la cum o știu eu...

        — Nu, îmi răspunde și expir ușurată. De fapt, venisem să îți spun că e cineva care are nevoie de o asistentă și m-am gândit la tine. Crezi că poți?

        Mă-ntreabă cu zâmbetul larg pe față, ochii strălucitori oferindu-mi o ușoară stare de confuzie.

        — Medicală, sau... ?

        Nici nu apuc să-mi termin fraza, căci bruneta mă întrerupe rapid.

        — Medicală, desigur. Sau ai făcut vreo altă școală și eu nu știu!?

        Zice iarăși, iar eu zâmbesc.

        — Nu, desigur că nu. Ai adresa?

        Îi răspund, privind-o cum își aruncă ochii peste cap. Apoi, ca scoasă dintr-o transă, privește nebunia aceea de ceas stupid de la mâna ei și se ridică subit.

        La naiba! Și eu care chiar crezusem că a renunțat la prostia aceea, cât am lipsit!

        — O să ți-o trimit prin whattsapp. Acum trebuie să plec, am o urgență la spital. Multă baftă. Cine știe? Poate vom fi colege!

        Spune grăbită și o și văd zbughind-o spre ușa de la intrare, ca o privighetoare din captivitate. Rămân astfel cu gura întredeschisă, deoarece nici măcar nu am apucat să-i spun răspunsul meu și mă ridic de îndată urmând-o în liniște către ieșire.

        — Sper să ne vedem la spital, Violette. Știu cât de muncitoare ești și ce mult contează acest job pentru tine!

        Spune ea, iar eu o privesc zâmbind.

         — Nu uita să-mi trimiți adresa. O să vin cât de repede pot!

         Îi spun zâmbind, iar ea mă sărută fugitiv pe obrazul drept afirmând din cap spusele mele. Apoi o și văd cum aproape se împiedică în propriile picioare la fel de subțiri atunci când se rotește către treptele din spatele ei, teama de lift fiind prima și cea mai urâtă chestie ce ne leagă.

***

        Este deja ora 13:30, iar eu încă nu mi-am ales o ținută potrivită pentru acest interviu. Despre noul meu loc de muncă, ce-aș mai putea spune?

        Așa că, nemulțumită și total dezamăgită de garderoba personală pe care trebuie s-o înlocuiesc degrabă, îmi privesc dezamăgită reflexia din oglindă și simt de parcă mi-aș dori ca podeaua să se despice spre a mă-nghiți.

        Întreg patul este acoperit cu rochii în diverse nuanțe, forme și mărimi, iar eu încă nu m-am hotărât ce să port. Mai ales că, în următoarele cinci minute ar trebui să și plec deja către spital.

        La naiba! Ce se va alege de viața mea, în ritmul acesta!?

        Mormăi nemulțumită, lovesc patul cu glezna piciorului și îmi arunc nervoasă ochii peste cap. La naiba, trebuie să mă decid rapid. Altfel, risc să rămân acasă, îmi zic și mă reîndrept iarăși către șifonier, scoțând ultima ținută. Fusta neagră pe care nu am mai îmbrăcat-o de la sosirea aici, deoarece îmi amintește de casă, zace în același loc cu sacoul maro și maioul crem. Așa că, neavând de ales, hotărăsc pe loc să le port pe acestea.

        Verific ceasul de pe noptieră și încep să m-agit ca un sifon, luându-mi rapid cheile, telefonul și geanta. Apoi pornesc grăbită către ieșire. Nici nu ies bine pe ușă, căci simt cum răceala holului îmi forțează picioarele să se strângă nemulțumite, iar când le privesc uimită, descopăr cu stupoare că am uitat esențialul.

        La naiba! Sandalele!

        Constat șocată, așa fac rapid stânga-mprejur și reintroduc cheia în broască intrând iarăși în apartament. Scrutez cu privirea dulapul de-ncălțăminte țintind sandalele buclucașe, apoi le smulg rapid din suportul lor și ies, închizând din nou după mine. Aproape că mă bufnește râsul de propria-mi stângăcie, însă ignor sentimentul și mă grăbesc către lift, uitând complet de frica mea pentru spațiile închise, întunecate și strâmte.

         Vreau doar ca această zi să se sfârșească cu bine. Nu cer prea mult, nu-i așa!?