Seara trecută am cedat oboselii pe canapeaua plină de căldură din livingul Sofiei, dar când mi-am deschis ochii, în urmă cu câteva minute, m-am găsit întinsă pe o altă canapea, una care, în loc să aline durerile lombare, le amplifică cu o severitate nemiloasă.  Aerul din încăpere e sufocant, iar căldura mă îmbolnăvește. Îmi doresc să mă întind puțin pentru a ușura această durere, dar teama mă paralizează. Nu vreau să mă întâlnesc cu Death. Încă nu sunt pregătită.

     Există  un singur mod în care am putut  ajunge aici, și gândul că Death m-a purtat în brațe, ca pe o marfă, îmi întunecă mintea. Ar fi putut să mă aștepte să mă trezesc.

     Îmi pun prea multe speranțe în el, speranțe ce par să se risipească precum fumul în vânt. Este evident că, lispa sa de emoții, este una dintre trăsătuile sale definitorii, sau în cazul în care acestea există, sunt înnăbușite cu brutalitate de furia și setea lui neostenită de sânge. 

     Când l-am privit pentru prima dată în ochi, lucru care s-a întâmplat fulgerător de rapid, am simțit cruzimea din interiorul lor. Acea privire nu poate fi decât a unui criminal, iar din partea unei astfel de persoane nu pot să am așteptări. Nu cred că voi mai avea vreodată curajul de a privi în ochii săi. Gheața pe care am simțit-o în suflet m-a bulversat atât de mult încât am început să simt pericolul mai tare decât în momentele în care eram cu tatăl meu vitreg.

     Încerc să-mi adun curajul de a a mă trezi, conștientă că Death este undeva prin această încăpere. Aud sunetele ritmice ale tastelor de pe un laptop, sau calculator. Nu este departe de mine; uneori îl aud sorbind, probabil își bea cafeaua, sau ceva asemănător. Sunt cu spatele la el.

     Pijamalele acestea, pe care mi le-a oferit Sofia, trebuiau să mă facă să mă simt confortabil, dar se dovedesc a fi un adevărat coșmar pentru mine. Întradevăr, sunt catifelate, dar faptul că a existat doar un material, atât de subțire, între mine și Death mă înfioară. Dacă aș fi fost conștientă în momentul în care m-a adus în această nouă locație, probabil că aș fi fost prinsă, din nou,  într-un atac de panică. Un alt aspect pe care îl detest la această îmbrăcăminte este decolteul adânc al bluzei și modul în care pantalonii îmi evidențiază formele. Faptul că trebuie să stau cu spatele la el, purtând această pereche de pantaloni, nu face decât să îmi agraveze starea de neliniște.

      Încerc să îmi controlez respirația și să îmi adun curajul. Însă, chiar și în mijlocul acestei încercări de a-mi păstra calmul, simt cum tremurul mâinilor îmi dezvăluie teama adânc înrădăcinată. Nu pot rămâne pe această canapea, continuând să despic firul în patru.

     Mă ridic cu hotărâre de pe canapea, simțindu-mi inima bătând cu putere în piept. Nu mai pot sta acolo, învârtindu-mă în cerc, analizând fiecare detaliu înfricoșător. 

     Această mișcare bruscă l-a alertat pe Death, atât de tare încât a apucat pistolul, de pe unde naiba și-l ținea, și l-a îndreptat amenințător spre mine.  Inima îmi bate atât de tare încât parcă îmi umple urechile cu sunetul propriului meu puls.

     — Am fost pe punctul de a mă întreba dacă ai intrat în hibernare sezonieră, replică lăsând arma jos. Evident, doar a reacționat impulsiv la mișcarea mea bruscă. 

      — Ești atât de bună la somn, încât ai putea obține un doctorat în asta. Sunt invidios. De obicei,  plătesc pentru sănătatea somnului pe care o ai tu.

     Îmi încrucișez mâinile la piept, simțindu-mi sânii expuși, și îmi dau seama că Death pare să se fi trezit plin de sarcasm în această dimineață. Cu toate acestea, nu pot să râd la replicile sale, deoarece el nu are habar de când n-am avut un somn atât de liniștit. Observând lumina care pătrunde timid prin geamul acoperit cu o perdea îngălbenită de timp, îmi dau seama că trebuie să fie trecut de amiază. Mă gândesc la cât de mult timp a trecut de când am avut ultima oară parte de un somn atât de lung și odihnitor. Parcă au trecut luni întregi de la acea vreme.

     Mă aflu în mijlocul unui living învechit și decadent, cu ochii rătăciți pe podeaua albă, distrusă de trecerea timpului și de soarele crud care intră pe geam.  În spatele meu se întinde o canapea acoperită de o pătură veche și pufoasă, care pare să fi văzut mai multe vremuri decât pot eu să îmi amintesc. Pe peretele opus, un televizor îmbătrânit stă în tăcere, în spatele căruia se odihnesc pe perete niște tablouri ciudate, picturi îmbătrânite încadrate de rame masive și prăfuite. Între living și bucătărie se află o masă mare din lemn, înconjurată de scaune solide. Scaunele sunt, și ele, masive și par grele, iar spătarele lor sunt sculptate cu atenție. Bucătăria are dulapuri vechi, cu uși care par că se închid cu greutate și se deschid cu zgomot.

     Death stă la masă, purtând doar o pereche de pantaloni scurți și șlapi. Un picior îl are sus pe scaun, brațul stâng îi este odihnit pe genunchi, iar  bărbia îi este  sprijinită pe mâna respectivă. 

     Pielea lui este bronzată și strălucește de transpirație, semn că și lui îi este cald. Cu ochii fixați asupra laptopului din fața lui, pare să fie ocupat cu ceva, iar acest lucru mă încântă. Este evident că activitatea lui îl ține captiv, dându-mi timpul și spațiul necesar să îmi adun gândurile.

     — Dacă îți este foame, Sofia ți-a pus la pachet niște Pozole. Este în cuptorul cu microunde, trebuie doar să o încălzești.

     Pozole este o delicioasă tocăniță tradițională mexicană, plină de arome și gusturi bogate. Chiar dacă nu este neapărat un mic-dejun tipic, mâncarea este atât de apetisantă încât nu pot rezista tentației. Cu stomacul răcnind de foame, îmi îndrept pașii către cuptorul de microunde aflat pe blatul bucătăriei. Setez timpul pentru un minut - nu cred că pot aștepta mai mult de atât pentru a simți gustul delicios al acestui preparat. Cu fiecare secundă care trece,  pofta mea devine tot mai insuportabilă.

     Cu un sunet scurt și familiar, cuptorul de microunde anunță că Pozole-ul este gata. Îl scot cu grijă, simțind aburul fierbinte și aromat care se ridică din farfurie. Acest fel de mâncare este făcut din carne de porc, porumb, roșii și ardei iute. Un preparat de care nu m-am bucurat de foarte mult timp, David fiind împotriva preparatelor culinare mexicane.

     Mă îndrept către masă și mă așez cu precauție, lângă Death, care încă este absorbit de activitatea sa pe laptop. Îmi întind mâinile spre farfurie și încep să savurez fiecare înghițitură, simțindu-mă tot mai energizată pe măsură ce gusturile bogate și aromate îmi inundă simțurile.

     Îmi opresc, pentru o secundă,  activitatea și îmi îndrept atenția spre laptopul lui. Nu pot să cred ce văd - un dosar cu numele meu se afișează pe ecran. Un val de panică mă cuprinde, iar mintea mea începe să alerge în direcții necunoscute, încercând să înțeleagă ce se întâmplă.

     — Ce faci cu acel dosar? Rămân în așteptare, inima bătându-mi cu putere în piept, în timp ce aștept răspunsul lui, cu sufletul la gură.

     Death își ridică privirea de la laptop și îmi aruncă o privire tăioasă, iar apoi zâmbește ironic.

     — Oh, nimic deosebit , spune el cu un ton plin de subînțelesuri. Sunt  doar câteva informații pe care le-am strâns despre tine.

     Cuvintele lui rămân atârnate în aer, îmbăind camera într-o atmosferă de neliniște. Cu fiecare secundă care trece, întrebările se înmulțesc în mintea mea, iar gândul că cineva a adunat informații despre mine fără consimțământul meu mă face să mă simt vulnerabilă și expusă.

     — Știai că, seara trecută, s-a eliberat un ordin de arest pe numele tău? Ești suspectă în cazul morții mamei tale.

     Cuvintele lui Death mă lovesc ca un trăsnet. Simt cum totul se prăbușește în jurul meu în timp ce asimilez știrea șocantă. Ordin de arest? Suspectă în cazul morții mamei mele? Nu poate fi adevărat.

     Furia îmi dă foc la inimă.

     David n-a pierdut vremea. Înscenarea morții mele, încercarea de a obține o mărturie falsă din partea mea - toate acestea au fost doar încercări din partea lui de a se proteja, iar  acum pare că a aruncat întreaga povară asupra mea.

     — Acest lucru înseamnă că, nici tu nu te poți întoarce în America pe calea legală, pentru că o să fii arestată înainte de a pune piciorul în această țară.

     Îmi strâng pumnii cu hotărâre, determinată să lupt până la capăt pentru adevăr și pentru dreptate.

     — Nu-mi pasă ce se întâmplă cu mine, atât  timp cât el își găsește sfârșitul. 

    — Mie îmi pasă. 

      Rămân mută, cu ochii în farfuria mea. Nu înțeleg de ce a spus asta. Mă face să mă simt, oarecum ușurată, deși ar trebui să fie îngrijorător pentru mine când unui bărbat de țeapa lui îi pasă. Ce vrea să însemne acest lucru?

     — Tatăl tău m-a făcut să-i promit că o să părăsești această țară cât mai curând posibil, și că o să îți rezolv problemele înainte de a te lăsa să-ți vezi de drum. 

     Simt cum un gol se adâncește în stomacul meu.

     În adâncul sufletului meu, simt o combinație de emoții contradictorii. Pe de o parte, există un sentiment de ușurare că cineva își arată preocuparea față de mine, că există o promisiune că problemele mele vor fi rezolvate. Pe de altă parte, însă, există și o frică adâncă și o neliniște că trebuie să mă bazez pe persoane necunoscute pentru  soluționarea problemelor mele.

     — Ar trebui să-ți faci o mască de față din frunze de trifoi cu patru foi. Poate astfel vei avea o șansă împotriva ghinionului.

     — Probabil că aș avea nevoie de un întreg câmp de trifoi, replic încă analizând mâncarea din farfurie. Pofta mea de mâncare a dispărut.

     Râsul lui Death umple încăperea ca un ecou sinistru, iar sunetul său tenebros mă face să tresar involuntar. 

     — Probabil nu l-ai găsi nici dacă ar fi sute în fața ta.

      Nu pot să înțeleg de ce Death pare atât de jovial într-o situație atât de tensionată. Umorul său întunecat mă destabilizează, îmi creează confuzie și disconfort. Nu știu dacă încearcă să mă facă să mă simt în largul meu sau pur și simplu nu înțelege gravitatea situației. Tot ce știu este că mi se pare nepotrivit și mă simt tot mai tensionată în preajma sa. Este dificil să-mi păstrez calmul și să înțeleg ce gândește el cu adevărat.

     — Cel pe care-l vrei mort este tatăl tău vitreg, nu-i așa?

     Mă întreb dacă am fost prea impulsivă, sau dacă ar fi trebuit să găsesc o altă cale, mai puțin drastică, de a aborda această situație. 

     — Ai un dosar și cu numele lui? Întreb cu un interes stăpânit.

      — Ai vrea să îl citești?

      — Nu cred. Este atât de procupat de modul încare este văzut de cei din jurul lui încât, pun pariu, că nu o să găsești nimic rău despre el.

     — Am găsit deja un lucru destul de nașpa.

     Un zâmbet încrezător îi apare pe chip.

     — Care? întreb cu o notă de îndoială în glas.

     — Este polițist.

     — De ce este acesta un lucru  rău?

     — Pentru că, uciderea unuia, înseamnă să-mi pun în cap toți colegii lui de breaslă.

     Răspunsul lui Death este scurt și direct, cu o notă de înțelegere în voce. Mă gândesc la implicațiile profunde ale acestei afirmații. Uciderea unui polițist nu este doar un simplu act criminal, ci ar aduce cu sine o întreagă reacție în lanț în lumea legii.

     — Este ca și cum aș lovi un stup de albine, completează  el.

     — Înseamnă că nu poți să o faci?

      — Sigur că pot, dar trebuie să fie într-un mod care să nu dea de bănuit, pentru că la mijloc ești tu,și tatăl tău nu ar vrea să simți repercursiunile faptelor mele. Trebuie să intrăm în joc cu atenție sporită.

     Răspunsul lui Death este calculat și plin de precauție, ceea ce nu face decât să întărească bănuielile mele despre el. Îmi dau seama că, în ciuda sarcasmului său și a atitudinii sale aparent nepăsătoare, el este un om care planifică fiecare mișcare cu atenție și are grijă să nu lase nimic la voia întâmplării.

     — Cum ar fi?

     — Sinucidere. 

     — Nu ai cum să-l faci să se sinucidă. 

     Râsul lui Death sună amar. Îmi dau seama că ignoranța mea poate fi o sursă de amuzament pentru el.

     — Exceptând rănile evidente de pe corp, există și alte dovezi care pot să îl încrimineze pe David pentru agresiune împotriva ta și a mamei tale? 

     — De fiecare dată când mama a ajuns la urgențe, datorită leziunilor provocate de el, a dat vina pe episoadele ei de epilepsie. Aparent se petreceau doar când cobora scările, când era în baie în preajma unor suprafețe dure, sau atunci când gătea și datorită episoadelor epileptice se opărea sau ardea.

      Nu este vorba doar despre abuzurile fizice, ci și despre manipulările și minciunile care au însoțit fiecare episod de violență.

     — Ea chiar suferea de epilepsie?

     — Nu. Era doar o minciună creată de Mendes.

     — Deci nu există nicio dovadă?

     În timp ce simt tensiunea crescând în mine, îmi dau seama că trebuie să iau o decizie crucială. Gândul de a împărtăși secretul nostru îmi provoacă o neliniște adâncă, deoarece este un teritoriu necunoscut și plin de incertitudini. Mama și-a dorit întotdeauna să păstreze acele dovezi departe de ochii lumii, iar eu am respectat întotdeauna această dorință. Dar acum, situația este diferită. Este posibil ca aceste informații să fie cheia pentru a obține dreptatea pe care mama a meritat-o atât de mult.

     — Ce vrei să faci cu aceste dovezi? 

    — O să îl ataci pe cale legală. În primul rând ar ridica suspiciunile pe care le-a aruncat asupra ta și ai scăpa de arest, iar în al doilea rând i-ar pune sănătatea mintală sub semnul întrebării. Nu poți să înscenezi moartea unui polițist, aceștia fiind adesea controlați psihologic pentru a-și putea exercita meseria. Deci, este foarte importantă să fii sinceră cu mine. Există dovezi clare împotriva lui pe care le-am putea folosi?

     — Da. Există niște filmări, înregistrate chiar de el. Îi plăcea să retrăiască prin intermediul filmărilor, clipele de cruzime prin care ne punea să trecem, dar sunt păstrate de el.

      Un val de groază mă cuprinde, parcă reactivând toate sentimentele de teroare și neputință pe care le-am simțit alături de mama. Amintirile dureroase îmi invadează mintea, iar lacrimile amare încep să-mi umple ochii, încețoșându-mi vederea.

     Naiba să te ia, Mendes!

Am încercat să scriu și săptămâna trecută, dar nu am avut inspirație și pe urmă n-am mai avut timp. Munca mă copleșește în ultima perioadă.

@VASILEFOTO știu că am promis că am spus că postez săptămâna trecută, îmi pare rău dacă te-am dezamăgit. :(

Mulțumesc că ați citit până aici și mulțumesc pentru suportul vostru, fie el exprimat prin comentarii sau inimioare.