Călătorind spre Nicăieri

„Când trecutul nu te așteaptă, te urmărește"

         Ziua de ieri nu a fost una din preferatele mele, dar n-aș putea-o cataloga nici ca pe cea mai rea cu putință. Împreună cu doi necunoscuți – căci deși îl știu pe Danny de ceva ani, nu l-am văzut de câteva luni și-l simt de parcă nu l-aș recunoaște – am petrecut câteva ore destul de liniștitoare, ce au reușit să mă facă a uita de propria-mi viață. De propriile necazuri.

         Ne-am plimbat prin parcul din apropierea hotelului și-apoi ne-am așezat pe o bancă toți trei, începând să depănăm amintiri. Danny ne povestea cum au fost zilele lui fără mine în apropiere, eu povesteam despre o iubire închipuită dintre mine și idiot, iar acesta de pe urmă îi povestea lui Danny cum a fost viața lui departe de țară.

         De parcă ne-ar fi interesat pe vreunul!

         Dar când momentele de pace și frumos sau încheiat, iar povestea în interiorul căreea ne aflasem pentru o scurtă perioadă s-a sfârșit, m-am văzut rapid lovită în creștetul capului ca de-un bumerang al întrebărilor, survenite din partea unchiului meu. Și deși am simțit cum inima mea a început din nou să sară câteva bătăi, totuși prezența lângă noi a idiotului s-a dovedit a fi una destul de bună.

         Pentru mine!

         Ca acum, câteva ore mai târziu, să constat că da. Am început să fiu și eu egoistă, furând această „calitate" de la ceilalți. Da, am acceptat să mint, dar doar pentru a-i proteja pe cei dragi sufletului meu. Și da, am încetat să mă mai preocup de ce va spune lumea când va afla despre mine, în secunda în care viața m-a învățat să nu mai ofer totul oricui, dar mai ales atât de repede și pe negândite cum obișnuiam s-o fac.

         Acum, totul s-a schimbat. Eu m-am schimbat. Societatea e alta. Oamenii sunt alții, iar viața e cu totul diferită față de cum mi-o aminteam până în aceste secunde. Aceste clipe dorite a fi memorabile, doritoare și pline de emoție, acum sunt doar goluri fără valoare. Am plecat să-mi găsesc sinele pierdut într-o iluzie a iubirii neîmpărtășite peste hotare și-am sfârșit prin a întâlni dezastrul unui cămin distrus de orgolii, neputințe și dezamăgiri.

         Zâmbesc amintindu-mi motivele pentru care am părăsit țara, dar mă și-ntristez atunci când descopăr în colțurile cele mai întunecate ale minții mele, determinațiile ce m-au adus înapoi. Am pornit pe-un drum al speranței regăsirii de sine și-am sfârșit călătorind spre nicăieri, într-o țară despre care descopăr acum că nici măcar nu-mi mai aparține.

         Simțindu-mi ochii umezindu-mi-se, îmi ridic rapid mâna dreaptă și-mi șterg picurii reci și atât de încărcați în durerea atâtor pierderi sufletești pe care oamenii le numesc simplu, lacrimi. Podurile palmelor mele sunt din nou aspre și neîngrijite, amintindu-mi cât de mult am uitat de mine în această perioadă-n care m-am focusat pe orice altceva doar pe plecarea mea, nu. Și simt cum totul o ia de la capăt.

         Așa că fără să stau prea mult pe gânduri, mi-am ridicat fundul propriu și personal de pe patul moale, îmbrăcat în așternuturi de culoare albă și-am început să-mi îndrept pașii spre baia situată chiar în colțul dreapta al camerei. Întâi m-am oprit înaintea oglinzii de pe perete, cea care parcă mi-a arătat printr-un refresh - rememorare a gândurilor - tot ceea ce am pierdut dorindu-mi să am și mi-am promis, uitându-mă profund în ochii mei, că o să lupt până la final.

         Femeie, nu uita că ești minunată! mi-am zis, ștergând aburul creat peste propria reflexie datorită respirației mele calde. Apoi, cu pași siguri și-ncrezătoare în tot ceea ce fac, am pornit determinată către dușul din dreapta mea. Ca după tabieturile zilnice - în care mi-am amintit din nou cum era să te speli la balie, cât mai ascunsă de ochii celorlalți - și atât de obișnuite pentru mine acum, să pășesc din nou în dormitor cu scopul de a-mi strânge naibii lucrurile o dată, pentru a pleca definitiv din acest loc.

         Am crezut inițial că aici o să găsesc tot ceea ce numeam eu „acasă", pe vremea în care eram departe de România, dar descopăr tot mai mult, cu aproape fiecare clipă ce trece în detrimentul meu, că de fapt această țară mi-a furat totul: iubire, calm, bunătate, emoții pozitive. Tot. Și-ncep rapid să-nghesui într-un geamantan smuls practic de sub pat – băgat acolo când am ajuns în acest loc – tot ceea ce-mi aparține. Rochiile trei sferturi, în culori vii și aproape nepurtate în tot acest timp. Lenjeria în culori și materiale diverse, ce acum pare a mă forța s-o arunc. Asta pe când, toate eforturile mele în a începe viața de la zero – cumva – par a fi din ce în ce mai îndepărtate.

         Când se va sfârși totul, oare?

         Dar am încredere, totuși. Sau, mai bine zis sper. La o viață mai bună, o dată ce ies pe această ușă ce mă desparte de realitatea celei care-am fost înainte să ajung înapoi în țară. La un destin mai curat decât oricare altul mi s-ar fi hărăzit, de îndată ce am părăsit Belgia. La oameni mai buni față de cei pe care i-am tot întâlnit de când sunt în acest hotel. Și deși sunt conștientă că nu poți trăi în viață doar sperând și crezând, totuși știu. Pe mine, doar aceste două aspecte m-au ținut în viață până acum.

         Pe Logan l-am cunoscut într-un carusel de emoții destul de important al vieții mele. Era momentul în care eram slăbită, rănită și fără nici un chef de a mă apropia de oameni. Devenisem, datorită trecutului meu, tot ceea ce nu-mi imaginasem niciodată c-o să devin: stânca fără viață, creație a propriei familii și a propriei eu, depășită întotdeauna de situație, în ciuda iubirii lor. Așa că i-am oferit lui totul fără să cer nimic la schimb, deoarece așa eram învățată... așa știam eu că funcționează viața.

         Așa am ajuns să decid fuga înaintea preluării puterii emoționale de către mine, înaintea celorlalți. Apoi, o dată ce am ajuns departe... cât mai departe de tot ceea ce crezusem că m-a rănit suficient și mi-am găsit un nou scop în viață, l-am întâlnit pe el. Eu pe o parte a unui monitor, căutând disperată să-mi creez o lume proprie prin personajele mele. El, căutând la nimereală o nouă victimă a jocurilor sale prostești. Eu, crezând în naivitatea mea că o cană de cafea și-o tastatură simplă a unui calculator mă vor purta spre lumi noi și binevoitoare. El, continuând a-și vâna victimele exact ca un profesionist.

         Timp de câțiva ani, mi-am petrecut orele mele libere și departe de tot ceea ce mă rănise, înaintea unui site total folosit chiar și astăzi de internauți. M-am afundat în facebook de parcă acolo era singura lume reală, corectă și dreaptă ce nu avea să judece niciodată pe nimeni. Păcat însă că deznodământul a fost nu doar surprinzător, cât și neașteptat de nemilos. Acolo era de parcă trăiai o cu totul și totul altă viață. Oamenii erau simple imagini create de mintea ta, ascunși după niște monitoare în spatele unor identități false, alese cu superficialitate.

         Nu li se vedea chipul, dar știai că sunt acolo la un singur clic, la o singură deschidere a aplicației Messenger. Și zâmbeam. Observându-i, îmi recăpătam încrederea, curajul, puterea și dorința de a continua. Să scriu. Să le scriu lor, devenise nu doar o țintă specifică, ci și un țel pe care mi l-am dorit nespus. Ca acum, să rămân cu doar atât. Dorința de a scrie altora, a rămas doar la cea de a scrie pentru mine, înaintea lor. Iar cea de a le scrie lor, s-a transformat în ură.

         Însă, când am început să mă plictisesc de cotidian și oameni, a venit el. Lumea mea s-a schimbat din nou, iar eu am reânceput să-mi clădesc speranța că într-o bună zi voi reuși să public tot ceea ce scriam, sau am scris până să-i întâlnesc privirea dintr-o simplă și comună fotografie pe facebook. Începusem să vorbim din ce în ce mai des, iar acest lucru îmi făcea foarte mult rău, conștientizez acum.

         Erau zile întregi în care abia așteptam să se conecteze, doar pentru a schimba câteva rânduri. Nopți la rândul pierdute stând de vorbă cu el, chiar dacă știam că a doua zi voi fi extenuată. Dar nu-mi păsa, lumea aceea oferită de el și tot ce însemna virtual, mă făcuse să uit complet de faptul că realitatea și adevărul sunt afară, dincolo de zidurile negre ale acelui calculator. Chiar și după prima noastră întâlnire, eu știam că devenisem totul, iar el știa doar că suntem amici, poate cel mult, prieteni. Dar, așa cum mie nu-mi păsa de asta, l-a fel nici lui nu i-a păsat de ce va fi mai târziu. Și am continuat să vorbim, să ne vedem.

         — Anne, eu nu sunt îndrăgostit de tine! îmi spunea tot timpul, la fiecare discuție serioasă.

         Dar eu, în nebunia și dorința acerbă de a obține și avea ceva al meu, îmi spuneam repetitiv:„ nu știe ce spune" .

         — Nu acum, îi răspundeam în timp ce îl ascultam. Dar mă placi, nu-i așa? întrebam veselă și plină de iluzia că am dreptate.

         — Nu știu ce îmi faci, îmi spunea în schimb, dar mereu mă atrăgea spre el. Eu nu eram așa, nu mă pot abține, înțelegi? zicea mereu, așa că zâmbeam.

         Știam în interiorul meu, speram mai bine zis, ca cele rostite de el să fie adevărate. Aveam nevoie atât de mult de iubirea lui, de iubire în general. Mă simțeam pierdută între răutate, lăcomie și maleficism. Fugisem de răul din viața mea, doar pentru a descoperi cât de urâtă este depărtarea. Cât de răi sunt oamenii din afara a tot ceea ce eu credeam că a fost rău în viața mea.

         Înțelesesem că ascunde ceva, posibilitatea acestui lucru era mai mult decât evidentă. Dar eu, în iluzia speranței că voi trece și peste acest... impediment, am negat mereu adevărul. Credeam că-l cunosc, dar am sfârșit prin a descoperi că de fapt aveam nevoie mai întâi să mă cunosc pe mine și apoi pe el. Și-am închis ochii. În speranța că memoriile mele vii vor înceta, am strâns unul din tricourile preferate între degete și mi-am forțat pleoapele să se mențină închise pentru câteva clipe.

         Am nevoie doar de câteva momente! mi-am zis și-am continuat să fac ceea ce știu cel mai bine, adică să sper. Dar nici așa nu a mers, căci mi-am simțit rapid obrajii umezi și-am știut. Voi claca din nou. Dar așa sunt eu, îmi răcoresc inima de răutate prin lacrimi. Plâng când sufăr, sunt fericită, ori bucuroasă pur și simplu. Plânsul îmi golește sufletul de greutăți, prin lacrimi. Și-atunci, ușa dormitorului meu s-a deschis, iar eu am tresărit. Fără să vreau, tricoul meu a ajuns direct pe podea, iar pașii ce veneau destul de curajoși spre mine mă anunțau că cineva tocmai a îndrăznit să intre fără permisiunea mea.

         — Nu înțeleg cum de unchiul meu te cunoaște atât de bine, dar nici nu-mi pasă. Vreau să ies din capcana minciunii tale..., am auzit brusc și-atunci mi-am dat două palme mintal spre a-mi veni rapid în fire.

         Ca întorcându-mă rapid spre sursa celor două picioare subțiri și interminabile, să simt furia acaparându-mi din nou mintea înnebunită de frici și dorința nebuna de a pleca cât mai rapid spre Bruxelles. Pumnii mi sau strâns rapid în jurul taliei mele acoperite doar de un halat pufos, de culoare mov, iar buzele mi sau unit într-o linie fină și deloc atractivă.

         — Atunci ce cauți aici, dacă tot nu-ți pasă? am întrebat printre dinți și-aproape fără să respir, privindu-l cum se uită la mine cu gura întredeschisă.

         Nu știu dacă se aștepta la o astfel de reacție, răspuns, ori ba din partea mea, însă cert e un lucru. Am obosit. Să mă justific, să le-arăt celorlalți de ce fac și spun unele lucruri, să-mi pese de tot și toată lumea, când nimănui nu-i pasă de mine. Am obosit să fiu eu mereu victima răutăților din jur.

         — Tu, a zis brunetul, devenit rapid tăcut și meditativ. Ce faci acolo? m-a întrebat de parcă ar vedea un extraterestru în spatele meu, așa că mi-am aruncat plcitisită ochii pe tavan.

         — Strâng! am exclamat, reîntorcându-mă în treaba mea, alegând să-l ignor per complet pe așa zisul meu iubit.

         — Asta văd și eu! mi-a răspuns, forțându-mă să-l înjur în gând. Dar de ce, unde mergi? a continuat să-ntrebe curios, de parcă mi-ar păsa mie de întrebările lui.

         — Acasă, i-am răspuns sec în timp ce continuam să înghesui hainele în geamantanul negru cu dungi roșii.

         — Dar, credeam că ești deja acasă! a spus el din nou, înaintând tot mai mult spre mine.

         — Sinceră să fiu, și eu! i-am răspuns fără să-mi dau seama ce scot pe gură și-am închis apoi cu forță ușile șifonierului.

         Ca scoasă din minți, am împins apoi geamantanul uriaș și aglomerat cât mai departe posibil de mine, spre a-mi face loc să mă mișc și mi-am fixat cu privirea reflexia obosită din oglinda uriașă dinaintea ochilor mei. Acum e clar. Nu mai sunt deloc aceeași. Fata fericită, mereu cu zâmbetul pe buze și pregătită în orice secundă să se sacrifice pe ea însăși de e nevoie, a fost înlocuită de femeia înșelată, trădată și neapreciată din trecut. Iar acea femeie, astăzi a fost înlocuită din nou de chipul unei alteia mai reci, dure și nepăsătoare decât oricând.

         Am devenit un simplu spectator al vieții mele trecute, dintr-un personaj central, nefericit și destinat mereu să fie învins. Am servit cuiva sentimentele mele pe o tavă din argint, iar el a avut grijă nu doar să le-arunce de parc-ar fi fost hârtii vechi și mototolite, dar a strivit și tava de pământ, făcând-o țăndări. Și poți repara ceva stricat, cu atât de multă voință și vehemneță? Ei bine, răspunsul meu este simplu: NU.

         Și atunci, mâna lui s-a așezat destul de ciudată pe umărul meu, forțându-mă parcă să revărs din nou peste obrajii înflăcărați de ură, durere și chin, lacrimile suferințelor mele. Iubirea vieții mele de atunci, nu mă vrea. Iar mama, care se presupune că ar fi trebuit să m-aștepte acasă cu brațele și inima deschise, mi-a spus cu sau fără alte cuvinte că trebuie să plec. Atunci, eu de ce să lupt? Pentru ce, dar mai ales, pentru cine? Ca negăsind vreun răspuns acestor întrebări care mi-au întunecat pentru câteva momente – se pare – din nou mintea, să m-afund direct la pieptul celui din spatele meu. 

         Brațele mele au urcat rapid pe spatele lui, lacrimile continuau să-mi brăzdeze fața, iar geaca lui neagră, din piele, întredeschisă, care indica un tricou negru dintr-un material gros - datorită temperaturilor scăzute - și simplu, au fost udate ambele de suferința din ochii mei vulnerabili. Eu deveneam vulnerabilă înaintea lui.