PARTEA I    

— Până la urmă, ai avut dreptate. Am un fel de a ieși în evidență, chiar și atunci când încerc să rămân invizibilă. Tocmai de aceea am furat cerceii, doar ca să-ți demonstrez că pot fi și altceva, altcineva. Sunt sigură că nimeni nu m-a văzut când i-am luat, dar agitația, acea neliniște pe care n-am știut s-o ascund, probabil că mi-a trădat intențiile. 

Death oftează încet, dar acel zâmbet periculos, aproape intrigat, îi rămâne pe față. Privește fix la mine, de parcă fiecare fibră a mea ar fi un secret pe care îl poate descifra. Nu mă pot abține să nu tresar, ca și cum acea privire întunecată și intensă mi-ar ajunge direct în suflet. Și nu pot să nu mă întreb — cât de bine mă cunoaște deja?

 — Ai luat o decizie pripită, fără să mă consulți anterior. Și, având în vedere că n-am stabilit vreo regulă clară, de data asta o să trec cu vederea, zice el, încrucișându-și brațele și ridicând din sprâncene cu o privire evaluatoare. Dar sper că ai învățat ceva din întâmplarea asta.

Zâmbetul care îi joacă pe buze îmi dă de înțeles că are ceva de spus. Știu că așteaptă o reacție, așa că îi dau una, ridicând din umeri, provocatoare.

— Să nu mai fur cercei? încerc eu, zâmbind puțin. Dar mă surprinde când dă ușor din cap, ca și cum răspunsul meu l-a amuzat.

— Pot să te învăț cum să-i furi fără să fii prinsă, îmi răspunde, coborându-și vocea ca și cum mi-ar împărtăși un secret. Dar, vezi tu, lecția pe care trebuia s-o înveți — și, sincer, sunt cam dezamăgit că n-ai prins-o din zbor — e că eu am întotdeauna dreptate, Esmeralda.

Privirea lui intensă contrastează cu acel zâmbet jucăuș, iar sarcasmul îi răsună clar în fiecare cuvânt. E atât de sigur pe el încât simt nevoia să mă apăr, să îi spun că poate nu e chiar așa, dar el continuă înainte ca eu să apuc să răspund.

— Uite cum stă treaba, îmi spune, arătând spre mine cu degetul într-un gest teatral. Acum că ai realizat acest lucru profund — cum că eu am dreptate — poate o să fie mai ușor să discutăm anumite subiecte... și să trecem prin anumite, hmm, provocări din misiunea noastră. Pentru că, hai să fim sinceri, o să fie mai simplu pentru noi dacă tu înveți de pe-acum cum stă treaba.

Îmi aruncă o privire complice, iar ironia din vocea lui mă face să-mi dau seama că îi face plăcere să mă provoace, să-mi pună la încercare răbdarea și să mă tachineze. În spatele sarcasmului și al acelei atitudini jucăușe, însă, e și o urmă de seriozitate.

— Ai grijă ce încerci să mă înveți, am o memorie destul de bună, îi spun, ridicând din sprânceană într-o provocare. S-ar putea să-mi depășesc maestrul!

E ciudat să mă simt în largul meu lângă el, după tot ce s-a întâmplat în ultima săptămână. Mi-ar plăcea să cred că e doar un moment de respiro, că n-ar trebui să mă amăgesc cu ideea asta de confort temporar. Știu bine ce fel de om este Death și că în prezența lui nu există siguranță, doar iluzia ei. E genul de persoană la care ar trebui să fiu atentă în orice secundă, pentru că o clipă de neatenție ar putea să mă coste mai mult decât îmi dau seama acum.

Și totuși, mă surprind rămânând, simțindu-mă legată de el, de o  curiozitate care îmi depășește instinctele de supraviețuire. Nu știu dacă e dorința de a-mi dovedi sau de a înțelege ceva despre mine în acest context. Știu doar că, la fel de greșit cum e, nu mă simt îndemnată să mă retrag.

— Depăși? Dragă, mai întâi învață să stai pe picioarele tale în prezența mea, apoi vom vorbi despre depășiri.

Tonul lui e o combinație de avertisment și sarcasm, iar eu simt cum mă împinge să îmi definesc limitele chiar în acest moment. Dar o parte din mine refuză să se lase intimidată.

— Dacă îmi dau seama cum să mă descurc lângă tine, atunci să nu ai vreo îndoială că voi putea să o fac.

Surpriza i se strecoară subtil pe chip, un gest atât de mic încât aproape că-mi scapă, dar e acolo. E ca și cum n-ar fi anticipat niciodată să-i răspund astfel, cu această siguranță care, dacă sunt sinceră, nici măcar mie nu-mi era cunoscută până acum. Incidentul din magazin, momentul în care a intervenit fără ezitare, ridicând între mine și acei angajați un zid neclintit, mi-a sădit fără voie o încredere ciudată în el.

— Zic să purcedem, spune el. Hainele alea nu se cumpără singure, și mi-e că dacă mai continuăm discuția, o să ajungi să plângi din nou.

— Stai liniștit, Death, îi răspund mai puțin curajoasă de această dată. Dacă încep să plâng, promisiunea e că lacrimile mele vor fi singura amintire pe care o vei păstra de la mine.

— Amintirile sunt... suprapreciate, îmi răspunde el, vocea lui scăzând până la un ton aproape șoptit. Prefer realitatea, iar tu ești, momentan, mai interesantă decât amintirile.

— În regulă, zic, încercând să-mi recapăt controlul asupra glasului. Atunci, să mergem înainte. Dar nu vreau să te aud plângând mai târziu când vei constata că eu pot fi o realitate destul de greu de uitat.

Death se apropie de mine, doar cât să-mi simtă prezența, vocea lui rămânând scăzută, hipnotică.

— Vei afla, Esmeralda, că eu nu uit niciodată nimic. Hai să vedem dacă ai și gusturi pe măsura tupeului proaspăt descoperit.

Mă întorc și încep să merg, lăsându-l să-mi urmeze pașii, dar îi simt prezența aproape de mine, ca o umbră mereu atentă, gata să intervină la primul semn de ezitare. Și în ciuda tonului și al replicilor acide, amândoi știm că ceva a fost stabilit în tăcere.

***

Mă plimb printre rafturi, dar tot ce văd în jur pare inaccesibil, de parcă n-aș merita nicio haină din cele expuse înaintea mea. Nu sunt obișnuită să ies la cumpărături. Întotdeauna am purtat ceea ce îmi era adus de mama sau, mai des, de David. Așa că hainele mele sunt, de cele mai multe ori, fie prea mari, fie prea mici, nepotrivite, fără să îmi aparțină cu adevărat.

Nici nu mai știu exact când David a început să ne restricționeze ieșirile. A fost un proces lent, o serie de măsuri care s-au acumulat până ce au devenit o realitate completă. Mai întâi, ne-a interzis ieșirile de rutină, apoi s-a asigurat că singurele drumuri pe care aveam voie să le fac erau spre școală sau, mai târziu, liceu. Nu eram liberă nici măcar să ajung singură acasă. El venea mereu să mă ducă, să mă aducă înapoi.

Câteodată, mă lăsa să aștept ore întregi în fața clădirii, din cauza muncii lui ca polițist, care nu se alinia niciodată cu programul meu. Stăteam acolo, uneori simțindu-mă ca un străin pe propriul teritoriu, cu ochii urmărind trecătorii și viața din jur, întrebându-mă cum ar fi să am și eu acea libertate neîngrădită. 

— Cu mult timp în urmă, am fost nevoit să urmăresc timp de două săptămâni fiecare mișcare a unei tipe, spune el, cu un calm rece în voce. Trebuia să-i știu exact programul, să aflu la ce oră nu va fi acasă pentru a intra în locuința ei fără să fiu văzut. Am stat ascuns într-un Volvo, în căldură, fără confort, luptându-mă cu nevoile fiziologice, cu plictiseala care părea să-mi mănânce fiecare minut și cu pericolul constant că aș putea fi prins.

Se oprește o clipă, măsurându-și cuvintele, iar privirea lui e tăioasă, dar calmă.

— Și cu toate astea, continuă el, nu am simțit că îmi pierd răbdarea, nici măcar o dată, așa cum mi se întâmplă acum, cu tine, Puștoaico. Asta chiar e o premieră pentru mine.

— Ce am făcut?! 

— Hai, chiar nu-ți dai seama? zice el, privindu-mă amuzat peste marginea tricoului. Ai pus mâna pe tricoul ăla de zece ori și tot îl privești ca pe o ecuație de fizică.

Mă uit la el, încercând să-i explic.

— Doar că... nu știu dacă mi se potrivește.

Râde ușor și își dă ochii peste cap.

— Esmeralda, nu te gândi atât! Nu-i ca și cum te pregătești pentru o gală de Oscar. E doar un tricou. Crezi că o să scrie în ziare că ai ales ceva nepotrivit?

Îi văd zâmbetul jucăuș și realizez cât de nesemnificativ pare pentru el acest moment.

— Hai, probează-l și scapă-ne de griji.

N-are cum să înțeleagă, și e inutil să încerc să-i explic de ce mă comport așa. El vede doar indecizie acolo unde eu simt o luptă. Am făcut destule deja pentru a-i stârni mila sau, cine știe, poate chiar exasperarea. Nu am nevoie de altcineva care să mă privească de sus, așa că iau trei  perechi de blugi identice, două hanorace simple, patru  tricouri  și niște adidași negri care par să mi se potrivească. Fără să mă uit în urmă, mă îndrept spre casă, nervoasă că mi-a ruinat singurul moment în care puteam să aleg ceva pentru mine.

— Te-ai supărat, concluzionează el nonșalant, când ieșim din magazin, privindu-mă de parcă tocmai a descoperit un mister minor.

— Sunt unele lucruri pe care nu ai cum să le înțelegi, Death! îi răspund, strângând mai tare pungile în mâini.

Zâmbetul lui ironic reapare, fără urmă de remușcare.

— Trebuie să recunosc, îmi plăceai mai mult când te smiorcăiai, zice el, cu un aer teatral, de parcă ar fi pierdut ceva prețios.

Îmi dau ochii peste cap, dar nu reușesc să-mi înăbuș un zâmbet mic, deși sunt încă iritată.

— Ei bine, păcat, pentru că n-o să mă mai vezi plângând prea curând.

Zâmbetul lui se adâncește și pentru o clipă pare că e pe cale să spună ceva, dar se oprește, lăsând un aer de mister.

Ani de zile am fost forțată să-mi ascund orice urmă de emoție, să-mi reprim chiar și cea mai mică tristețe, pentru că orice dovadă de slăbiciune îl înfuria pe tatăl meu vitreg. Orice lacrimă îl irita, orice ezitare îl transforma într-o amenințare, iar eu învățasem să mă ascund în mine, să nu las nimic la vedere. Când, în sfârșit, am scăpat de el, nici măcar n-am avut timp să-mi jelesc mama, să plâng pentru mine, să plâng pentru tot ce pierdusem. 

De când am ajuns aici, de când am simțit pentru prima oară că sunt liberă, am lăsat acea durere închistată să iasă. Lacrimile mele sunt, în sfârșit, dovada că trăiesc și că îmi permit să mă eliberez. Dar pentru Death, asta pare o slăbiciune. În ochii lui, văd o altă așteptare — o altă lecție. E ca și cum ar încerca să-mi spună că, dacă vreau cu adevărat să obțin dreptatea, să-l înfrunt pe Mendes, va trebui să devin mai puternică decât sunt acum.

Nu știu dacă pot fi persoana care crede el că ar trebui să fiu. Dar știu că duritatea lui, m-ar putea transforma în acea variantă de mine — una care nu mai plânge, una care nu mai tremură. Dacă vreau să-mi duc răzbunarea la capăt, va trebui să învăț să fiu rece, să fiu nemiloasă. Și cred că tocmai el e cel care poate să mă ajute să fac asta.

— Uite o lecție de viață, Puștoaico. Gloanțele au un impact mai puternic decât lacrimile. Vrei să te descarci? Atunci mai bine eliberezi un cartuș în pieptul celui care te-a rănit, decât să lași lacrimile să curgă și să-i  aducă satisfacție. Când oamenii văd lacrimi, cred că au câștigat. Când văd o femeie capabilă să lovească înapoi, încep să-și facă griji.

— Îmi ceri să las în urmă o parte din suflet, îi spun, simțind cum cuvintele îmi rămân suspendate în aer.

Death mă privește cu o intensitate rece, fără nicio urmă de îndoială sau ezitare.

— Nu, Esmeralda, îți cer să uiți că ai avut vreodată un suflet.

Ne îndreptăm în tăcere spre mașină, iar cuvintele lui încă îmi răsună în minte, ca un ecou rece care nu-mi dă pace. „Uită că ai avut vreodată un suflet." Este atât de simplu pentru el să spună asta, atât de decisiv și de tranșant. Mă întreb dacă a fost vreodată altfel, dacă a simțit măcar o clipă ce simt eu acum.