Dacă Puștoaica pățește ceva, sunt futut. Nu doar pe termen scurt, ci pentru totdeauna. Familia ei o să-mi sară la gât, iar eu nu am chef să dau explicații pentru o prostie care nici măcar nu este vina mea. Așa că trec peste durerea din spate  și cap, și peste sângele care mi se scurge încet de undeva din sprânceană. 

Cuțitul meu este înfipt adânc în ochiul unuia dintre idioți,  mâna mi se încleștează pe mâner când îl scot. Sunetul e scârbos, dar ce să faci?  Sângele îi țâșnește pe obraji, dar nu mă opresc să admir peisajul. Îl termin și pe următorul, care este doar amețit, fără să-mi bat capul cu eleganța.  

Lanterna lor e încă aprinsă pe podea, luminând scena ca într-un film prost de groază. Patru cadavre împrăștiate pe jos, sânge peste tot. Căcatul perfect.

Tipul care a fugit? Clar, nu-i prostul satului, dar nici geniu nu este . Faptul că aleargă prin întunericul ăsta fără lanternă îmi spune tot ce trebuie să știu. Panicat, haotic, și, cel mai important, necunoscător al terenului, dar asta nu-l face mai puțin periculos. 

Problema mea este alta. Esmeralda. Dacă stă nemișcată, cum i-am spus, și nu scoate un sunet, există șansa să treacă pe lângă ea fără să o observe. Dar dacă face ceva stupid, dacă respiră prea tare, dacă se mișcă sau, mai rău, încearcă să vină spre mine, situația devine al dracului de complicată. Panica este contagioasă, iar dacă tipul simte o prezență, o s-o folosească. N-am niciun dubiu că o va ataca. Așa că trebuie să mă mișc repede.

Mă strecor în urma lui, fără să aprind lanterna. În întunericul dens al tunelului, orice sursă de lumină ar putea să-mi trădeze poziția și să-i arate lui drumul, iar asta nu este o opțiune. Pașii mei sunt  aproape imposibil de detectat, fiecare mișcare gândită să reducă zgomotul la minimum.  Faptul că am parcurs deja tunelul înainte îmi oferă un avantaj tactic. Tipul, pe de altă parte, e doar un zgomot haotic care se izbește de pereți. Aud tot: gâfâituri, înjurături murmurate, mișcări grăbite. Este pierdut. Perfect.

Îmi adaptez ritmul la al lui, îi simt panica în fiecare pas. Mă apropii.  Îmi pregătesc lanterna, poziționată sub pistolul ridicat, ambele gata de acțiune. Nu e ideal să trag aici, dar dacă trebuie, o fac.

 Obosește. Îl aud  încetinind. Încă câțiva metri și-l am. Un singur foc, bine plasat, și totul este rezolvat. 

Calculând pașii, îmi dau seama că sunt periculos de aproape de locul unde am lăsat-o pe Esmeralda. Panica începe să mă roadă. Tipul ăsta nu trebuie să ajungă la ea. Nu poate.  Mă opresc, lipindu-mă de peretele rece al tunelului, respirația mi se oprește o clipă, iar mintea îmi rulează calcule. Înălțimea lui, viteza pașilor. Cât de aproape poate fi de ea. Decid. Aprind lanterna.

Lumina pătrunde brutal prin întuneric, o explozie alb-gălbuie care taie pânza neagră a tunelului. Prima imagine care îmi umple câmpul vizual este spatele lui. Fuge  disperat, cu brațele balansându-se greoi. Mișcările lui sunt dezordonate, fără direcție, ca un animal hăituit. Dar apoi o văd pe ea.

Esmeralda este înghețată pe loc, ochii mari, speriați, strălucind în reflexia luminii. Mâinile ei, subțiri, slabe, tremură vizibil când se ridică încet la nivelul feței. Pielea ei pare de un alb straniu în contrast cu hanoracul negru. Degetele ei se răsfiră mecanic, încercând să blocheze lumina care o orbește.  Genunchii i se flexează ușor, ca și cum s-ar pregăti să se prăbușească.

Eu rămân nemișcat, lanterna fixată pe ea. Mâna dreaptă tremură ușor, dar doar pentru o secundă, apoi se stabilizează. Ridic pistolul cu mâna stângă, ajustându-l într-o poziție perfectă. Mișc lumina ușor doar spre ea, astfel încât să o blochez de tot, să nu vadă ce urmează.

Încă câțiva pași și ar putea ajunge la ea. Nu-l pot lăsa. Trag aer adânc în piept și privesc ținta.

Hai, nenorocitule. Fă ultimul pas.

Și apoi apăs trăgaciul. Explozia împușcăturii umple tunelul. Sunetul e ca o gură de Iad care înghite totul. Capul lui zvâcnește înainte, iar pământul îl primește cu o lovitură surdă. Sângele a  țâșnit, desenând o linie neregulată pe pereții tunelului. Privesc cum corpul i se moleșește, pământul sugându-l ca și cum ar vrea să scape de murdăria lui. Respirația mea se calmează complet, iar mâna care ține pistolul coboară încet.

Lanterna rămâne fixată pe fața ei.  Nu-i dau nicio clipă de răgaz să privească dincolo de lumină, spre ceea ce știu că ar putea să-i distrugă liniștea pentru totdeauna. Fără să ezit, fac primul pas spre ea. Treizeci de metri. Douăzeci. Zece.  Mă opresc doar cât să mă asigur că lanterna rămâne între ea și cadavrul care zace într-o baltă de sânge la câțiva metri distanță.

Ajung la rucsacuri. Îmi trec mâna prin curele, apucându-le cu un gest brutal.  O prind de braț cu fermitate, dar nu o bruschez. O iau direct la piept, lipind-o de mine, și-mi duc mâna peste ochii ei, acoperindu-i complet privirea, mutând dinainte sursa de lumină în mâna cu care duc bagajele.

— Nu te uita, șoptesc, dar tonul meu nu-i o rugăminte. Este un ordin.

Încerc să mă mișc repede, aproape că o forțez să meargă înainte, pășind alături de mine. Îi simt tremurul prin fiecare mișcare, dar nu mă opresc. Cu mâna care i-a pus capăt vieții nenorocitului, acum îi protejez ochii de groază. Știu prea bine ce ar vedea. Știu prea bine cum ar arăta pentru ea imaginea aceea.

 La prima curbă, mă opresc. Îi dau drumul Esmeraldei și las rucsacurile și lanterna să cadă, aruncându-le fără nicio grijă pe pământ. Mă prăbușesc peste ele obosit fiind după toate cele întâmplate.

Esmeralda este lipită de peretele tunelului, un manechin stricat, tremurând, incapabilă să facă ceva. Blugii ei sunt o operă de artă grotescă – sânge, murdărie, poate chiar bucăți mici de creier din tipul pe care l-am terminat mai devreme. Își fixează ochii pe ele, fără să clipească, ca și cum încearcă să-și dea seama dacă este real.

Inspir adânc,  iar greutatea momentului apasă. Am făcut tot ce am putut. Am tras. L-am scos din calcul. Am ținut-o departe de ceea ce ar fi putut s-o distrugă. Ce altceva mai pot să fac pentru ea? Nu pot să-i repar mintea. Nu pot să o salvez de ea însăși. Asta este problema ei. Nu a mea. Mă surprind râzând încet, aproape fără sunet, un râs amar care îmi scapă printre dinți.

— Dacă nu încetezi cu privirea aia pierdută, s-ar putea să încep să mă întreb dacă te-am salvat dege...

— Ești bine?

Îngheț pe loc, șocat. Întrebarea asta... sună atât de greșit, de ruptă de contextul grotesc care ne înconjoară.

În ochii ei  strălucește   ceva ce n-am văzut până acum. Nu teamă. Nu supunere. Este ură. Un foc mocnit care pare îndreptat nu spre mine, ci spre ceva mult mai adânc, mai personal. Spre ea însăși, poate. Spre fragilitatea care o face să tremure. Sau spre slăbiciunea care a lăsat-o aici, în picioare, înfruntând umbrele propriului suflet.

Când a fost ultima oară când cineva mi-a pus această întrebare? Când a fost ultima dată când cineva s-a gândit dacă EU sunt bine? Răspunsul îmi scapă, pierdut într-un trecut care nu mai contează.  Există ceva în vocea ei care mă lovește într-un loc pe care nu-l mai simt de mult timp.

— Eu? Perfect. Cred că întunericul  scoate ce am mai bun din mine, iar dacă mă compari cu cel care tocmai și-a pierdut capul, sunt fantastic!

O lacrimă îi scapă, alunecând pe obrazul murdar, dar o șterge rapid cu dosul palmei, ca și cum ar vrea să o ascundă de mine. Un gest mic, dar care strigă mai tare decât orice cuvânt. Mă trezesc ducând instinctiv mâna spre buzunar, unde simt conturul familiar al flaconului. Pastilele pe care fratele ei mi le-a dat.

Îl scot și  privesc recipientul simțind că am de luat o decizie importantă. Într-un fel, ar fi cel mai simplu lucru. Îi dau una, o liniștesc, o fac să uite pentru câteva ore. 

— Poate ar fi fost mai înțelept din partea lor să-ți spargă gura și nu capul.

Mă pregătesc să-i răspund ceva tăios, dar ea se apropie și se lasă la același nivel cu mine. Își ridică mâna, aceeași cu care își ștersese lacrima, și începe să-mi curețe sângele de pe față. Mișcările ei sunt nesigure, aproape stângace, dar sunt acolo. Degetele ei ating pielea mea cu o delicatețe pe care nici măcar nu știu dacă o merit.

Să mă ia dracu! Ce naiba se întâmplă aici? Mă uit la ea, surprins, în timp ce continuă.

Lumea s-a întors cu susul în jos. Îmi vine să râd, dar nu scot niciun sunet. Pentru prima oară în mult timp, nu am nimic de zis.

Scot o pastilă din flacon, fără să mă gândesc prea mult, și o bag în gură. Esmeralda continuă ceea ce face,  de parcă asta ar putea șterge și tot ce s-a întâmplat înainte. O sparg între dinți, iar gustul amar îmi inundă gura, dar o urmă dulceagă îmi rămâne pe limbă, suficient cât să mă enerveze.

Ea se oprește, iar ochii ei mă cercetează. În mod clar încearcă să înțeleagă ce naiba tocmai am făcut. Sprâncenele i se arcuiesc ușor, iar vocea, când vorbește, e mai curioasă decât aș fi crezut.

— Pentru ce ai luat acea pastilă? întreabă.

Mestec amarul rămas, ezit o fracțiune de secundă, dar aleg să nu-i dau nici măcar o explicație vagă. Ridic din umeri, scuturând capul ușor, iar colțul gurii mi se ridică într-un zâmbet lejer.

— Habar n-am.

ĂSTA ESTE PURUL ADEVĂR.