Reîntâlnire cu trecutul

„O greșeală nu vine niciodată de una singură, ci însoțită de o armată de alte greșeli"

         Un zâmbet tâmp mi-a acaparat atunci buzele, inima mea începând a bate cu putere în pieptul firav, asta în timp ce toate amintirile cu el mi-au lovit memoria de parcă aș fi încă pe același teren de baschet și mingea ar zbura din nou spre mine.

         Și nu am înțeles de ce bărbatul acesta mă privește așa, însă mi-am amintit toate lucrurile frumoase pe care obișnuiam să le facem împreună. De la cele mai nebunești idei, până la a ne ține partea unul altuia, deși nu avem nici o legătură de sânge. Și de la cele mai mici capcane întinse spre a mă distruge și denigra înaintea lor, până l-a clipele în care brațele lui s-au transformat în refugiul unei puștoaice cu o imensă nevoie de iubire.

         Aceeași ochi albaștri perfecți, exact ca ai idiotului de mai devreme, acum mă privesc cu căldură. Aceleași amintiri frumoase, unindu-ne per eternitate. Același zâmbet familial de care mi-era dor și acum e ascuns din nou sub umbra aceleiași figuri furibunde, menite să mă amenințe exact ca pe vremuri:„ fie faci cum spun, fie te atârn cu capul în jos de acel copac și nimeni n-o să vină să te salveze!" 

         Dar, eu știam mereu că e doar o amenințare. Unchiul meu preferat, nu e în stare de așa ceva!

         — Sărut mâna, unchiule! exclam cu același zâmbet plin de inocență, căldură și iubire pe care le simt pentru el.

         Bărbatul care, cu doar un „Ia-ți mâinile jegoase de pe fiica mea! " a reușit să mă câștige pentru totdeauna. Același bărbat minunat care nu doar că mi-a protejat spatele la nevoie, dar mi-a fost și singurul sprijin pe întreaga durată a timpului petrecut în România, departe de... casă.

         Analizându-l în tăcere, observ acum că e ceva diferit l-a acest bărbat. Tinerețea lui a dispărut ca prin magie, însă nu și voința de a oferi ajutorul oricui aflat în nevoie. Mâinile sale, cândva fine, dar muncite, astăzi sunt aspre și-mbătrânite. În timp ce ochii albaștri ca ai unui cer perfect senin, acum descriu la perfecție trecerea anilor petrecuți departe unul de celălalt prin ridurile evidente ce-i înconjoară.

         Și atunci, totul redevine la cum era. Fața lui serioasă și deloc impunătoare mie, se schimbă în aceeași expresie plină de iubire, căldură și drag pe care le recunosc doar la el. Zâmbetul perfect cu gura închisă și ochii strălucitori anunțându-mă cât de dor i-a fost de mine, i se afișează peste întreaga expresie facială amintindu-mi... de fapt, reamintindu-mi cât de mult mi-a lipsit mie acest bărbat.

         — Nu pot să cred că ești în fața mea! a rostit în cele din urmă, ochii umplându-ni-se amândurora de lacrimi.

         Și știu că aceste emoții puternice, trăite vreme de aproape doi ani, n-o să le mai trăiesc niciodată cu nimeni. Le-am simțit doar datorită unchiului meu, iar acum le resimt la o intensitate mai mare, tot grație lui. Singurul căruia nu i-a păsat de greșelile, motivele, sau acuzațiile aduse mie.

         Singurul care m-a iubit mereu, dezinteresat!

         — Dar sunt aici, Danny! am șoptit, simțind cum lacrimile fericirii îmi inundă obrajii înflăcărați de dor și-am pășit curajoasă spre bărbatul ce mi-a lipsit vreme de șapte luni. Vreme petrecută departe de el și țara mea, din motive personale.

         Brațele lui s-au deschis precum malurile râurilor ce ies furioase din matca proprie, iar eu m-am refugiat din nou la pieptul său, urcându-mi bucuroasă mâinile delicate pe spatele muncit și-acoperit de-o geacă din fâș de culoare neagră.

         — Bine-ai venit acasă, Suflețel ! m-a întâmpinat vocea lui groasă de la atâta tutun, deși i-am spus de atâtea de ori să se lasă de fumat.

         Evident, îmi dau ochii peste cap la apelativul folosit de unchiul Danny. Însă, așa cum știam pe vremuri că acest pseudonume mă va urmări și învăța multe în viață, tot la fel e și acum. Doar că spre deosebire de atunci, când eram doar o copilă practic, acum e diferit. Deoarece „Suflețel" este un alint mult prea personal, dulce și drăgălaș pentru cineva ca mine.

         Însă, n-o să stric acest moment cu dezamăgirile, plângerile și nemulțumirile mele. Nu. O să mă bucur de îmbrățișarea singurului bărbat din trecutul meu care mi-a oferit totul fără ca măcar să-mi dea ceva și-o să mă prefac în sfârșit că totul este bine. Exact așa cum visam când eram doar o copilă. Aceeași copilă naivă, pe care trecutul și prezentul au avut grijă s-o transforme în femeie mult prea devreme.

         — Mi-ai lipsit așa de mult, unchiule! am exclamat bucuroasă, depărtându-ne din îmbrățișarea uriașă.

         — Și tu mie, Suflețel ! a spus zâmbind, ochii lui marini umplându-se din nou de lacrimi.

         Așa că mi-am rotit ochii plictisită și mi-am așezat curajoasă mâna pe după umerii săi lați. Știu că unchiul nu mă va refuza și nici pedepsi, la fel de mult cum știu și c-o să încerce să mă salveze din nou din mâna aceluiaș destin nemilos care mi-a furat famlia. De aceea aleg să tac și să nu-i spun nimic. Nu vreau să-l împovărez mai tare cu necazurile mele.

         — Ce mai faci tu? vine întrebarea menită să mă citească mai bine decât dac-aș fi o carte deschisă pentru el. Așa cum am fost mereu.

         Ca devenind serioasă și plină de frica de-a nu ști ce și cum să-i răspund, îmi analizez mai întâi în gând opțiunile apoi îmi forțez un zâmbet tâmp și mincinos, cât de cât convingător și înghit în sec. Mâinile mele reci le agață pe ale lui, calde, iar eu mă apropii de trupul lui pentru a fi mult mai concludentă.

         — Sunt bine, Danny! decid să îi tai orice șansă de a mă întreba și altceva. În vizită prin țară pentru o perioadă scurtă de timp! continui să turui ca o locomotivă, deși nu acesta era scopul inițial și-l văd zâmbindu-mi.

         Ca în exact aceeași secundă, mintea mea să înțeleagă că planul meu e un real succes și că minciuna rostită este pe cale de a fi crezută. Chiar dacă eu sunt una din cele mai mari inamice ale minciunii, totuși iată-mă folosindu-mă eu de una pentru a evita împovărarea altcuiva cu propriile mele probleme. O ironie, știu. Dar, una de care am atâta nevoie.

         Căci am obosit. Să-i împovărez pe alții cu necazurile mele. Să-i fac pe ceilalți să mă asculte, înțeleagă și ajute. Cred că a venit timpul acum ca eu să mă ocup de asta. Așa că, cu zâmbetul pe față și o tristețe uriașă în suflet, continui să-l privesc pe Danny în acei ochi ce emană doar sinceritate și protecție.

         — Dar, zice forțând frica să crească și mai mult în interiorul meu, credeam că vei sta la mama ta! exclamă confuz, inima pulsând din ce în ce mai rapid sângele prin arterele mele acum.

         La naiba! Știam eu că va veni și o astfel de aluzie... Știam!

         — Nu! răspund rapid, neștiind cum să reacționez și-mi închid ochii de frica de-a nu rosti mai multe. Adică, da. Dar acum mă... pregătesc de plecarea înapoi, mint cu nerușinare, înjurându-mă singură pentru tot.

         Dar mai presus de toate, pentru că-l mint pe el!

         — Atunci, de ce ești aici? întreabă bătrânul, ceva mai suspicios decât mi-am imaginat c-ar putea deveni, forțându-mă astfel să mă simt din ce în ce mai prinsă în capcana propriilor minciuni.

         Dar trebuie să fac ceva să scap de aici! Trebuie și basta!

         — Tocmai ce am văzut pe cineva! mărturisesc rapid, sperând ca astfel să-l fac să tacă într-un final.

         — Pe cine? zice el, în schimb, continuând tortura. Credeam că toți prietenii tăi sunt dincolo de graniță! exclamă confuz, ochii mei căutând disperați pe oricine ar putea veni spre mine pentru a mă ajuta.

         Și e îngrozitor acest sentiment de... neputință. E ca și când aș sta pe marginea unei stânci, în spatele meu fiind sute, poate chiar mii de oameni care abia așteaptă să fiu împinsă dincolo și nimeni nu face nimic spre a mă salva, ori măcar spre a-mi arăta că nu sunt singură. Așa că, imediat ce observ cum ușa minciunii mele se închide din ce în ce mai mult lăsându-mă fără aer parcă, imediat ce ochii mei zăresc o pereche de alți ochi cunoscuți mă-ndepărtez de unchiul meu îndreptându-mi pașii spre cel ce vine către noi.

         — Pe el! zic rapid, aproape aruncându-mă în brațele idiotului de mai devreme astăzi, confuzia lui forțându-mă să-l înjur șoptit de îndată ce buzele mele se lipesc de urechea lui dreaptă.

         Și știu că e o absolută nebunie ceea ce fac, dar nu mă pot abține. Dacă să-l mint pentru bunăstarea lui înseamnă să fac un bine, atunci o să am grijă ca unchiul Danny să nu afle niciodată cele întâmplat de ieri și până astăzi. Și dacă să-l conving pe idiotul ăsta să mă ajute să-l mint pe unchi înseamnă să-i iert toate impertinențele cu mine, atunci o s-o fac. Pot să mă prefac că totul e bine între noi. 

         Nu?!

         — Credeam că ai plecat! exclamă brunetul din fața mea, lăsându-mă jos în timp ce eu continui să-mi planific în minte cuvintele potrivite.

         Și deși-mi vine să-l pocnesc pe idiot pentru reacția deloc ajutătoare pentru mine, totuși nu pot decât să mă prefac că sunt calmă. Deși, pe interior simt cum furtuna a început deja să distrugă tot ce însemna frumos în mine. Astfel, forțându-mi un zâmbet total idiot și mincinos, îmi mușc buza inferioară și-mi dau scurt ochii peste cap, având grijă să transmit prin gesturi fiecare reacție, cuvânt și privire amenințătoare pentru idiot.

         — „În curând" , nu înseamnă peste două minute, ci câteva ore. Iar eu încă nu mi-am terminat de făcut bagajul, răspund privindu-l direct în acel ocean învolburat și confuz care nu face altceva decât să mă enerveze mai tare.

         Dar el se uită atât de confuz în ochii mei, încât îmi oferă senzația că-mi cere să-l bat. Sau, de parcă mi-ar spune:„te rog, lovește-mă, pentru că nu înțeleg nimic" . Astfel că, neânțelegând deloc unde are de gând să ajungă cu aceste priviri întrebătoare, îmi așez curajoasă mâna pe după umerii lui lați și mă răsucesc grăbită către bărbatul lăsat în urma mea, care la rându-i mă privește destul de confuz și plin de întrebări.

         — Îmi cer scuze, spun cu un zâmbet cretin afișat pe întreaga față în timp ce continui să mă-njur singură. Unchiule, el e..., zic făcând o mică pauză vocală deoarece încă nu-i cunosc identitatea idiotului de lângă mine, reușind în același timp să-l fac pe Danny să-nainteze către noi.

         — Bună ziua, unchiule! exclamă idiotul, pe fața lui Danny putând identifica un zâmbet sincer, călduros și primitor, așa cum doar mie obișnuiește să-mi ofere.

         Șocul îmi acaparează cu rapiditate fiecare mușchi, fibră și țesut din corp, iar eu încerc să mă mențin încă pe linia de supraviețuire. Nu-mi pot explica cuvintele idiotului, l-a fel cum nici reacția unchiului meu nu e una tocmai așteptată pentru mine. În plus, credeam că cel surprins să mă vadă într-o astfel de ipostază va fi Danny, nu eu.

         La naiba! Cred că am nevoie de un pahar cu apă rece!

         — Credeam că ești în state, Darren! exclamă Danny, zâmbetul larg de pe fața acestuia forțându-mă să-mi creez din ce în ce mai multe scene în minte.

         Este posibil ca acest Darren să-i fie fiu? Nu, pentru că i-a zis unchi. Iar asta înseamnă e fiul vreunui frate sau al vreunei surori a unchiului... a lui Danny. Dar Danny nu are frați, iar singura căreia i-a permis să-i spună așa, am fost mereu eu. Atunci, care e legătura lor?

         — Am venit în vizită! răspunde idiotul din brațele mele, dezlipindu-se din îmbrățișare.

         Cu mii de scenarii, întrebări, confuzii, idei, calcule și posibilități în minte, îl privesc pe idiot cum se apropie destul de familial de bărbatul trecut de prima și a doua tinerețe dinaintea ochilor mei îmbrățișându-l cu drag, fără ca eu să pot reacționa, ori spune ceva.

         Și cum adică, „în vizită"? Când de fapt, cea venită „în vizită" aici, sunt eu. Nu el. El e doar un idiot venit de cine știe unde, cine știe când și pentru cine știe cât timp, care e aici doar pentru a mă ajuta pe mine să... Și atunci, conștiința mă lovește fix în creștetul capului, amintindu-mi că întotdeauna roata vieții se întoarce.

         Dar nu e ca și când n-aș fi știut asta, pentru că acesta e și motivul pentru care am plecat, sperând că totul va reveni la normal după plecarea mea de-acasă. Însă, cum toate minciunile din familia mea au fost mereu descoperite de-a lungul trecerii timpului, era de așteptat acum ca eu să știu și că minciuna folosită de mine astăzi va avea același rezultat.

         — Și tu? vine rapid și-ntrebarea lui Danny, menită să creeze și mai multă confuzie în mintea mea.

         — Da, răspunde brunetul din fața lui, dar cine a mai venit în vizită? zice el la final, eu aruncându-mi nervoasă – deja – ochii peste cap. Din nou.

         — Violette, zice Danny, indicându-mă cu mâna sa dreaptă, brunetul întorcându-se confuz către mine.

         Așa că neștiind cum să reacționez, iată-mă forțându-mi rapid un zâmbet idiot în timp ce-i privesc pe cei doi, așteptându-mă în orice secundă și chiar rugându-mă la toți sfinții ca acest moment să nu devină mai penibil decât este deja.

                   La naiba! Sper doar ca aceste interogatorii să se termine aici. Mai ales că, o greșeală nu vine niciodată singură, ci însoțită de o armată de alte greșeli!