Încercările vieții

„E greu să trăiești departe de rău, dar și mai dificil să încerci să-l învingi"

         Totul dispăruse. Lumea mea spirituală, cea fizică și-atât de prezentă în viețile noastre, a oamenilor. Totul. Tot ceea ce căpătase culori, nuanțe, forme și semnificații diferite o dată cu cunoașterea lui, acum obținea doar note de alb, gri și negru.

         Mi-a trebuit o vară ca să mă îndrăgostesc de o iluzie și o singură clipă pentru a înțelege cât de mult greșesc. Ce mult greșisem când l-am acceptat în viața mea. Nu-mi puteam explica de ce am fost atât de naivă, credulă și bună ca un copil cu cineva ce nu merită nici măcar atenția mea, dară-mite iubirea, căldura și sprijinul meu.

         Fusesem dezamăgită de-atât de multe ori în viață, încât credeam că mi-am învățat lecția. Dar, el a știut cum să desfacă fiecare nod din viața mea doar pentru a-i da o linie fină, subțire și minunată, creionând peste aceasta poezii, cântece și aspirații înalte și frumoase. Mă refăcuse om, în ciuda faptului că-i povestisem deja totul.

         Mă destăinuiam lui, deși era doar un străin. Îi povesteam trecutul, prezentul și visele mele de viitor, iar el în schimb mă făcea să mă simt liberă. Deși, eu eram deja de ceva vreme. Visam din nou cu ochii deschiși chiar dacă îmi interzisesem acest lucru din pricina problemelor din viața personală, iar el îmi spunea că ce îmi transmite este pozitiv. Trebuie și pot să am încredere în el. Și iată unde m-a condus rezultatul propriilor mele alegeri.

         Internetul nu ne-a unit doar prin prisma mesajelor, ci și prin emoția trăirilor fiecărui moment în care discutam deschis și mă făcea să simt de parcă ne știam deja din totdeauna. Și în ciuda faptului că mai avusesem câteva mici supărări datorită persoanelor cunoscute online, totuși el reușise să șteargă acele decepții emoționale, umplând astfel nu doar golurile lăsate de acei oameni, ci și pe cele existente de-o viață deja în interiorul meu despre care fie uitasem, fie încetasem să le mai observ.

         Nu-mi iubeam înfățișarea, deoarece mă consideram inferioară multor fete din jurul meu datorită înălțimii și-a greutății mele supraponderale – o vedeam eu. De aceea mă ascundeam în spatele unui monitor, exact ca mulți alții, încercând să par altcineva. Știind că chipul meu n-o să apară niciodată în fața lor. Fiecare persoană cu care discutam era diferită, eu devenisem alta pentru ei și acest lucru îmi creștea stima de sine, încrederea și-mi oferea curajul de a continua zilnic să fac asta. Chiar dacă știam, am știut mereu că-ntr-o bună zi se va afla adevărul.

         Mereu se află!

         Lumea din afară, realitatea începuse să mă obosească. Așa că m-am afundat în interiorul unei pagini de socializare, trăind totul la intensități foarte mari, crezând, sperând și știind că acolo nimeni și nimic nu mă poate distruge. Așa a început povestea noastră. Cu mici momente de tatonări, tachinări, povești împărtășite și memorii ale unui trecut pe care nu-l petrecusem împreună. Mă simțeam vie, ascultându-l. Știam să zâmbesc doar citindu-i numele pe micul ecran al computerului, sau telefonului mobil. Simțeam fluturi în stomac doar imaginându-mi cum va fi când va intra din nou online.

         Mă simțeam curajoasă, doar știind că vom vorbi din nou și din nou. Prindeam viață citindu-i rândurile scrise pentru mine și știam că orice-ar fi, el nu e ca ceilalți băieți... El nu mă va dezamăgi. Nu era ușor să-l conving de anumite lucruri, dar nici imposibil. Îmi venea totul atât de natural, încât știam că deși ne spusesem deja că eu am nevoie de timp ca să mă acomodez cu noua mea viață, totuși el îmi promisese că mă va ajuta în acest sens. Va deveni profesorul meu.

         Fiecare femeie păstrează în suflet două lucruri: chipul primei sale iubiri și dezamăgirea, sau suferința provocată de aceasta. Așadar, eu ce-am obținut ca urmare a descătușării propriilor emoții în cineva? Durere? Liniște? Chin? Nu știam. Nu mai știam nimic. Tot ce știam, e că devenisem umbra a ceea ce luptasem atât din greu să obțin după plecarea de acasă. Un alt moment crucial, așteptat îndelung de cei mai dragi și perfecți oameni pentru un copil, am crezut întotdeauna, care în schimb s-au dovedit a fi – treptat – opusul a tot ceea ce crezusem inițial.

         Am închis ochii crezând că totul va dispărea, dar m-am lovit dur de imaginea unei realități care m-a lovit puternic spunându-mi că nu s-a terminat. Așa că am continuat. Să sper, cred, doresc și imaginez totul cu el. Deși știam care are să fie continuarea alegerilor mele, m-am axat totuși spre a-mi dovedi că pot fi și fericită. Eu pot să-mi construiesc viitorul fără ca nimeni să nu interfereze în viața mea în vreun fel. Și am eșuat.

****

         — Hei, ce faci? era salutul nostru din fiecare seară, și știam că aceste cuvinte ne vor lega, poate pentru totdeauna. Sau, mai bine zis, speram ca acest lucru să fie așa.

         — Bine, cu munca. Tu? îmi răspundea destul de rapid, iar acest lucru creștea emoția și siguranța din mine.

         — Bine, acasă. Ca de obicei, îi răspundeam de fiecare dată deoarece știam că nu-l deranjează cine sunt. Voiam să fiu și știam că sunt importantă pentru el .

****

         Deși era atât de bine. Îmi recăpătasem încrederea în oameni, viață, destin și mine însămi. Am făcut totul, doar pentru a-mi satisface plăcerea de a mă simți vie, împlinită și fericită, riscând să devin opusul într-un timp relativ scurt. Așa că mi-am scuturat capul de amintiri decizând să o iau de la capăt, doar că fără să mai aprofundez atât de mult aceste emoții și sentimente pentru el. Nu puteam risca să cad din nou în capcana suferinței din dragoste pentru acest... el.

         Apoi, destul de sigură pe mine și planurile mele de viitor, m-am îndepărtat ușor de oglinda până-n podea – situată în dormitorul meu micuț din oraș – și am strâns din dinți știind că dacă nu plec acum, n-o să mai am curajul s-o fac vreodată, din nou. Astfel, exact ca o spioană a propriei mele persoane, mi-am privit tăcută fiecare acțiune și am început să împachetez câteva lucruri de importanță majoră, mi-am luat telefonul, cheile și pentru a mă asigura că- nțeleg că fac ceea ce trebuie, mi-am mai aruncat o singură privire în oglindă, încurajându-mă parcă să continui. 

         Și atunci, exact când să părăsesc micuțul apartament din L.A. , ringtonul telefonului mobil m-a forțat să-mi amintesc că nu sunt singură. Undeva în afară, dincolo de acele uși, acel apartament, bloc și emoții suferinde, încă am prieteni dispuși să m-ajute. Așa că m-am oprit cu mâna pe mânerul alb, mi-am aruncat obosită ochii peste cap și am lăsat geanta jos spre a scoate telefonul din buzunarul acesteia ca să răspund.

         — Violette, ce faci? Cum mai ești după toate cele întâmplate? am auzit vocea uneia dintre prietenele noastre comune și mi-am mușcat nervoasă obrazul drept.

         — Bine, mulțumesc. Tu? i-am răspuns într-un ton cât mai puțin sesizabil c-aș fi supărată încă, deși imediat după asta, recunosc că am înjurat-o în gând.

         — Bine și eu, dragă! a răspuns ea, din tonalitatea vocii ei putând a-nțelege că e ceva în neregulă. 

         — Sigur? am întrebat-o, ridicând din nou geanta spre a face ceea ce-mi propusesem deja.

         Așa că am apăsat mânerul alb, așezându-mi telefonul pe umărul drept spre a nu pierde discuția aceasta „interesantă" , apoi am deschis ușa, chiar și cu riscul de a fi auzită de ea și-am pășit în afara apartamentului cu două camere. Miroseam deja libertatea pe care știam că aveam s-o îmbrățișez cu toată inima, bucurându-mă de ea ca și prima dată. Atunci când nevoia de a nu mă mai simți presată de familie a luat locul necesității mele acerbe de a-i simți pe toți în jurul meu. Și am ieșit, având grijă să-nchid ușa de trei ori după mine.

         Dar, oricât de frumoasă, benefică și binevenită ar fi libertatea, totuși eu nu am știut nicicând s-o apreciez la adevărata ei valoare. Doar nu degeaba se spune că dacă nu apreciezi ceea ce ai, atunci Dumnezeu îți ia totul. Și a făcut-o. Durerea abandonării momentelor mele de libertate, chiar și-nchisă între patru pereți blestemați ale acelui apartament începea să se facă simțită până-n adâncul oaselor. Eu redeveneam captiva unei vieți fugare, în care tot ce conta era iluzia mea deșartă de-a fi fericită în sfârșit.

         Presiunile alor mei, deja începeau să nu mi se pară atât de grele. Viața mea de dinainte de a părăsi Manhattan-ul, deja nu mi se mai părea atât de-ngrozitoare ca cea de zilele trecute. Și eu, deși vedeam lucrurile acestea, începeam să mă simt la fel de neputincioasă, neștiind ce și cum să fac pentru a scăpa de-acest sentiment. Credința dispăruse deja cu foarte mult timp în urmă, lăsând doar cicatrici în locul ei. Iubirea s-a năruit sub ochii mei, asemeni nisipului ce se scurge dintr-o clepsidră întoarsă cu susul în jos, sau a celui pe care-l strângem în palme când suntem la mare. Puterea de a continua, reîncepea să se estompeze sub presiunea gândurilor negre de care reîncepusem să m-agăț, în ciuda faptului că-mi propusesem contrariul. 

         — De fapt, ai dreptate, îmi mărturisi ea tristă, apoi tăcu preț de câteva momente, meditativă. Nimic nu e bine, spuse din nou, eu începând deja să cobor scările blocului, ignorând per total liftul, datorită claustrofobiei de care sufăr.

         — De ce? am întrebat confuză, tăcerea ei forțându-mă să-mi iau gândul de la întâmplările vieții mele și să mă concentrez pe ea.

         — Cred că voi fi părăsită, Vio, mărturisi, iar eu am simțit un fior rece străbătându-mi rapid trupul.

         Toate momentele trecutului meu m-au lovit cu intensitatea luminii razelor de soare ce impactează pământul spre a-i oferi căldură. Eu începusem să mă simt de parc-aș fi stat sub presiunea acestor raze puternice, fără să mă mișc, deși știam că aveam să m-aleg doar cu dureri puternice după acest experiment. Nu e foarte plăcut să fii lăsat baltă după ceva timp petrecut alături de cineva care se presupune că te iubește. Rana plecării oricăreea dintre părți va lăsa nu doar cicatrici ce nu se vor închide niciodată, ci și răni adânci care vor arde permanent.

         Doar nu degaba se spune că prima iubire va fi mereu și ultima. Restul, sunt doar tentative ale unei inimi înghețate ce simte nevoia de a fi resuscitată la viață!

         — Nu vorbi prostii, Alle! am spus, încercând s-o liniștesc cât de cât. Nimeni nu te va părăsi, iar nebunul ăla de iubit al tău, cu atât mai puțin! am reluat, strângându-mi mâna pe mânerul genții pe care o târam după mine către taxiul ce avea să mă conducă spre aeroport.

         Întoarcerea mea acasă, înapoi în România, deja devenise un scop și nu o țintă!  

         — Știu și eu, a zis ea, apoi a tăcut.

         Ca nevrând s-o împovărez prea mult cu problemele din viața mea, sau cu ideea de a încerca s-o consolez – deoarece nici eu nu suport acest lucru, căci mi se pare total greșit să-i faci asta cuiva aflat în suferință – să-mi iau la revedere de la brunetă și-apoi să urc în mașina comandată spre a ajunge cât mai rapid și-aproape de casă. Acea casă, acel loc în care am crescut, copilărit și învățat să nu accept niciodată nimic de la nimeni.

         Deoarece, într-un final, toți vor veni să-și preia răsplata faptei lor efectuate în trecut pentru tine!

         Tot drumul spre aeroport l-am petrecut într-o silențiozitate absolută, acoperită doar din când în când de vocile celor ce se auzeau cântând la radioul autoturismului. Gânduri care mai de care mai confuze m-au năpădit tot timpul, siguranța reântoarcerii acasă căpătând din nou, pentru o a doua oară deja, același înțeles. Trebuie să m-opresc din această nebunie, mi-am zis însă și mi-am trecut fugitiv mâna dreaptă prin păr, alegând în schimb să mă concentrez pe discuția avută cu prietena mea și să las aceste bazaconii deoparte.

         Da, viața e nedreaptă. Dar, nu e nici ca și când n-aș fi știut asta din clipa plecării mele de-acasă. De asemenea, ea poate fi și provocatoare, deoarece ne pune în cale atât de multe obstacole încât uneori ne face să credem că ne testează spre a ne descoperi noi pe noi înșine, iar alteori o face de parcă s-ar amuza teribil pe seama noastră. Însă e viața noastră și noi suntem cei obligați s-o trăim așa cum este ea. Cu bune, cu rele. Cu fericire, cu supărări. Cu bucurii mici, cu tristeți amare. Cu gust dulce, sau acrișor.

         Și în cele din urmă, ajungem într-un final la destinație. Vocea bărbatului trecut de prima tinerețe de la volan, îmi face pielea să se cutremure atunci când mi se adresează. Așa că eu, ca scoasă dintr-o transă adâncă, mă văd nevoită destul de rapid să-i mulțumesc pentru drum, plătesc datoria față de el și s-o iau din loc spre aglomerația de pe aeroport. Căci abia urcată la bordul avionului, o să mă resimt din nou în siguranță. Sau, poate acest lucru se va dovedi real doar în secunda aterizării. 

         Cine știe?