Când viața bate filmul

„Eu, ca şi Dumnezeu, nu joc la noroc şi nu cred în coincidenţe." – citat dintr-un film

         Și am continuat lupta cu acele amintiri, sfârșind prin a realiza destul de rapid esențialul. Eu nu sunt în brațele potrivite, la locul și-n momentul potrivit. Iar el, nici atât.

         Mi-am privit deja întreg filmul vieții ca un spectator mut și neputincios prin prisma propriilor imagini din trecut, așa că aleg să nu mai fac asta. De data aceasta, eu voi fi cea care-și va manageria destinul și propriul drum în viață. Iar bărbatul care e lângă mine acum, nu face deloc parte din viitorul meu.

         Conștientizând asta, mă-ndepărtez rapid de brațele ce sau încolăcit în juru-mi ca de o liană și fac doi pași în spate lipindu-mi rapid spatele de ceva dur. Ating cu mâna și realizez că acel „ceva" este șifonierul. Însă, nu reușesc deloc să-mi adun curajul spre a mă uita direct în acești ochi ca doi aștri, care cel mai sigur mă privesc destul de nedumeriți.

         Și cum eu nu cred în a doua șansă, atunci n-ar avea deloc sens să mă implic în ceva ce știu că n-o să dureze. Nu sper să am parte de o a doua șansă la iubire și nu vreau să i-o ofer altcuiva, l-a fel de mult cum nu vreau nici ca ceilalți să-și facă speranțe deșarte în ceea ce mă privește. Așa că, confuză, însă destul de sigură pe ce am de făcut, m-aplec sub umbra propriei demnități pierdute și aleg să mă-ntorc către geamantanul ajuns destul de-aproape de patul din care m-am ridicat cu câteva ore în urmă.

         Îl scot într-o tăcere absolută, aproape înspăimântătoare și-ncep să-ncerc a-i forța încheietoarea, chiar dacă hainele împrăștiate peste tot în interiorul lui mă fac să-mi pierd mințile de nervi. Dar brunetul din spatele meu nici așa nu se obosește să m-ajute, ba chiar stă ca o statuie acolo, în spatele meu, privindu-mă și-analizându-mă – cel mai sigur – ca pe-o nebună. Însă, cum eu am ales să nu mai dau nici doi bani pe părerile lumii și inclusiv ale sale, iată-mă forțându-mi mâinile spre a închide cât mai rapid fermoarul enervant ce nu pare a voi cu nici un chip să m-ajute.

         De parc-ai zice că asta e ziua mea neagră, în care nimic nu merge cum trebuie!

         — Ai nevoie de... ă-ă-ă, puțin  ajutor? aud brusc în timpane, însă refuz categoric să-i răspund.

         Știu că se gândește la mine de parc-aș fi prima ciudățenie a naturii, așa că n-o să-i ofer oportunitatea de a mă vedea mai nervoasă decât m-a văzut până acum. Așa că, ignorându-l complet, aleg să-mi mușc nervoasă obrazul drept în timp ce înjur în gând fiecare tentativă eșuată de a închide fermoarul.

          Apoi, tăcere. Și nu știu exact ce mă enervează mai tare. Faptul că a tăcut în sfârșit, ori că nu mai vrea să mă ajute ținând cont de ideea că mă vede nereușind deloc în ceea ce mi-am propus să fac chiar înaintea lui. Dar mă gândesc că e mai bine așa. Puțină liniște din partea lui, îmi va aduce în mod clar și posibilitatea de a mă calma și reuși să-nchid fermoarul ăsta stupid. În cele din urmă.

         Brusc însă, exact când mă gândeam că totul merge în sfârșit bine, sau măcar e pe drumul cel bun; mâna lui rece o atinge pe a mea. Voluntar, sau nu, dar cert e că s-a așezat peste a mea fix în momentul când deja ajunsesem la jumătatea genții cu fermoarul. Ca simțindu-mă de parcă un fulger mi-ar fi atins mâna, să o retrag rapid și fără să stau prea mult pe gânduri. Amintirile trecutului dorite a fi uitate o dată pentru totdeauna, mi-au năvălit din nou mintea ca o avalanșă de zăpadă ce cade de pe-un munte plin de durere, încercări și vești proaste. Memoriile vii, trăite, uitate pentru câteva momente și dorite a fi rămase așa, recăpătându-și din nou forța de a mă lovi cu brutalitate în amintirea de a nu uita cine sunt, cine-am devenit datorită lui..., a trecutului.

         — Lasă-mă să te ajut, Anne! îl aud tare și clar spunându-mi în ureche, pumnul meu strângând rapid materialul metalic al fermoarului în timp ce dinții mi se unesc furioși, simțindu-mi maxilarul devenind încleștat.

         — Violette, spun printre dinți de îndată ce-mi adun curajul să mă revolt în sfârșit. Numele meu este Violette Martin, repet papagalicește, simțind cum nervii îmi pulsează sângele prin arteze într-un mod crescător. Anne a fost ucisă în ziua..., zic din nou și mă opresc.

         De ce să-i spun lui când a fost ucisă Anne Martin? Cu ce scop a venit el aici, să mă enerveze? Când și cum am ajuns în această stare deplorabilă, în care sunt aproape gata în orice secundă să scap informații atât de personale înaintea unui... străin? Ca neștiind ce răspuns să-mi ofer, adică nu unul atât de rapid pe cât mi-ar plăcea, să-mi ridic furioasă privirea în ochii lui negri, confuji și ficși ce mă analizează de parc-ar vedea un extraterestru.

         Inima îmi bate ca o nebună în corp atât de repede că aproape c-o simt ajungându-mi în gât. Sângele îmi arde în vene de parcă ar urla disperat să-l sting cu orice preț. Pe pariu că privirea-mi este roșie ca focurile cele mai puternice ale iadului. Cât despre tăcerea, confuzia și îngrijorarea prost jucată – părerea mea – a brunetului, să înțeleg cât de mult am greșit rămânând pentru atât de mult timp în această țară.

         — Îmi pare rău, reușesc totuși să citesc pe buzele lui în cele din urmă, șoapta sa fiind ca un medicament puternic, menit să mă trezească rapid la viață.

         Dar oricât de mult aș aprecia sinceritatea aceasta a lui, pe care am mai întâlnit-o o singură dată și-anume atunci când ne-am întâlnit pe scări, tot nu pot uita cine sunt. Încă nu reușesc să-mi scot din minte vocile trecutului și-ncă nu pot să-mi adun forțele spre a mă reapropia de oameni așa cum ajunsesem să reușesc la un moment dat. La un anume moment al vieții mele fugare. Așa că-mi scutur rapid capul de amintiri, alegând să mă întorc la închisul genții și plecatul de aici cât mai repede cu putință.

         — E în regulă, reușesc să șoptesc înapoi trăgând cu forță de fermoarul pe care-l închid fără „doar" și „poate".

         Cu o rapiditate pe care o asemăn vitezei luminii, mă ridic în picioare închizându-mi mai bine halatul în jurul corpului apoi îmi ridic din nou privirea în ochii tăciunii ai bărbatului ce încă pare a mă analiza tăcut, surprins și cumva deloc deranjat de atitudinea mea nepăsătoare. Deși, probabil un altul m-ar fi scuturat deja de câteva ori.

         — Cred că trebuie să pleci acum, nu-i așa? spun pe repede înainte, având ca și scop scăparea de aceste priviri intense cu orice preț.

         Plus că, am nevoie să mă spăl, îmbrac și pleca de aici cât mai rapid cu putință!

         — Cred că trebuie să vorbim, mai întâi! mă anunță el, destul de hotărât și determinat parcă să facă orice din a mă opri.

         Dar lui nu-i pasă de mine, să fim serioși. Sau, poate ar trebui să nu-i pese. Oricum, cine sunt eu să-l fac să simtă ceva față de mine și care e identitatea lui de tot încearcă să mă facă să mă simt prost față de el? Niciuna, nu-i așa? Atunci, nu înțeleg. De ce nu pleacă de aici înainte de a dezlănțui furtuna de orgolii, nervi și supărări ascunse atât de adânc în inima și sufletul meu?

         — Poate, răspund, profitând de faptul că e mai înalt decât mine și trec rapid pe sub umărul lui, îndreptându-mi pașii către baie. Dar nu acum și nici aici! îl anunț, văzându-mă deja atât de aproape de scopul meu, încât zâmbesc involuntar și fals.

         Însă, cum nici viața nu e de partea mea și nici soarta nu pare a fi de acord să mă lase naibi în pace, o dată pentru totdeauna; iată-mă lovindu-mă destul de puternic de piciorul patului. Scap involuntar chiar și-o înjurătură nedemnă de mine și nemaiauzită de nimeni niciodată din gura mea, mai ales că eu obișnuiam să fiu cea care-i certa pe ceilalți pentru injuriile rostite. Fapt ce nu face decât ca idiotul din spatele meu să scape voluntar, sau nu – deja nici că-mi mai pasă – un chicot de amuzament, forțându-mă astfel să îmi răsucesc rapid privirea spre înapoi, fixându-l cu rapiditate.

         — Foarte comic, nu-i așa? zic printre dinți de durere, făcându-l să devină serios cu rapiditate.

         Nu-mi răspunde în mod direct, ci doar se holbează la mine de zici că sunt o fantomă și tace de parcă nu ar avea nici o replică, în sfârșit. Așa că-mi arunc nervoasă ochii peste cap, îmi adun piciorul rănit și pornesc în grabă către ușa albă a băii, alegând să-l ignor. Chiar am nevoie urgent de acea baie, acel schimb de haine și refacerea machiajului spre pornirea degrabă către aeroportul ce are să mă conducă în sfârșit acasă. 

         Chiar dacă eu nu mai știu de ceva vreme unde e acest „acasă" pentru mine!

***

         Acum sunt pregătită. Cu bagajul în mâna dreaptă și mii de speranțe, gânduri și iluzii privindu-mi viitorul. Așa pornesc pe-acest nou drum al viitorului meu, alegând să ignor totul pe o rază de mile întregi. 

         Am optat pentru un machiaj simplu, aproape insesizabil – exact așa cum port mereu – și o ținută formată din rochia mea neagră cu o palmă deasupra genunchilor, l-a care am asortat o pereche de cizme negre, trei sferturi și-un palton gri, blănos și extrem de călduros. Așa că pășesc curajoasă către holul imens al hotelului l-a care am fost cazată până ieri noapte și tot la fel o să și ajung să-mi ating țelul de a deveni din nou independentă de toată lumea.

         Înainte de plecare, mi-am închis ochii trăgând cu forță aerul românesc în plămâni știind că aceasta va fi ultima dată când îl voi inspira. Apoi, prinzând curajul de a ieși pe ușă, am avut grijă să trec cartela de proximitate prin sistemul de control acces al hotelului, închizând bine în urma mea, deoarece n-o să mai intru aici niciodată. Cel puțin, acesta are să fie scopul meu o dată ce reușesc să mă fac nevăzută.

         Pașii îmi sunt siguri, dar în același timp și temători și plini de incertitudini. Asta pe când mintea-mi este plină de-ntrebări din cele mai enervante. Dar, cu toate acestea sunt puternică. Pot, deci exist. Respir, deci încă nu am murit. Și cu siguranță, n-o să mor dacă mă aleg pe mine în detrimentul minciunilor rostite aici, doar pentru a nu-i încărca pe ceilalți cu problemele din viața mea. În plus, știu că unchiul meu mă va ierta. Și poate, la fel o s-o facă și ea. Cândva. O dată...

         Caută ceea ce-ți dorești, Violette! Nu-ți uita idenitatea! îmi tot repet în minte, dar cumva memoriile legate de sosirea, reîntâlnirea și părăsirea – cumva – lui Danny, mă fac să devin din ce în ce mai agitată și confuză. Nu mai știu dacă ceea ce fac e bine, sau nu. Nu mai disting realitatea de imaginație. Nu mai reușesc să-mi îndeplinesc scopul pentru care venisem aici. La naiba, nici măcar nu mă mai recunosc!

         Deși au trecut doar câteva zile de la sosirea în țară, cumva tot simt de parcă acestea nici nu ar fi fost. E exact acel sentiment în care timpul stă locului, așteptând nemilos ca tu să faci primul pas către uitare. Dar, dacă tot e așa, atunci de ce nu mă ajută? De ce simt încă de parcă timpul mi-ar fi împotrivă și nu ajutător? De ce e de parcă nu ar vrea ca eu să uit?

         Pășesc din ce în ce mai apăsat pe podeaua din stejar a hotelului, strângând cu forță mânerul genții în mână și mă strecor printre oamenii ce trec aievea prin juru-mi, gândindu-mă la diverse. Dar cu aceeași finalitate mereu, deoarece fiecare gând, emoție, memorie și trăire mă conduc înapoi spre trecut. Și conștientizez acum, că deși sunt atât de-nconjrată de oameni, totuși sunt atât de singură. 

         Oare în cât timp trece iubirea? Dar ura? Speranța? Câte zile trec până voi reuși să mă reagăț din nou de acea iluzie superbă pe care unii o numesc viață, iar alții încredere? Cât timp îi trebuie unui om pentru a uita? Îmi ridic confuză privirea și mi-o înalț către mulțimea ce a aglomerat deja intrarea în hotel, lovindu-mă dur de o multitudine de capete înalte, în diverse culori și tunsori. Însă, nici așa nu reușesc să potolesc furtuna creată în interior. 

         Și simt c-oricât aș lupta împotriva acesteea, tot va fi inutil. Apoi, trăgându-mi nasul și continuând să pășesc spre ieșire, am norocul de a mă lovi brutal de cineva. Amintirea lui Darren îmi lovește creștetul ca un bumerang, ochii mei reușind rapid a se ridica pe pieptul lat și-acoperit de-o geacă din fâș, albastră care-mi amintește trecutul. Ca-n secunda în care amintirea lui să mă lovească, să știu. Acum, ori niciodată voi avea curajul de a mă revolta împotriva sa.

         Dar așa cum se spune „ uită să te răzbuni pe vânătorii sentimentelor tale, altfel riști să devii un vânător la rândul tău" , tot în același mod mă simt și eu când conștientizez de cine m-am lovit. Inima mea sare două, poate chiar mai multe bătăi. Eu uit să respir. Sângele îmi îngheață în vene, iar memoriile trecutului mă lovesc peste ceafă, de parcă le-aș retrăi în mod repetitiv. Nu pot să cred. Aceeași ochi verzi mă privesc acum la fel de goi cum mi-i amintesc. Aceleași sprâncene frumos aliniate într-o linie dreaptă, cumva deloc surprinse, îi încadrează chipul perfect. Aceleași buze rozalii, devenite aproape albe din cauza frigului de decembrie, acum sunt unite în aceeași linie fină și deloc expresivă.

         — Anne! îmi strigă numele în cele din urmă, reușind să facă tot trecutul a mi se repeta din ce în ce mai zgomotos în minte. Nu mă așteptam..., dă să spună din nou, iar eu scap totul din mâini. 

         Pe semne că șocul e mai mare decât aș fi crezut vreodată c-o să fie!

         Geanta mea de cală ajunge lângă geamantanul mare și arhiplin de haine. Telefonul face contact puternic cu podeaua, iar cheile și cartela – dorite a fi rambursate fetei de la casă – ajung și ele lângă restul lucrurilor de pe podea. Asta în timp ce, memoria deja mi-a fost invadată de amintirile fiecărui cuvințel rostit de bărbatul pe care eu acum îl caracterizez ca un monstru perfect, distrugător de inimi, vise și speranțe.

         — Să ce, hmm?! zic pierzând orice contact cu realitatea, simțindu-mă în sfârșit gata de un contra atac. 

         — Anne, eu..., încearcă șatenul să spună ceva, însă furia din mine e mai mare chiar și decât mi-aș fi imaginat vreodată. 

         Trecutul pulsează nervozitatea la cote inimaginabile, vocile din mintea mea nefăcând altceva decât să îl ajute să mă conducă către o singură țintă, spre un singur scop: distrugerea. Dar știu asta acum și conștientizez foarte bine parcursul lucrurilor, deoarece am mai fost pe acest drum. Și dacă am reușit să scap o dată din mrejele nedorite ale unei răzbunări infinte, atunci știu c-o să reușesc din nou.

         — Anne e moartă, înțelege o dată!!! mă trezesc țipând, uitând complet de locul și momentul în care mă aflu.

         Toată lumea se oprește din orice ar fi făcut până acum, disperarea din mine, precum și durerea resimțite timp îndelungat, reușind a fi simțite în sfârșit pe cale de a fi scoase afară. Și deși îl privesc pe șaten cum nu-și poate nici măcar ridica privirea din podea spre a se uita în ochii mei să vadă durerea provocată de el însuși, tot nu mă pot calma. Căci, ce rămâne în viața unui om după o dezamăgire ca aceasta? Doar amintirile. Pozele. Frânturi de emoții. Faptele și nimic altceva. Și da. Ce simt eu acum pentru acest bărbat, dacă îl pot numi bărbat și nu altfel, sunt doar atât.

         Nici măcar nu realizez cât de tare am țipat permițând durerii să capete controlul asupra emoțiilor și firii mele nonviolente, decât atunci când am simțit cum mâna dreaptă mi-a fost cuprinsă într-o încheietură strânsă și destul de cunoscută. Însă nu m-am revoltat de această dată, deoarece cumva am știut că sunt în siguranță. Atingerea protectivă, curajul demn și onoarea adusă înapoi de simplul gest al bărbatului ce-a sosit de-a stânga mea spre a mă ajuta, nu fac altceva decât să-mi răstălmăcească emoțiile, amintindu-mi cine sunt... cine devenisem o dată ajunsă înapoi în România.

         Ridic privirea spre el și-i întâlnesc determinarea mândră și dreaptă ca a unui stâlp. Ca cea dorită a fi întâlnită în el, trecutul meu. Ca cea dorită a fi regăsită acasă, imediat ce am aterizat. Și atunci relizez. Iubirea nu poate fi forțată. Ea se simte pur și simplu. Se întâmplă să se cuibărească ca o vrabie în adâncul sufletului omului, depunând eforturi din cele mai mari spre a rămâne și înflori acolo pentru o perioadă determinată, sau nu. Însă, iubirea mea față de acest monstru, devenise în mod clar un motiv clar de a fi dorită uitată.

         Și-ncep să înțeleg acum, mână-n mână cu Darren, că de fapt toată această poveste nu a fost decât o încercare pentru mine. O tentativă de a mi se ridica vălul invizibil de pe ochi, întru descoperirea realităților macabre ce ne așteaptă pe fiecare dincolo de ușile caselor părintești. Așa că, adunându-mi întreg curajul crezut pierdut printre amintiri, voci din capul meu și această întâlnire neobișnuită; îmi mut iarăși privirea înspre bărbatul cu păr șaten și ochi verzi dinaintea noastră și strâng mai puternic încheietura mâinilor noastre, a mea și Darren, pe chipul meu apărând rapid un zâmbet larg și plin de mândrie.

          În sfârșit, orgoliul lui Logan are să fie lovit până-n cele mai ascunse fibre!