Fără teamă și explicații

„Timpul poate vindeca, dar și răni totodată"

         Se spune că pentru orice lucru făcut este nevoie de timp. Pentru a face, gândi, vorbi, exprima, expune și arăta pe masa vieții cine suntem de fapt.

         Dar, de ce nu ne-a învățat nimeni că timpul ne poate fi și dușman? Unul din cei mai aprigi, chiar? De ce simțeam mereu, chiar dacă compania lui era mereu plăcută, că de fapt mă înșel? De ce l-am lăsat să mă poarte în brațele și pe pieptul său, deși știam de l-a început motivul, sau motivele pentru care l-am refuzat de atât de multe ori?

         Aparent, timpul îmi era potrivnic, dar și unicul aliat!

         Am permis conștient unei inimi neștiutoare de sentimente diferite celor familiale, să se agațe de-o iluzie perfidă ce avea să-mi ucidă lent, torturant de ușor și sigur nu doar mințile, ci și trupul. Știind în ce se va transforma viața mea, am continuat să iubesc. M-am dăruit trup și suflet unei posibilități, fără să mă gândesc că repercursiunea cea mai mare, dificilă, dură și urâtă mă va împiedica cândva să mai respir.

         Am ales să mă sufoc într-un ocean al disperărilor, neputințelor și-a dezamăgirilor mele, cu riscul de a fi dezamăgită din nou!

              ****

         — Ești sigur că vrei să facem asta? l-am întrebat, privindu-l fix în acel ocean ciocolatiu care a eclipsat totul în juru-i încă din secunda în care i-am întâlnit privirea.

         — Da, mi-a răspuns senin, mușcându-și buza inferioară în timp ce stătea deasupra mea. Nu facem nimic greșit, nu? a zis din nou și s-a năpustit asupra buzelor mele, a trupului meu și-a minților mele, devorându-le per complet.

****

         Dar, știind foarte bine că viața nu înseamnă doar câștig, am gândit totul sub impulsul dorinței de a mă autodepăși într-o lume a pretențiilor, egosimului și-a posesivităților bârfitorilor ce abia așteptau să aibă un nou subiect de discuție. Și astfel, m-am găsit prinsă între două lumi total paralele: a mea, cea în care scrisul devenise unica șansă de a mă elibera de presiuni. Și a lui, cea în care mă simțeam din nou vie, întreagă și de neînvins.

         Îmi așterneam pe hârtie fiecare gând, emoție, trăire. Inventam povești, doar pentru a simți mai puternic emoția iubirii ce se năștea în mine. Dădeam naștere personajelor mele cu mult mai multă lejeritate și dorință decât aș fi făcut-o vreodată, simțindu-mă de parcă astfel renășetam din nou și din nou exact ca Pasărea Phenix. Devenisem un imens zid de iubire, ce împrăștia atenție, dragoste, încredere, curaj și forță tuturora. Asta până ce, într-o bună zi m-a surprins scriind.

         — Ceea ce faci tu, este o mare tâmpenie. Cine crezi că îți va citi toate aceste prostii? m-a întrebat direct și cumva fără nici un resentiment.

         Și atunci a fost primul declic al impresiilor mele. Abia în acea secundă m-am lovit atât de dur de imaginea perfecțiunii în care îl înfățișasem mereu, încât am simțit cum zidul creat în jurul lui pentru a-l proteja de rău începea să mă distrugă pe mine. Eu devenisem victima căderii acelui zid uriaș și greu.

         — Ceea ce fac se numește artă, nu prostie, dragule! i-am răspuns în speranța iluzorie că-l voi convinge.

         Dar am făcut cea mai mare greșeală!

         — Minciuni! mi-a spus rotindu-și ochii în timp ce s-a sprijinit de măsuța de călcat din cameră. Arta nu există, este doar o invenție pentru a-i păcăli pe proști! a zis din nou și a sorbit o înghițitură din cafeaua pe care o avea în mână.

         — Atunci, înseamnă că se vor câțiva „proști" – am spus mimând rimele – care să citească aceste rânduri! am reluat pe un ton serios, privindu-l cum își ridică privirea spre mine.

         Și atunci am înțeles totul. Oamenii, fie ei bărbați, sau femei, mereu au tendința de a ucide totul în calea lor doar pentru a-și sastisface propriile plăceri. Fie ele fizice, sau emoționale. Toți fac asta, așa că de ce mă mai miram? m-am întrebat și am scăpat un mic oftat printre buze fără însă să-mi mut privirea din ochii atât de străini față de cei pe care-i cunoșteam, de care mă îndrăgostisem.

         — Lumea e oricum plină de ei! a răspuns cinic și mi-a zâmbit plin de-o ironie pe care deja începusem s-o urăsc așa mult.

         — În acest caz, poate ar fi mai bine să pleci! i-am spus, încrucișându-mi brațele la piept, vizibil supărată de replicile sale acide. Nu înțeleg de ce îți place să fii printre proști, din moment ce te crezi atât de deștept! am replicat din nou, simțind cum așa voi reuși în sfârșit să scot toate supărările mele afară și să-i arăt durerea mea pentru a-l face să-nțeleagă.

         — De fapt, ai dreptate. Nici nu înțeleg de ce încă sunt aici, mi-a spus tăios și a lăsat cana pe masa din lemn dintre noi, făcând ca zgomotul apăsat al faptei sale să-mi transmită fiori reci pe șira spinării.

         — Îmi pare rău că nu sunt femeia pe care ți-ai fi dorit-o alături! i-am spus l-a fel de tăios și l-am privit cum se retrage pe lângă mine.

         — Nu, eu regret că mi-am pierdut timpul cu tine! a spus din nou și s-a apropiat de ușa de la ieșirea din cameră, în pași tot mai rapizi.

         — Atunci, poate ar fi mai bine să ne despărțim! i-am urlat la propriu în urma-i, total dezamăgită de reacția sa, încă având speranța că o să-mi spună nu.

         — În sfârșit, credeam că n-o să se mai termine acest coșmar. Adio! mi-a răspuns sec, privindu-mă pentru o ultimă dată și apoi a dispărut din raza mea vizuală.

         Ca l-a auzul replicii, a cuvintelor sale să-mi simt ochii umplându-mi-se de lacrimile atât de cunoscute, seci și reci pe care ajunsesem să le urăsc așa de tare. Uram să plâng, dar mai ales detestam s-o fac din vina lui, sau a oricui altcuiva. Lacrimile durerii erau singurele mele aliate de-a lungul vârstei pe care o am și deși știam că n-o să scap vreodată de ele, totuși trăiam în iluzia că acest coșmar se va încheia.

         M-am ridicat apoi în picioare simțind de parcă podeaua stă să mă înghită la propriu, dar am continuat să-ncerc a-mi susține echilibrul fizic și mental, ștergându-mi lacrimile cu podul palmei. Apoi m-am îndreptat încet către fereastră, am tras draperiile deoarece simțeam cum mă sufoc, de parcă aerul din casă devenise total inexistent și asta mă va ucide în cele din urmă. Ca la final să trag cu forță aer în piept și să privesc din nou aglomerația orașului.

         Oamenii agitați ce treceau pe stradă, îmi aminteau că viața e agitată. Că nimic nu e de neînvins, imposibil, ori fără speranță. Că eu pot renaște din cenușa vieții, exact ca pasărea Phoenix și totul doar dacă vreau. Pentru că, cândva în viața aceasta dură, mizeră și grea pe care consideram că o duc la momentul acela, cineva m-a învățat o lecție ce avea să-mi fie exemplu și explicată mult mai târziu în viață. Și anume, faptul că nu există „nu pot " , ci „nu vreau ". Dacă vrei, poți. Și dacă poți, atunci nu ești și n-o să fii niciodată învinsă.

         Pe cerul meu întunecat de norii negri, reapăruse soarele. Deși sufeream, redevenisem liberă. Fără obligații, responsabilități și griji. Nu mai exista cineva care să mă sufoce sub imperiul presiunilor sale, deja încetase existența unei terțe care să mă înnece în oceanul întunecat al sufletului său. Eu contez din nou. Voi fi iarăși stăpână peste gândurile, faptele, cuvintele și reacțiile mele. N-o să mai dau explicații, replici și nici n-o să mai am reacții de nerecunoscut față de nimeni. Redevenisem ceea ce luptasem atât de mult să obțin în ziua plceării mele de acasă.

         Voi zâmbi din nou, mi-am zis. O să reînvăț să fiu fericită fără un bărbat alături. Voi fi bine, chiar dacă va costa scump această încercare. Voi reuși să arăt lumii că fiind femeie, nu înseamnă și că o să rămân distrusă. O să mă apăr iarăși singură de răutățile din juru-mi, deoarece știu cum să fac asta și-o să am grijă ca ele să nu mă mai afecteze l-a fel de mult ca l-a început. Când eram o tânără într-un trup de femeie, căci abia acum am devenit o femeie adevărată. Această suferință m-a transformat într-una.

         Și timpul a trecut. Încet, torturant de inexplicabil, l-a fel de obositor ca-n primele ore fără el. Dar totuși, mult mai sigur și frumos decât mi-aș fi imaginat. Totul, doar ca într-o bună zi, după câteva săptămâni de la incident să-mi privesc reflexia din oglindă. Mă vedeam atât de goală, deși purtam aceleași haine bune pe care mi le aminteam dintotdeauna. Dar cu toate acestea, chipul încercănat, plin de durerea despărțirii și aproape palid din cauza insomniilor, își recăpătase cumva strălucirea.

         Timpul părea că s-a oprit. Că m-a învins, deși știam cât de puternică sunt. Dacă nimic nu m-a distrus până la acel moment, atunci timpul nu-mi e potrivnic și nici dușman. Vrea doar ca eu să învăț din propriile greșeli și-mi arată cât de puternică sunt și pot fi pe mai departe. Nu știu cum am reușit, dar am făcut-o. Am reânceput să prind culoare în obraji, pe buze și să-mi simt din nou inima pulsând în pieptul meu. Am revenit l-a viață, deși considerasem că o să mor fără el.

         Un bărbat știe cum să iubească o femeie, atunci când o înconjoară cu bucurii și mici atenții. Când îi zâmbește și o face fericită, dar mai ales când îi oferă ei motive să fie așa. Când reușește să-și deschidă sufletul în fața ei, nu-i ascunde nimic și nu o păcălește niciodată pentru a o obține. El o iubește doar atunci când o caută, când lipsa ei îi devine imposibilă și abia în acea secundă în care-i arată prin gesturi, vorbe și reacții cât de mult îi pasă. Când timpul petrecut cu ea, începe să-i pară insuficient de fiecare dată.

         Bărbații știu să iubească, doar că nu toți o și fac. Știu să-și recunoască faptele, greșelile, acțiunile, doar că nici unul din ei nu o face. Nu în mod deliberat și niciodată convinși. Când un bărbat adevărat iubește, el se predă pe frontul de luptă și devine vulnerabil în fața femeii sale, fără să-l deranjeze acest lucru. Să fii bărbat nu înseamnă să aduci doar resurse financiare acasă pentru a i le oferi ei, ci a-i dărui atenția, grija, protecția și inima ta acelei femei. Să iubești o femeie, nu înseamnă să te înjosești ca bărbat. Ci dimpotrivă, să o repecți. Iar când respecți o femeie înseamnă că ești cu adevărat bărbat și nu un puștan inexplicabil, răzgâiat, plin de ifose, tupeu și-o aroganță ieșită din comun.

         Dar nu toți băieții sunt bărbați și nici toate fetele nu înțeleg duritatea vieții. Nu, decât atunci când aceasta n-o să te plesnească dur peste ceafă, amintindu-ți cine ești, cine-ai fost înainte de a deveni a lui. Oricine ar fi acest el. Așa că, dacă vreți un sfat fetelor, nu-i lăsați pe bărbați să vă conducă viețile. Voi sunteți singurele responsabile de acestea și tot voi aveți dreptul să le trăiți după bunul vostru plac. Pentru că, știți acel moment din viață când credeți că gata. Totul s-a terminat și o puteți lua de l-a capăt? Ei bine, acela e abia începutul suferinței voastre. Dacă fostul nu a dat nici un semn până-n acel moment crucial, abia atunci se va întâmpla ca el să reapară în calea voastră într-un fel sau altul.

         Și de fapt, abia acela are să devină momentul în care vă puteți demonstra vouă înșivă cât de puternice sunteți!