Esmeralda a apărut în viața familiei Capetillo ca o scânteie într-o încăpere plină de dinamită, iar asta îl neliniștește pe Joshua mai mult decât ar vrea să arate. Altfel, n-ar fi venit în persoană, aici, în parcarea unui mall aglomerat, să discute cu mine, în timp ce sora lui mai mică își pierde timpul pe la cumpărături. Adevărul e că, oricât de duri ar fi, până și cei mai de temut oameni își au slăbiciunile lor când vine vorba de familie.

Mă sprijin de portiera mașinii, îmi aprind o țigară și îl privesc cum încearcă să poarte masca de calm impenetrabil, de parcă ar fi controlat fiecare părticică din lumea asta. Dar ochii lui trădează tensiunea – aceeași tensiune care l-a adus aici, cu mâna strânsă nervos pe mânerul portierei. Simt un zâmbet strecurându-mi-se pe buze. Capetillo și ai lui sunt întotdeauna pregătiți, întotdeauna gata să înfrunte pericolele, să lupte până la ultimul om. Și totuși, iată-i, vulnerabili în fața unei verigi slabe.

Joshua nu știe, dar tocmai asta îmi place cel mai mult la oamenii ca el – au impresia că pot controla totul, că nimeni nu le poate pătrunde scutul imbatabil. Dar adevărul e că oricine poate fi zdrobit, mai ales când ți-e frică pentru cineva apropiat.

— Dacă știam că astăzi e vorba de o ieșire la cumpărături în familie, poate aduceam și eu un coș de picnic, să facem din întâlnirea asta ceva de neuitat, spun, cu o urmă de sarcasm în glas.

Joshua mă privește încordat, fără urmă de amuzament, dar asta doar îmi intensifică plăcerea. Adevărul e că toată situația asta mă distrează la culme.

Joshua scoate din buzunar un tub de medicamente și mi-l întinde, fără să ofere vreo explicație. Nu am nevoie de una. Știu deja ce e în el. Amfetamine. Gustul amar al dezgustului mi se așază pe limbă, transformând într-o clipă toată iritarea într-o furie mocnită.

— Ai de gând să o droghezi? întreb, privindu-l intens.

— Ai spus că nu poți să o controlezi așa cum e acum, răspunde el cu voce joasă. Pastilele astea îi vor calma nervii, o vor ține departe de probleme cât timp îți faci treaba. Poate că nu-i ideal, dar e eficient.

Inspir adânc, încercând să-mi stăpânesc frustrarea, dar furia nu se lasă domolită. Știm amândoi ce fac pastilele astea, iar „eficient" e doar o scuză slabă. Drogurile îi vor adormi emoțiile, îi vor amăgi mintea, dar totul e o iluzie temporară.

— Chestiile astea amorțesc doar pentru o vreme, Joshua. Și când încetează să le ia... ce crezi că se va întâmpla? Te joci cu focul, îi spun, iar avertismentul meu e la fel de tăios ca lama unui cuțit.

Joshua mă privește rece, de parcă replicile mele ar fi doar niște cuvinte goale.

— Așa cum ai procedat în cazul lui Diego, poți să o faci și cu ea.

Diego. Amintirea lui îmi trece ca o umbră prin minte, dar situația e alta.

— Diego a trecut printr-un episod traumatic. Era vulnerabil. A fost simplu să folosesc sugestia asupra lui. Esmeralda e altceva. Probabil toată viața ei a fost un episod traumatic continuu. Trauma e parte din ea, iar niciun truc, nicio pastilă, nici măcar luni întregi de terapie nu vor scoate asta din ea.

Între mine și Joshua se așterne o tăcere tensionată, o tăcere în care amândoi știm adevărul. Esmeralda nu e Diego.

— Știu că ai învățat niște trucuri murdare, despre cum să te joci cu mintea oamenilor. Adevărul e că nu-mi pasă dacă metodele tale îi fac rău, îmi spune, cu o sinceritate tăioasă. Realitatea e că probabil nu mai are ce să piardă. Dacă nu poate fi salvată... poate ar trebui să-i curmăm suferința.

Sora lui – acea verigă slabă în armura de fier a familiei Capetillo – este, în ochii lui, deja pierdută. Îl văd cum își strânge pumnul, de parcă și-ar domoli tremurul de nervi.

— Nu pot să trăiesc știind că undeva, în lumea asta, sora mea se luptă singură cu cei mai întunecați demoni, continuă el, fiecare cuvânt mai apăsat decât ultimul. Mintea ei e distrusă, iar noi nu avem luxul timpului. Terapia nu e o opțiune, nici răbdarea. Dacă tu nu o poți aduce înapoi la realitate, atunci nimeni n-o va putea face. Decizia este a ta.

Rămân tăcut, simțind greutatea cuvintelor lui ca un cuțit. Joshua vrea un răspuns clar: ori o salvez cu metodele mele, indiferent de riscuri, ori îi pun capăt suferinței, pentru totdeauna. Așteaptă să fiu eu cel care alege calea – fie una de salvare prin orice preț, fie una de final.

Când am rămas orfan, am petrecut multe luni de unul singur, hoinărind pe străzi, ajungând să mă comport mai mult ca o fiară decât ca un om. Într-o zi, când aproape mă împăcasem cu ideea că viața mea se va sfârși acolo, am întâlnit un om care mi-a schimbat destinul. Un hipnoterapeut. Dar nu unul obișnuit, cu un cabinet confortabil într-un cartier respectabil sau angajat într-o clinică elegantă. Nu, el era diferit. Pierduse totul – familie, casă, demnitate. Nu mi-a spus niciodată cum ajunsese în starea aceea, dar vedeam în ochii lui o rezistență pe care nu o întâlnisem nici măcar la cei mai duri oameni de pe stradă.

Omul ăsta era regele străzilor. Majoritatea oamenilor fără adăpost pe care îi întâlneam erau drogați și decăzuți, pierduți în nebunia lor zilnică. Și, cumva, el îi controla. Nu prin forță, ci prin ceva mai subtil – puterea sugestiei, acea abilitate de a manipula mințile, de a influența gândurile și de a calma demonii care le bântuiau sufletele. Oamenii îl respectau, ba chiar îi erau supuși, iar asta nu venea din frică pură. Deși era respectat ca un fel de lider, părea inocent. N-ar fi rănit nici măcar o insectă. Dar avea o forță aparte, o putere de necontestat.

Învățând de la el, am realizat cât de letal poți deveni fără să ridici un deget, doar prin puterea cuvintelor și a privirilor calculate. Am învățat cum poți domina o minte, cum poți planta frica fără să ameninți, cum poți controla fără să atingi. Cu o simplă sugestie, o frază rostită pe tonul potrivit, îi vedeam pe cei mai duri oameni din jur cum își pierd echilibrul, cum se prăbușesc sub propria incertitudine. Manipularea minții devenise un joc la care el era un maestru desăvârșit, iar eu, un elev atent.

Și, deși mi-am ales alt drum, unul mai întunecat, nu am uitat niciodată lecțiile lui. Nu am răbdarea și nici interesul de a dezgropa slăbiciunile fiecărui om din jurul meu. Prefer un stil mai direct – o soluție clară, chiar brutală, când situația o cere. În lumea mea, violența nu e doar un mijloc de a rezolva conflictele, ci și un mod de a menține controlul, de a stabili rapid limitele.

Puterea sugestiei, deși interesantă, îmi servește doar ocazional, atunci când am nevoie de un

avantaj decisiv. Da, am învățat de la cel mai bun cum să folosesc cuvintele pentru a răscoli mințile, dar mi se pare o abordare epuizantă și, uneori, inutil de complexă. Prefer să fac lucrurile să fie clare și eficiente, să transmit un mesaj fără ambiguități.

Nu-mi place să recunosc, dar e ceva în situația asta care mă frustrează, ceva ce nu pot explica pe deplin. Faptul că Esmeralda va deveni aproape inertă, lipsită de orice trăire autentică, îmi stârnește un disconfort subtil, însă real.

Recunosc că îmi place să o observ cum reacționează, să văd freamătul fricii în ochii ei, chiar dacă nu tot timpul scopul meu este să o sperii. Dar e ceva fascinant în procesul de apropiere, ca atunci când încerci să îmblânzești o pisică sălbatică – acea perioadă în care treptat construiești o încredere fragilă, cu fiecare mică interacțiune. Dar aici... pastilele astea îmi răpesc complet șansa de a vedea orice reacție autentică de la ea, de a vedea dacă reușesc să-i depășesc barierele.

În fața efectelor lor, Esmeralda va fi doar o umbră, o versiune neutralizată, redusă la o stare lipsită de orice emoție reală. Și asta nu doar că distruge întreaga dinamică – dar și întregul scop al acestui joc pe care-l începusem cu ea.

Pe de altă parte, trebuie să recunosc că planul fratelui ei are un avantaj incontestabil. În misiunile care mi-au fost date, eficiența e mai importantă decât orice altceva, iar să călătoresc cu o persoană instabilă emoțional ar putea să complice lucrurile chiar și pentru mine. O Esmeralda adormită, liniștită de pastilele astea, ar fi mult mai ușor de gestionat.

Arunc tubul în aer și îl privesc pentru o clipă, urmărind cum se rostogolesc capsulele în interiorul recipientului, fiecare rotire reflectând decizia mea de moment. Apoi îl prind dintr-o mișcare rapidă și îl bag în buzunar. Am să-i spun că sunt recomandate de Sofia – o mică minciună, dar necesară. Vom încerca așa. Și, dacă lucrurile nu funcționează cum mă aștept, am oricând opțiunea să renunț la acest plan.

— Am adus și lucrurile de pe lista pe care mi-ai trimis-o, îmi spune încercând să schimbe subiectul. Am făcut rost și de o mașină care vă așteaptă pe cealaltă parte a graniței, iar până la tunel o să vă ducă Donovan. Tot nu înțeleg pentru ce ai nevoie de zece litri de benzină.

— Pentru orice eventualitate, răspund, forțându-mă să-mi maschez entuziasmul.

Am învățat că, în situații asemănătoare, „orice eventualitate" poate însemna diferența dintre succes și eșec.

— Nu pot garanta că o să reușesc să-i distrug demonii din minte, îi spun, cu o notă de resemnare în glas. Dar o să încerc. Totuși, dacă nu reușesc... ești sigur că vrei să-i curm suferința?

Ochii lui se întunecă o clipă, privirea lui e de gheață, dar în spatele acelei măști reci simt fiorul unei ezitări. Oricât de rece ar fi lumea noastră, orice decizie finală lasă o umbră, o cicatrice pe sufletul celui care o dă. El își lasă capul ușor pe spate, inspiră adânc și dă din cap, aproape imperceptibil, ca un răspuns tăcut.

— Trebuie să mă întorc la ea, e mai rău decât un copil, spun, simțind o ușoară exasperare în glas. Nu pot s-o las nesupravegheată nici măcar o clipă. Cine știe unde ajunge să vomite sau să leșine din nou.

Îmi frec fruntea, simțind o oboseală care nu vine doar din efortul fizic, ci din complexitatea fiecărui moment petrecut cu Esmeralda. Nu e deloc simplu – e fragilă și instabilă. Deși știu ce am de făcut, o parte din mine știe că e doar începutul unei misiuni care va fi mai complicată decât toate la un loc.

— Doar să nu folosești acel combustibil ca să-i dai foc, îmi spune, un zâmbet ironic abia schițat în colțul gurii, în timp ce-mi întinde rucsacul cu lucrurile pe care le-am cerut noaptea trecută.

Îi iau rucsacul, simțindu-i greutatea, fiecare obiect din el ales pentru o posibilă urgență. Comentariul lui mă face să ridic privirea, întâlnindu-i ochii care îmi urmăresc reacția, ca și cum ar încerca să deslușească ce e în mintea mea. Îl ignor, dar o parte din mine e conștientă de subtextul întunecat al remarcii sale.

— Ai răbdare, spun, strecurând și eu o umbră de ironie. Combustibilul are mai multe întrebuințări...

Îi strâng mâna scurt, semn că discuția noastră s-a încheiat. Restul detaliilor pot fi rezolvate prin mesaje sau la telefon. Mă îndrept spre mașină și deschid portbagajul, aruncând rucsacul acolo. Înainte de a închide, rămân o clipă nemișcat, acordându-mi un moment de respiro, conștient de direcția în care am ales să merg.

Ultimul lucru la care m-aș fi așteptat, lucrând pentru Jeshua, este să ajung în postura asta: să fiu responsabil de protecția unei copile, pentru că, indiferent de vârsta Esmeraldei, în fața mea se dezvăluie o minte fragilă, marcată de frică. Și acum, pe deasupra, va fi sub influența drogurilor, un pas riscant în direcția unei stabilități artificiale.

Închid mașina și mă îndrept înapoi spre magazine, cu pași măsurați, dar simțind un fior neașteptat de entuziasm. Gândul că o voi găsi pe Esmeralda, îmbrăcată într-un mod mai obișnuit, îmi stârnește o curiozitate pe care nu mi-o explic pe deplin. Poate că schimbarea asta o va ajuta să pară mai aproape de realitate, mai ancorată, să lase în urmă, fie și pentru o clipă, imaginea acelei ființe fragile și înspăimântate pe care o port cu mine de la prima întâlnire.

Pe măsură ce trec printre vitrine și privesc mulțimea, îmi dau seama că e mai mult decât un simplu gând de moment. Parcă îmi doresc să văd în Esmeralda ceva nou, ceva care ar putea să mă facă să înțeleg mai bine de ce m-am implicat în situația asta.

După câteva minute care par ore interminabile, o zăresc într-un magazin de haine ieftine, înconjurată de o vânzătoare agitată și un agent de securitate. Inima îmi bate mai tare, iar sângele îmi fierbe – nu-mi dau seama în ce belea a intrat, dar, din felul în care se desfășoară scena, știu că trebuie să intervin rapid. Privirea ei e coborâtă, lipită de podea, refuzând să-și întâlnească „acuzatorii" în ochi. Acea teamă, acea rușine, sunt slăbiciuni de care trebuie să o scap cât mai curând.

Agentul o bruschează ușor, împingând-o în direcția camerei de securitate, în timp ce vânzătoarea gesticulează frenetic, aruncând cuvinte dure și disprețuitoare. Nu înțeleg pe deplin situația, dar nu contează. Măresc pasul, fiecare fibră din mine tensionată, pregătită de acțiune. Pe măsură ce mă apropii, încep să prind frânturi din conversația lor și șoaptele celor din jur – cuvinte ră

utăcioase, interpretări crude, o avalanșă de judecăți aruncate asupra unei persoane care abia încearcă să-și găsească un loc.

Într-o clipă, ajung lângă ei, gata să preiau controlul situației.

— Sper să ai un motiv al dracului de rezonabil pentru modul în care te porți cu ea, altfel, promit că locul ăsta va dispărea de parcă nici n-ar fi existat, spun folosind vocea mea calmă, dar letală, fiecare cuvânt trasând o amenințare pe care o pot duce până la capăt fără să clipesc.

Agentul se oprește brusc, mâna lui retrăgându-se de pe brațul Esmeraldei, iar vânzătoarea dă înapoi, privindu-mă cu o ezitare care o trădează. Între noi, tăcerea devine mai grea decât orice explicație pe care ar putea să o inventeze. Simt cum aerul se schimbă, cum își dau seama, unul câte unul, că nu e loc de negociere și că orice scuză falsă sau o mișcare greșită le va transforma ziua în coșmarul vieții lor.

Îi fac un semn autoritar Esmeraldei să vină lângă mine, iar ea se conformează imediat, fără să scoată un cuvânt. Odată ce o simt în siguranță, la dreapta mea, unde nimeni nu va îndrăzni să se apropie, îmi încrucișez brațele la piept și îi privesc pe cei doi cu o răceală calculată, așteptând explicațiile care întârzie să apară.

E evident că știu cine sunt. La naiba, am trecut prin prea multe să nu fi devenit o figură bine cunoscută în oraș. Fiecare arestare, fiecare proces, fiecare amenințare publică – toate au lăsat o amprentă asupra orașului. Sunt, de fapt, o emblemă a fricii și a controlului. Orice le-aș spune, ei știu că am capacitatea de a-mi duce amenințările până la capăt.

Vânzătoarea face un pas înapoi, pierzându-și brusc siguranța, iar agentul încearcă să-și păstreze postura, dar îi văd ezitarea. Aștept, fără să mă mișc, privindu-i intens, ca și cum fiecare secundă de tăcere ar tăia puțin câte puțin din curajul lor.

— Se comporta ciudat, credem că ar fi putut sustrage ceva, îngaimă agentul, vocea lui tremurând ușor în fața privirii mele.

Agentul de securitate e un bărbat robust, trecut de patruzeci de ani, cu o figură aspră și linii adânci pe chip, semnele unei vieți în care autoritatea și strictețea sunt esențiale. Poartă o uniformă neagră, bine călcată, iar ecusonul lui lucios pare să reflecte imaginea unui om care și-a construit cariera din disciplină și, probabil, dintr-o nevoie continuă de a simți că deține controlul. Privirea lui e înghețată, dar ochii îi trădează ezitarea când mă vede – un amestec de profesionalism și teamă care îl face să-și regândească poziția. Știe că autoritatea lui are limite și că, în fața mea, ele sunt chiar foarte fragile.

Vânzătoarea, în schimb, pare o femeie tânără, în jur de treizeci de ani, cu o privire tăioasă și gesturi exagerate, semne clare ale unei persoane care se folosește de micile puteri conferite de slujba ei pentru a-și impune prezența. Poartă o uniformă simplă, dar clar ordonată, iar părul prins strâns în coadă o face să pară și mai rigidă, o imagine a unei perfecțiuni autoritare care frizează ridicolul. Are o postură defensivă, brațele încrucișate la piept, de parcă ar vrea să se apere de privirea mea sau să-și susțină falsa impresie de superioritate. Dar în ochii ei, în spatele unei îndrăzneli prost înțelese, văd o ușoară panică, ca o persoană care știe că a mers prea departe și că acum nu mai poate să dea înapoi.

Împreună, par o echipă care s-ar bucura de orice ocazie să-și exercite autoritatea asupra celor pe care îi consideră mai slabi, dar au greșit persoana.

— Nici măcar un câine vagabond nu s-ar înjosi să ridice ceva din acest loc, continuu, iar cuvintele mele îi fac să tremure ușor. Așa că îți sugerez să-ți ții în frâu acuzațiile și să o lași să plece.

Agentul își drege glasul, bâiguind ceva despre o neînțelegere, dar eu îi arunc o privire care-l face să tacă instantaneu. Știe că niciun „pardon" nu-l va salva acum. Vânzătoarea se retrage încet, murmurând scuze aproape inaudibile.

Fără să le mai acord o privire, îi fac semn Esmeraldei să mă urmeze și mă îndepărtez, lăsând în urmă scena penibilă și cei doi blocați între rușine și teamă. Pașii mei sunt fermi, iar ea mă urmează fără un cuvânt, ca și cum a înțeles că întrebările nu își au locul acum.

Pe drum, simt că respiră mai greu, de parcă eliberarea din ghearele acelei situații e la fel de copleșitoare ca momentul în sine. Nu mă uit la ea, dar simt ezitarea ei, confuzia – și o urmă de recunoștință pe care nu și-o permite încă în mod deschis. Pentru mine, însă, totul a fost doar un detaliu, o problemă minoră pe care am rezolvat-o fără ezitare.

— Data viitoare când intri într-un magazin, încearcă să nu dai de belea, spun rece, fără să-mi încetinesc pașii. Mă aștept să nu-mi îngreunezi misiunea mai mult decât e cazul.

— Sigur, dar am o problemă... spune ea, cu o expresie ce pare un amestec ciudat de vinovăție și provocare.

O privesc cu exasperare, gata să întreb ce n-a mers de data asta.

— Care? întreb, vocea mea lăsând clar că am răbdarea pe sfârșite.

Ea scoate încet din buzunar o pereche de cercei strălucitori și îi ridică între noi, de parcă ar testa o limită pe care nici măcar eu nu știam că o am.

— Am uitat să le returnez... acești cercei, spune, un zâmbet răutăcios apărând pe fața ei.

Rămân nemișcat, ca și cum tocmai m-ar fi lovit un fulger. Aș fi putut să ghicesc orice altceva, dar nu că acuzațiile erau, de fapt, adevărate. Îmi ia câteva secunde să procesez ce se întâmplă și, într-un fel neașteptat, izbucnesc într-un râs isteric, hohotele scăpându-mi fără control. Chiar și Esmeralda e surprinsă, privindu-mă ca și cum așteaptă să văd dacă sunt pe cale să mă enervez sau să continui să râd.

— Ascultă, spun, în cele din urmă, calmându-mă, dar cu un zâmbet încă în colțul buzelor. Data viitoare când îți vin idei de genul ăsta, măcar spune-mi din timp, da?

Ironic, în toată absurditatea momentului, realizez că Esmeralda are mai multă personalitate decât am crezut – un amestec de curaj și nebunie care, pentru o clipă, mă face să o văd altfel.