Primul pas

 „Pentru orice realizare, primul pas este curajul" – Goethe

         Șocul de a mă vedea într-o astfel de ipostază, se poate citi destul de evident pe chipul și în tăcerea lui. De ce spun asta? Ei bine, îl văd cum ne privește pe mine și Darren de parc-am fi doi extratereștri coborâți pe Terra pentru orice sursă de hrană, acest lucru alimentând cumva nevoia mea de răzbunare pe el. 

         Și chiar dacă știu și sunt conștientă că acest lucru nu mă va ajuta cu nimic, totuși nu pot evita să nu zâmbesc... Să mă simt în sfârșit... împlinită, cumva. De parcă răsplata bunătății întregii mele vieți, a venit în sfârșit. Un sentiment atât de profund de liniște, încât mi se pare incredibil că eu trăiesc asta.

         Brusc însă, întreaga liniște dintre noi este spartă din nou de vocile mulțumii gălăgioase ce ne-nconjoară pe toți trei. Ca prin acestea, să-l pot zări venind în pași rapizi către noi chiar pe unchiul meu.

         Firar să fie! Acum chiar se va isca un scandal!

         Dar oricâtă nedumerire aș fi citit în ochii lui într-un context diferit, iată cum pot citi acum mândria risipită printre zâmbetele drăgălașe cu care m-a obișnuit și bucuria de a fi alături de mine și nepotul său. Așa că, forțându-mi un zâmbet mincinos cum doar eu știu să folosesc de ceva vreme și despre care nimeni nu știe nimic, îmi forțez rapid pașii să se îndepărteze de cei doi idioți din viața mea, alegând să mi-i îndrept către Danny.

         — Unchiule, credeam că ne aștepți afară! zic pe repede înainte ca un papagal prost ce nu înțelege când trebuie să tacă, sau ce spună, iar el îmi zâmbește.

         Mâna lui se așează – binecuvântându-mi fiecare respirație –  pe umărul meu, ochii săi luminându-mi sufletul exact ca bradul din ziua de crăciun atunci când încă eram un copil. Și ce copilărie frumoasă credeam să am neștiind nimic. Eram atât de naivă, credulă, simplă și mulțumită de tot. Așa de mândră de mine și familia mea, că nu-mi păsa de nimeni și nimic. Asta până ce, un simplu telefon a reușit să schimbe totul.

         — Annie, soțul tău..., a spus acea voce în clipa în care mama a ridicat receptorul, ducându-l la ureche.

         Eram doar un copil, însă înțelegeam totul. Devenisem ținta bârfelor celor de la școală, însă din nou păstram tăcerea, deoarece era singurul lucru pe care știam să-l fac cel mai bine. Fratele meu era cel care avea să-mi țină spatele drept de fiecare dată când intram într-o belea. Dar ziua aceea, îmi amintesc destul de clar că a fost și prima clipă a schimbării.

          Împodobeam bradul artificial și alb pe care-l așezasem în livingul căsuței noastre modeste și așteptam cu nerăbdare un semn de la tata. Cel plecat la muncă pentru a ne putea întreține, deoarece mama stătea acasă cu noi. Eu aveam în jur de patru, poate cinci ani, iar fratele meu era mai mare cu trei. Și deși credeam că avem o copilărie fericită și vom avea un crăciun fericit, totuși apelul prietenei mamei noastre – care era și asistentă – , ne-a distrus viețile în acea secundă.

         Ochii mamei sau umplut de lacrimi, iar tăcerea ne-a indundat căminul ca un potop de durere, suferinți, lacrimi și-o eternă lipsă despre care aveam să aflăm în secundele imediat următoare. Atunci când picioarele mamei și-au pierdut echilibrul, iar noi am privit-o neputincioși cum plânge cu capul sprijinit pe genunchi, menținând încă receptorul în mâna tremurândă din cauza gândului că n-ar putea să se descurce de una singură.

        Dar eu, copil neștiutor, curios și îndrăzneț, m-am ridicat de lângă fratele meu și am pășit spre ea, atingându-i îngrijorată umărul. Însă nici așa ochii ei verzi nu sau ridicat spre mine. Așa că doritoare să descopăr cine și de ce o supără pe mama – ca orice alt copil curajos –, îmi amintesc cum i-am smuls practic telefonul din mână, ducându-l rapid la ureche. Și aceea a fost secunda crucială a destinului meu.

      — Îmi pare așa de rău, Anne! a zis prietena mea, asistenta, printre lacrimi.

         Ca acum, imediat ce-am simțit  mâna unchiului mișcându-se pe umărul meu, să tresar panicată revenind rapid la realitate. L-am privit în ochi și-am știut că și-a dat seama la ce mă gândesc. Așa că mi-am forțat același zâmbet mincinos, urcându-mi mâna pe brațul său în timp ce i-am șoptit la ureche că sunt bine. Indiferent de ce va fi, eu chiar sunt bine. 

         Sau, voi fi...

         — Unchiule, noi..., am început să vorbesc în timp ce ne apropiam iarăși de cei doi bărbați care se priveau deja cu ură.

         — Plecăm, acum?! a spus vocea dură ca a unui oțel aparținătoare lui Darren, cel care mi-a aruncat în acea secundă prima lui privire plină de răutate.

          Una, pe care am început s-o recunosc atât de bine în oameni!

          Și am știut în acea secundă cine e el. Nu faptul că l-am băgat în tot acest balamuc era problema, ci ura din el. Privirea-i fixă în ochii mei transmitea doar răutate, dispreț și ură. Asta pe când frica și-ngrijorarea, se puteau citi destul de clar pe fața mea. Nu știam cum să reacționez în acea secundă, așa că doar mi-am ridicat timidă mâna peste a lui încercând să-l liniștesc.

           Dar când și-a mutat iarăși privirea dinspre mine către idiotul din fața noastră acum, am realizat adevărul. Era gelos, deși nu avea motiv și nici nu era momentul potrivit pentru asta. Așa că privindu-l pe Logan, am știut. Această întâlnire avea să aducă nu șocul pentru el, cât o surpriză de milioane pentru mine. Deoarece nu doar că nu reușisem să-mi pierd toate sentimentele pentru el, dar aveam să dau ochii cu cel mai urât coșmar al vieții mele: explicațiile.

         — Fără să-l salutați pe prietenul vostru? a zis unchiul Danny în naivitatea lui, eu simțind pentru prima dată după mult timp, confuzia.

         Ce să fi făcut în acele secunde? Să mărturisesc adevărul, șocându-i pe toți? Sau să păstrez ce știu doar pentru mine și să-ncerc să-i iau de aici pe Danny și Darren, cât mai rapid cu putință? Dar, în ciuda privirilor intense venite din partea șatenului, mi-am simțit inima pulsând sângele prin artere la o viteză atât de mare încât aproape că devenisem sigură c-o să leșin în orice secundă.

         — L-am salutat deja, nu-i așa? a zis brunetul din stânga mea, iar eu am simțit cum aproape mi-am înghițit limba din cauza panicii.

         Ca observând – probabil – frica din mine, fără să aibă vreo idee de motiv, mâna lui Darren s-a așezat rapid peste a mea. Și atunci, întorcându-mi confuză capul către el, l-am văzut zâmbindu-mi pentru a doua oară. Același zâmbet cald, încurajator și plin de speranță care m-a întâmpinat pe scări.

         — Da! am răspuns cu jumătate de glas și vocea aproape tremurândă, zâmbetul lui reușind să-mi ofere din nou acea senzație de putere.

         Dar, oare merită să am încredere în el? E de ajuns să mă privească așa, ca să-l pot privi ca pe un prieten? E suficient atât, cât să mă pierd din nou în lumea bunătății pe care am abandonat-o din cauza lui... Logan?

         Mi-am scuturat iarăși capul de gânduri și am zâmbit la fel de fals ca mai devreme, urcându-mi curajoasă mâna pe brațul încordat al așa zisului meu logodnic. Apoi, aruncându-i o ultimă privire plină de-o fericire mincinoasă lui Logan, am început să ne strecurăm printre oameni, către ieșire. Și asta, deoarece mașina ne aștepta deja afară.

         — Ce-a fost asta? îl aud pe brunet întrebându-mă, de parcă chiar ar merita o explicație. Când de fapt cea plină de întrebări, îndoieli și confuzie de aici, sunt eu.

         — Nimic, i-am răspuns pe un ton la fel de jos ca cel folosit de el, doar ca unchiul Danny să nu ne audă. Nu e treaba ta, deci nu te panica. S-a terminat de mult, bine? am continuat să vorbesc, pășind încet pe urmele lui Danny. Cel ce ne-a condus către mașină.

         Siguri pe noi, am știut atunci că acela avea să fie începutul. Coșmaurile mele se vor adeveri din nou, iar toată munca depusă spre a ajunge cineva departe de casă, atunci avea să fie din nou zadarnică. Și-am împins cu mâna dreaptă ușile glisante ce pe mine mă despărțeau de libertate, iar pe așa-zisul meu iubi de o viață încărcată-n alte belele, pășind din ce în ce mai apăsat, reușind aproape să-l târăsc pe brunet după mine, către mașina albă ce parcă chiar atunci în fața clădirii.

         — Doamnă! a zis atunci vocea șoferului, pășind amabil spre a mă ajuta cu bagajul.

        — Mulțu..., a fost tot ceea ce buzele mele au reușit să rostească și asta doar datrorită lui.

        — Mulțumim, dar nu e nevoie! a zis brunetul, intervenind rapid între mine și șofer, ca și când chiar ar avea vreun drept să facă asta, forțându-mă să-mi rotesc ochii nervoasă. Mă descurc și singur! a exclamat iarăși, ochii mei rotindu-se spre a-l privi pe Danny. 

        Și deși am putut citi entuziastmul pe chipul unchiului meu, am știut atunci că de fapt tot ceea ce eu considerasem a fi fost un coșmar; abia atunci avea să-nceapă cu adevărat. Și spun asta deoarece, imediat ce l-am privit pe Danny, i-am putut observa umerii lați și groși ridicându-se în mod de apărare. Deși zâmbetul, bucuria și aproape ura din mine, se puteau citi destul de puternic.

         — Nu trebuie să te porți ca un sălbatic, știi asta, nu? am zis atunci printre dinți, destul de îndrăzneață, apropiindu-mă mai mult de urechea așa zis-ului meu iubit, putându-i resimți fiecare mușchi încordându-se de supărare.

         — Cunoști oare sălbăticia, de-mi vorbești ca unui maniac? a zis el, pe același ton jos, aproape șoptit, forțându-mă să-l înjur în gând.

         Și am cedat. Din nou, deși nu era treaba mea să fac asta. Așa că am continuat să privesc nemulțumită cum bagajul meu este smuls practic din mâna șoferului și plasat în interiorul mașinii ce are să mă conducă..., să ne conducă pe amândoi – eu și Darren – către necunoscut. Apoi, simțind brațele unchiului încolăcindu-mi-se în jurul taliei, pe la spate, mi-am permis să-l îmbrățișez așa, luându-mi la revedere de la el. Chiar dacă, în interiorul meu am sperat și știut, poate, că aceea are să fie de fapt ultima noastră clipă petrecută împreună.

         Acum suntem în avion. Eu, așezată pe bancheta de la fereastră, la clasa Business, iar „iubitul meu", stă chiar în stânga mea, răsfoind o carte. O cumva aceeași poveste cu care l-am văzut chiar zilele trecute. Și deși nu-mi convine foarte mult această poziție în avion, știu că nu am ce și cui reproșa. Mai ales că, vrând nevrând, cumva avem același drum de parcurs și aceeași destinație.

         Așadar, fără vreun comentariu, nemulțumire verbală, ori curaj de a mărturisi ceva oricât de mic, mi-am permis să-l ignor total pe brunetul de lângă mine, privind pe fereastra avionului până ce acesta a luat-o din loc, apoi a decolat. În aer fiind, situația dintre mine și Darren nu s-a detensionat cu nimic. De fapt, nu s-a schimbat nimic, mai bine zis.

         Așa că, plictisită, mi-am permis să o chem pe stewardesă pentru a-i cere o sticlă de apă. Apoi, nefiindu-mi somn și profitând de faptul că mai avem în jur de o oră și un pic până la aterizarea acasă, mi-am permis să scot telefonul și să-mi bag câștile în urechi, apăsând butonul „play" , al youtube-ului de îndată ce am găsit și melodiile preferate. Am închis apoi ochii ascultându-i pe cei de la Letdown și mi-am așezat palmele pe pulpele superioare, așteptând aterizarea.

***

         Privesc orașul zâmbind, aterizarea trezindu-mă rapid din reveria melodiilor ascultate în ringtonul telefonului. Mă simt bine să fiu din nou aici, deoarece mi-a lipsit libertatea oferită de această țară. Belgia a fost o alegere de moment, luată sub impulsul furiei, neputinței și-a dezamăgirilor trăite vreme de mulți ani.

         Ca acum, trei ani mai târziu după mutarea în această țară îndepărtată de România, să conștientizez cât mult bine mi-a făcut acea decizie. Hotărâre pe care am regretat-o foarte mult în primele șase luni de la poposirea aici. Îmi scutur însă capul de amintiri, și-aștept nerăbdătoarea oprirea motoarelor și deschiderea ușilor pentru a mirosi iarăși aerul curat și pur belgian.

         — Vrei să te duc acasă, sau te descurci?

         Aud rapid din stânga mea, însă priveliștea întunecată a orașului înnnorat nu-mi permite deloc să-l privesc.

         — O să mă descurc singură!

         Răspund rapid, așteptând mai întâi ca pasagerii din față și spate să părăsească aeronava. Nu mă grăbesc să ies pentru a mirosi orașul care mi-a devenit casă, deoarece știu. De data aceasta nu voi mai pleca nicăieri.