Dacă Esmeralda nu era aici, acum aș fi traversat tunelul înapoi spre Mexic, fără să mă uit peste umăr. Nu că aș fugi - eu nu fug de probleme atât de ușor - dar uneori, cea mai inteligentă mișcare este să știi când să lași în urmă un haos inutil. Iar haosul ăsta? Depășește cu mult toleranța mea pentru surprize. O misiune care începe prost rareori se îndreaptă pe parcurs. Șase cadavre în plus, nicio mașină, urmele mele presărate prin tunel și prin clădirea alăturată ca un traseu turistic pentru criminaliști... Penibil, parcă n-aș fi eu.

Și totuși, uite-mă aici - plantat în mijlocul nimicului, sperând că nimeni n-a fost destul de atent încât să audă cele două focuri trase mai devreme. În plus, trebuie să păstrez aparențele în fața Esmeraldei, ca și cum totul merge conform planului. Fără urmă de frustrare, fără iritare, fără să par afectat. De parcă nu m-aș simți deja suficient de idiot că pastila pe care am luat-o să-mi clarifice mintea n-a făcut decât s-o îngroape mai tare în ceață.

Pastila mă face mai puțin afectat emoțional? Habar n-am. Este un avantaj? Să vedem... risc să fiu arestat, dar măcar nu fac hipertensiune.

— Acum ce facem?

O foarte bună întrebare. Continuăm pe jos? Așteptăm să apară cineva care să curețe mizeria asta? Sau ne întoarcem, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat?

— Avem nevoie de o mașină, subliniez un lucru destul de evident.

— Tipul ăla a venit pe jos?

Mă uit la Esmeralda și, pentru o clipă, îmi vine să-mi dau singur o palmă. Cum de mi-a scăpat asta? Evident, omul ăla a ajuns aici cumva, dar este o decizie inteligentă să-i folosesc mașina? Conform hărții pe care am analizat-o toată dimineața, nu există locuri convenabile unde aș putea scăpa rapid de ea. În plus, șase oameni nu dispar fără urmă și fără să atragă atenția. Dacă cineva le va raporta dispariția, mașina lor va fi primul lucru pe care îl vor căuta. 

Mă îndrept spre poartă, atent să rămân invizibil și cu simțurile în alertă, în cazul în care cineva apare pe neașteptate. Zona este abandonată - doar ruinele unei foste fabrici de mobilă, mormane de resturi și tăcere. În teorie, n-ar trebui să fie nimeni pe aici. Dar teoria rar supraviețuiește contactului cu realitatea. În cele din urmă, observ o mașină parcată la câțiva pași de poartă. Dau jos lanțul pus mai mult de formă - probabil rupt de băieți acum câteva ore - și mă îndrept spre vehicul. Un BMW obosit, mai bătrân decât majoritatea oamenilor pe care îi cunosc. Mă uit înăuntru, iar lumina slabă a străzii îmi dezvăluie un detaliu promițător: frâna de mână nu este trasă.Bingo!

Acum tot ce trebuie să facem este să împingem rabla asta prin mormanele de dărâmături de pe proprietatea familiei Esmeraldei, încercând să nu atragem atenția și, ideal, fără să ne rupem gleznele pe bucățile de beton și lemn putrezit.

Apoi, când în sfârșit ne punem  în mișcare, urmează partea cea mai distractivă: îl sun pe Jeshua. Nu pentru că am nevoie de sfaturi - dacă ajungeam să-mi iau lecții de la el, era cazul să mă pensionez - ci pentru că situația s-a dus atât de tare pe apa sâmbetei încât vreau să-i pasez măcar o parte din rahat. Dacă tot urmează să fiu târât în consecințe, măcar să am un partener de suferință. Și, cel mai important, dacă cineva trebuie să răspundă pentru toată porcăria asta mai târziu, vreau să mă asigur că nu sunt singurul. Jeshua este fratele Esmeraldei - își asumă sau nu, o să-l trag în mocirlă cu mine. Fair-play.

— Trebuie să împingem mașina acolo de unde am venit noi. Mă ajuți?

— Ce s-a întâmplat cu Pot ridica greutăți de trei ori mai grele decât tine ?

Afurisită mică! S-a obișnuit cu mine atât de repede încât deja începe să-mi copieze atitudinea. Și partea frustrantă? O face bine. Prea bine. Ar trebui să recunosc că sunt mândru de ea - are potențial, fără îndoială. Dar mai enervant este faptul că-i prima persoană care-mi vorbește ca de la egal la egal, de parcă nu și-ar da seama că i-aș putea frânge gâtul folosindu-mi doar jumătate din forța de care sunt capabil.

Este ciudat să-mi văd propria atitudine reflectată în altcineva. 

— S-a întâmplat că prefer să-mi folosesc forța pentru lucruri mai importante decât un sicriu pe roți. Mă ajuți sau o să te uiți la mine cum o fac singur?

Sunt obosit. Mai obosit decât mi-ar plăcea să recunosc. Oricât de slabă ar fi puștoaica, orice ajutor este binevenit în acest moment, dar nu o să-i fac vreodată favoarea de a admite asta. Pe lângă asta, mă omoară o durere lombară de zile mari - genul care îți amintește că nu mai ai 20 de ani și că viața de asasin nu vine cu beneficii medicale. Evident, nu o să mă dau de gol nici în privința asta.

Ce este ciudat este că nu înțeleg de ce insist să nu accentuez diferența de vârstă dintre noi. Nu sunt bătrân, departe de asta, dar... habar nu am. Poate este orgoliu, poate este altceva. Cert este că vreau să fiu perceput ca fiind aproape de ea din punctul acesta de vedere, de parcă distanța reală dintre generații ar fi o amenințare. Și ce mă irită cel mai tare? Aș plăti bani grei ca cineva să-mi explice DE CE ÎMI PASĂ.

De ce naiba zâmbește? Ar trebui să mă concentrez la drumul pe care trebuie să manevrăm mizeria asta, dar în loc de asta mă prind uitându-mă cu coada ochiului la ea. Nu știu ce mă irită mai tare - faptul că îmi scapă motivul zâmbetului ei sau faptul că mintea mea, de obicei perfect disciplinată, refuză să-l ignore.

Și mai rău este că eu, dintre toți oamenii, las o femeie să-mi ocupe gândurile. O femeie? Stai așa. Nu, o jumătate de femeie. O puștoaică de 18 ani. O tânără care, în mod normal, ar trebui să fugă mâncând pământul de unul ca mine, nu să împingă o rablă alături de mine, zâmbind ca și cum am face ceva ce merită păstrat în amintiri.

Dar cel mai absurd este că nu ea este problema. Eu sunt. Eu, cu creierul meu care decide, pentru prima dată, să funcționeze ca o mașină prost întreținută. Eu, cel care ar trebui să fiu preocupat de cum să scăpăm fără să lăsăm urme, nu de cât de prost mă face să mă simt faptul că, pentru prima dată, cineva îmi intră sub piele fără permisiunea mea.

Și serios acum - ce dracu' ar putea vedea ea la un bărbat care are mai mult sânge pe mâini decât are ea cerneală pe acte?

Nu are ce să vadă la mine. Ba mai mult, sunt aproape sigur că, în ochii ei, semăn cu nenorocitul care a maltratat-o. Singurul motiv pentru care nu fuge mâncând pământul este, probabil, faptul că, din cine știe ce motiv absurd, reușesc să o fac să zâmbească uneori. Și poate și pentru că păstrez distanța, asigurând-o ori de câte ori am ocazia că nu o să-i fac rău.

— Nu poți să o pornești? Chestia asta este grea ca dracu'! Zici că n-ar avea roți!

— Nu vrem să atragem atenția asupra noastră mai mult decât este cazul. Hai, încă un pic!

Este greu pentru ea. La naiba! Nu vreau să își forțeze trupul ăla firav doar ca să împingă mașina asta nenorocită. Așa că îmi încordez fiecare mușchi și pun tot ce am în mișcare, forțându-mi corpul fără să mă gândesc la consecințe. Nu are rost să se chinuie și ea - dacă tot există cineva capabil să facă treaba grea, atunci mai bine o fac eu.

În cele din urmă, reușesc să o aduc la viteza dorită, schimbând constant poziția - ba împing cu spatele, ba cu mâinile, ba din stânga, ba din dreapta - corectând fiecare mică deviere de parcă aș conduce un proiect științific, nu un tomberon pe roți.

Când ridic privirea, o văd pe Esmeralda rămasă câțiva pași în urmă, privindu-mă cu o expresie pe care nu o afișează prea des. Nu este cu gura căscată, nu este uimită ca un personaj din desene animate, dar este clar surprinsă. 

Și asta... îmi place. Mult prea mult.

Îmi îndrept spatele lent, simțind o mândrie prostească în piept, una pe care nu am de gând să o recunosc. Am văzut oameni tremurând în fața mea, am primit respect din frică, admirație forțată, dar asta? Asta este altceva. Am reușit să o impresionez, și nu cu un pistol la tâmpla cuiva, nu cu amenințări, ci doar cu forța mea.

— Și acum? 

— Acum plecăm de aici cât timp este noapte și căutăm o mașină pentru a ne îndepărta cât mai mult de locul ăsta în cel mai scurt timp posibil.

— Este un corp fără viață în acea clădire. O  să-l lași acolo?

— Vrei să-l luăm cu noi?

Uneori, jur că pare cea mai inocentă și naivă persoană de pe planetă.

— Am putea să-l băgăm în tunel ca să nu-l vadă nimeni, să nu-l mănânce animalele sau păsările.

Și alteori pare un geniu. De ce nu m-am gândit la asta? La naiba!  Acea pastilă mi-a afectat luciditatea mai mult decât starea emoțională.

— Haide, te ajut! Spune în timp ce se îndreaptă spre intrarea în clădire.

Acum este timpul meu să rămân impresionat.

— O! OH, NONONONONO! TU. STAI. AICI. Te uiți la lună, te uiți la stele, numeri pietrele, reciți un poem existențialist, habar n-am, dar nu îți murdărești mintea cu ce este acolo. Crede-mă, nu ai nevoie de astfel de imagini în capul tău.

— Vreau să îți fiu de ajutor. Pari istovit.

Dacă aș fi un cub de gheață, acum m-aș fi topit. Rapid, complet, fără nicio șansă de a mai reveni la forma inițială. Evaporat într-o secundă.

— Apreciez dorința de a te implica, atâta lucru mai pot face și eu. 

— Ești sigur?

Pare îngrijorată. Oh, în momentul ăsta aș fi în stare să dărâm nenorocita aia de clădire cu mâinile goale doar ca să-i demonstrez că vorbesc serios. Să-i arăt că nu am nevoie de ajutor, că sunt perfect capabil să duc la capăt treaba asta singur.

În realitate? Simt cum spatele mi se rupe în două, cum inima mea mai are, în cel mai optimist scenariu, vreo două minute înainte să cedeze definitiv și cum plămânii îmi ard, de parcă cineva tocmai le-a turnat un litru de benzină și a aprins un chibrit.

Dar, evident, nu o să recunosc asta. Nici mort.

— Sunt sigur.

N-am spus asta niciodată în viața mea, dar... Doamne ajută! Trebuie să mă opresc. Să tai de la rădăcină porcăria asta înainte să devină o problemă reală. Înainte să ne trezim arestați, iar eu să fiu prea ocupat analizând ochii unei puștoaice, în loc să analizez ieșirile din perimetrul acesta.

Sentimente? Atrag slăbiciune. Slăbiciunea atrage greșeli. Greșelile atrag moartea.

Eu nu greșesc. Eu supraviețuiesc.