— Să știi că sunt impresionat de cantitatea de lacrimi pe care o poți produce.

     Îmi dau ochii peste cap, sarcasmul lui începe să mă calce pe nervi. Mă întreb cât de mult se poate bucura din această plăcere amară de a fi ironic. Poate că ar trebui să-i spun direct să înceteze, dar nu vreau să îl hrănesc și mai mult cu reacția mea. Oricum ar fi, trebuie să găsesc o modalitate de a-l stinge.

     — Sper că nu ai plănuit să îmi aduni lacrimile într-un borcan ca să le numeri. 

     După replica mea, îl văd pe Death ridicând ușor din sprâncene, un zâmbet subtil apărând pe buzele lui.  Îmi simt inima bătând mai repede în piept, în timp ce mă întreb ce gândește cu adevărat. Oare se simte provocat de replică sau îi trezește un fel de admirație pentru abilitatea mea de a-i face față cu aceeași monedă? 

     — Nu te chinui, știu că nu ai avut prea multe șanse să-ți exersezi umorul, apropo,  borcanele de lacrimi nu sunt la modă în cercurile mele sociale.

     — Și ce este în trend, în lumea ta?

     —  Să fii mereu pregătit pentru orice provocare. Și eu sunt tot timpul pregătit să fac față oricărui obstacol, tu ești?

     Privesc în ochii lui, deși mi-am promis că nu o să mai fac acest lucru.  Ei îmi transmit o vechime și o înțelepciune care ar putea să spulbere orice iluzie despre o minte tânără și nesățioasă. Pornește în mine  o stare stranie, aceea în care te simți confruntat cu atâta experiență și vicisitudine încât nu poți să-ți stăpânești nici măcar propria respirație. Ca și cum întreaga sa existență este înscrisă în acele priviri, o poveste a vieții și a morții, a unui trecut pe care eu doar încep să-l întrezăresc.

     — Așa credeam și eu, spune închizând laptopul apoi ridincându-se de la masă.

     — Ți-am băgat hainele la spălat seara trecută, poți să le îmbraci acum, sigur sunt uscate. Pregătește-te să ieșim, trebuie să adunăm cele necesare pentru această călătorie.

     — O să merg cu tine? Întreb alarmată.

     — De ce ești atât de surprinsă, nu-ți place compania mea?

     — Nu cred că surprinsă este cuvântul potrivit. Mai degrabă, îngrijorată. Unde mergem?

     — Tu ai nevoie de haine potrivite pentru această călătorie, eu am nevoie de mască de gaze, lanterne, o trusă nouă de urgență și alte câteva lucruri puțin mai greu de procurat. Ai maxim cinci minute la dispoziție ca să fii gata. 

     Tocmai a spus că are nevoie de o mască de gaze? Asta-i lipsește lui pentru această misiune? Nici nu vreau să mă gândesc care sunt lucrurile greu de procurat despre care vorbea.

     Death părăsește camera, cu laptopul  în mână, iar eu rămân, încercând să îmi adun gândurile. Pare să aibă un dar de a lăsa oamenii fără replică, fiecare dintre cuvintele sale sarcastice venindu-i firesc, ca și cum ar fi antrenat în acest artificiu până la perfecțiune. Îmi dau seama că este maestru în arta conversației, în timp ce eu abia reușesc să țin pasul cu el. Este ca și cum a știut întotdeauna ce să spună pentru a mă arunca în derută, iar eu am căzut în capcana subtilității lui fără să-mi dau seama.

     Găsesc mașina de spălat în baie, iar un sentiment de ușurare mă cuprinde. Baia, deși veche, emană un aer de curățenie. Măsurând fiecare obiect cu privirea, observ că nu abundă în lucruri - doar strictul necesar: detergent de rufe, gel de duș, pastă de dinți și periuța, un parfum și câteva prosoape curate. Singura excepție este baxul de hârtie igienică, așezată într-un colț al încăperii. Îmi pun în minte această mică observație, gândindu-mă cum aș putea folosi această informație împotriva lui, atunci când replicile lui sarcastice încep să mă irite.

     Dialogurile cu el pot fi un teren minat, așa că trebuie să fiu atentă să nu trec anumite limite. Cu toate acestea, observ că în timp ce conversațiile noastre evoluează, încep să vorbesc cu el într-un mod mai deschis și mai liber. Nu mai simt aceeași frică sau rezervă ca în ziua precedentă. Cu Mendes, orice greșeală în replicile mele ar fi dus la o pedeapsă aspră, dar limitele cu Death par diferite. Foarte diferite.

     Lângă mașina de spălat îmi găsesc și teneșii mei vechi, pe care pare să-i fi curățat superficial la exterior. Nu mă așteptam la acest lucru din partea lui. Mă îmbrac cât de repede pot cu hainele care încă sunt calde atunci când le scot din mașină, și încerc să-mi iau gândul de la faptul că mi-a văzut lenjeria intimă și știe ce port pe sub haine. Bustiera mi-a rămas puțin mică, nici nu știu de când nu mi-am cumpărat haine noi.

     Cu blugii și hanoracul negru, nu sunt deloc echipată pentru căldura acestei veri. Fiecare pas pe care îl fac în aceste haine este o luptă împotriva temperaturii ridicate.

     Când ies din baie, îl găsesc pe Death îmbrăcat într-o pereche de jeansi largi și spălăciți și un tricou polo negru. În picioare are bocanci, o alegere de îmbrăcăminte care pare să nu se potrivească deloc cu vremea toridă de afară. În ciuda acestei incongruențe, zâmbesc discret, realizând că suntem amândoi în aceeași situație: nepotrivit îmbrăcați pentru acest sezon.

     Înainte de a spune ceva, scoate portofelul din buzunar și începe să scoată câteva bancnote din el, întinzându-mi-le apoi. Cred că sunt mai mult de zece mii de pesos acolo.

     —  Nu mergem în vacanță, deci nu trebuie să îți cumperi prea multe lucruri pentru că vor fi greu de transportat, dar nu fi zgârcită. Cumpără-ți lucruri de calitate, măcar trei ținute potrivite pentru soare, ploaie sau frig. Da?

     Privesc banii întinși  și scutur ușor din cap în semn de acceptare, în timp ce îi iau și îi îndes în buzunarul meu. Un surâs răsare pe fața lui, o reacție pe care o observ cu ușoară surprindere.

     Ne apropiem de ușă, iar el întinde mâna să o deschidă, dar înainte  să fac acest gest, se întoarce spre mine, cu un zâmbet larg, care îmi trimite un fior pe șira spinării.

     — Afară ne așteaptă trei câini care nu apreciază vizitele necunoscuților, vrei să te duc în brațe până la mașină?

      — Prefer să mă mănânce câinii, răspund sinceră.

      Să fiu purtată în brațe inconștientă este una, dar să-mi doresc să fiu atât de aproape de el este un lucru imposibil.

      În timp ce el deschide ușa, din spatele ei apar trei fiare incredibil de masive, lătrând și sărind fericite la vederea stăpânului lor.

     — Jos!

     La simpla lui comandă animalele se liniștesc instant și așteaptă următoarea lui comandă. Death îmi face semn că pot să trec, iar după ce mă îndepăretez câțiva metri încep să alerg panicată spre mașina a cărei portieră este deja deschisă. Respir ușurată când închid portiera și îl privesc pe Death dându-le câinilor câte o recompensă, iar apoi mi se alătură în mașina încinsă de soare. 

     — Să mă simt jignit pentru faptul că ai ales să fii mâncată de câini în detrimentul unei variante mult mai interesante?

      — Varianta ta nu mi s-a părut atât de specială.

      Observ un contrast interesant în comportamentul lui Death. Într-un moment este deschis și jovial, iar în clipa următoare revine la starea lui sumbră, care pare să-i fie caracteristică. Este fascinant cum poate oscila între aceste stări emoționale.

      Privindu-l zâmbind, îmi dau seama că este mult mai înspăimântător atunci când acest zâmbet nu îi atinge ochii. Este ca și cum aș    privi la suprafața unui lac întunecat, fără să știu ce se ascunde în adâncurile sale. Zâmbetul său poate fi o mască, o armură care ascunde adevărata lui esență. Este ca și cum ar juca un joc de-a ascunselea cu propriile sale intenții, iar eu sunt prinsă în mijlocul acestui joc, încercând să descifrez ce se petrece. Mă simt ca și cum aș sta de vorbă cu un om care are întreaga lume în palmă, dar care alege să nu îmi dezvăluie decât o mică parte din aceasta. Este înfricoșător să știi că cineva poate controla atât de bine ceea ce  arată lumii și ceea ce  ascunde în suflet.

     Privesc afară pe geam, lăsându-mi privirea să alunece pe străzile aglomerate ale orașului. Nu mai spun nimic pentru tot restul drumului, alegând să mă pierd în gândurile mele.  Oricât încerc să îmi eliberez mintea de povara problemelor care mă copleșesc nu reușesc,  nici măcar pentru câteva momente.

     În cele din urmă, Death parchează mașina în fața unui complex de magazine și coboară, făcându-mi semn să fac la fel. Îi urmez sfatul și ies din mașină, iar el vine lângă mine cu o expresie serioasă, ceva mai mult decât de obicei.

     — Spatele drept, bărbia sus, ochii în față.

      Simt greutatea mâinii sale stângi pe spatele meu, iar mâna dreaptă se odihnește delicat pe pieptul meu, într-o încercare de a-mi demonstra cum ar trebui să fie postura trunchiului meu în timp ce mă mișc.

     Îmi vine să urlu, să-l zgârii pe față, să fug, dar știu că gesturile mele ar fi inutile. Înghit în sec și fac ce îmi spune, sperând că va înceta să mă atingă cât mai curând.

      — Te descurci bine, pentru cineva care pare să se înece în propria frică.

      — Îmi pare rău că nu am adus șervețele pentru tine să-ți ștergi praful de superioritate de pe umăr.

      — Auch! Să înțeleg că se permite totul până la atingeri, atunci îți scoți gheruțele?

      — Oprește-te, Death.  N-am chef de glume în acest moment, recunosc pe un ton poate prea răutăcios.

     Death își retrage mâinile și își aprinde o țigară, privindu-mă îngândurat. Mă întreb cât timp o să stăm în soare lânga mașina lui.

      — Poziția corpului, ticurile tale, gesturile, totul îmi arată că ești o victimă ușoară. Nu mă deranjează atât timp cât ne aflăm pe teritoriul fratelui tău, dar atunci când o să părăsim această țară toată personalitatea ta o să mă bage în belele, Esmeralda.  Vreau să știi că nu am o problemă în a-mi risca viața pentru tine și familia ta, dar nu o să îmi risc libertatea pentru lucruri atât de mărunte. 

      — Cum îți riști libertatea dacă eu mă comport precun  o persoană timidă?

     — Persoană timidă? Esmeralda, pare că ai o bombă asupra ta care ar putea exploda în orice moment. Dacă te vede un polițist în apropierea mea o să mă aresteze pentru violență domestică fără ca măcar să te întrebe dacă este cazul. Haide, spune-mi că exagerez, știu că asta vrei.

      Nu pot să îl contrazic, mă gândesc, mușcându-mi buza de jos cu fermitate pentru a ascunde senzația de gol din suflet. Dacă totuși ar funcționa...

       — Cu tine, puștoaico, o să fiu nevoit să-mi las armele acasă și să-mi umplu toate buzunarele cu șervețele.

     Gestul lui de a-mi șterge lacrimile pe care nu le-am putut reține mă face să plâng și mai tare. Nu suport să mă vadă plângând. Mai apoi, dintr-un buzunar scoate un pachet de șervețele și mi-l întinde privind într-o parte.

     — Mi le dai înapoi cu dobândă.

     — Nu cred că-mi permit, spun uitându-mă lung la pachețel.

      — Treaba ta, eu te anunț că nu vrei să-mi rămâi datoare, tu faci cum crezi și vezi mai târziu consecințele.

       Cum reușește să mă facă să trec de la un extrem la altul într-o fractiune de secundă? Este o abilitate înnăscută sau este rezultatul unui antrenament riguros? Poate că este doar natura sa, caracterul unei ființe născute să controleze și să manipuleze. Oricare ar fi răspunsul, trebuie să recunosc că acest asasin are o influență asupra mea, chiar și atunci când încerc să îmi păstrez garda ridicată și să nu-mi dezvălui adevăratele sentimente.

Mă apropii încet, dar sigur de plecarea lor pe care o aștept nespus de mult. Acțiunea stagnează, dar nu vreau să grăbesc firul poveștii, dar din momentul în care o să plece o să pot în sfârșit să-mi fac de cap cu ei doi și să demonstrez faptul că această carte este cu adevărat din categoria mafia romance.

Vă mulțumesc pentru răbdare, voturi, comentarii, mă încurajează enorm de mult atunci când scriu, iar atunci când mă simt descurajată îmi aduc aminte că am  o datorie față de voi și continui hotărâtă.

Nu ezitați să-mi spuneți în comentarii părerea voastră despre carte, sunt destul de curioasă dacă până în acest moment este pe placul vostru, iar dacă nu, ce credeți că ar trebui să schimb treptat pe viitor? 

Vă mulțumesc!