Îl urmăresc pe Death în tăcere, fiecare pas al lui dictând ritmul propriilor mele mișcări. Încă simt furia vibrând în piept, dar mai presus de asta mă izbește o altă realizare: de unde am avut curajul să-i spun acele cuvinte? Să-mi pierd cumpătul în fața lui?

Esmeralda de acum o săptămână nu ar fi îndrăznit. Ar fi plâns, s-ar fi retras într-un colț, așteptând să fie pedepsită pentru că a avut tupeul să vorbească. Dar nu mai sunt acea Esmeralda. Nu lângă el.

Death exercită o influență atât de puternică asupra mea, încât simplul fapt că îi sunt alături mă face să mă simt, într-un mod periculos, invincibilă. Bănuiesc că nu o să-mi facă rău. Și partea aceea din mine—cea pe care frica și rațiunea au ținut-o mereu în frâu—începe să prindă curaj. Se ridică la suprafață, iar logica mea nu mai reușește să o sufoce.

 Este prea devreme să-mi dau cu părerea, dar cred că Death mă schimbă.

Nu știu încă dacă este un lucru bun sau rău, dar acest sentiment nou, acest val straniu de putere care îmi curge prin vene... începe să-mi placă. Poate chiar prea mult.

Death pare oarecum nervos, dar nu din cauza discuției noastre. De fapt, într-un mod subtil, mi-a dat de înțeles că a găsit toată întâmplarea amuzantă. Și o parte din mine bănuiește că această schimbare în comportamentul lui are legătură cu mine.

Poate a vrut să-mi distragă atenția de la cele întâmplate. Poate nu voia să mă lase să mă afund într-un întuneric și mai dens decât cel care ne înconjoară acum.

Dar asta este doar o bănuială. Și nici măcar în ceasul morții nu aș putea să-l întreb dacă am dreptate.

Pare deranjat de ceea ce se află la capătul acestui tunel. Așa cum a spus, pericolele pot veni din orice direcție, iar dacă acei indivizi au fost aici, ce i-ar împiedica pe alții să dea târcoale?

Mi se face pielea de găină la gândul că această nebunie nu s-a sfârșit încă și că Death ar putea ajunge din nou într-un conflict, sau mai degrabă mă înspăimântă gândul la ce s-ar putea întâmpla cu mine dacă el nu iese învingător?

– Puștoaico, suntem aproape de capăt. Păstrează  liniștea și rămâi ascunsă în tunel. Dacă auzi vreun zgomot care nu vine de la mine, fugi cât poți de repede înapoi. Ai înțeles?

Lui Death – omul care a doborât cinci adversari în mai puțin de un sfert de oră – îi trece prin minte că ar putea pierde?

Îmi mușc buza, încercând să-mi potolesc gândurile. Este din cauza oboselii? A durerilor rămase în urma luptei? 

– Ce s-a întâmplat cu: Stai aproape de mine ca să te pot proteja? Ai atins cumva numărul maxim de morți permise pe zi?

Death mă privește fără expresie, dar tonul lui este tăios când răspunde:

– Dacă ai prefera să fii printre ei, spune-mi.

Îmi mușc limba ca să nu ripostez, iar el nici măcar nu mai așteaptă răspunsul meu. Se întoarce brusc și pornește mai departe, lăsându-mă să-mi reprim anxietatea. Este fascinant și înspăimântător deopotrivă felul în care reușește să creeze iluzia unui refugiu, doar pentru a mi-l smulge exact în momentul în care încep să mă obișnuiesc cu ideea de siguranță.

 Atunci când într-un sfârșit ajungem la capăt, rămân câțiva pași în urmă. 

Death lasă bagajele jos, apoi își rotește umerii, disipând tensiunea acumulată. Privirea îi alunecă metodic peste scara de lemn din fața lui, analizând meticulos fiecare detaliu, de parcă structura fragilă ar putea camufla un pericol latent. Se oprește o fracțiune de secundă la fiecare punct de îmbinare, nu doar observând, ci parcă percepând textura și integritatea materialului.

Își înclină ușor bărbia, evaluând capacul de deasupra. Distanța. Unghiurile. Contemplă ceea ce l-ar putea aștepta dincolo, anticipând scenariile posibile. Apoi, își întoarce privirea spre mine. Un contact vizual ferm, lipsit de orice ezitare sau indecizie.

Și îmi face cu ochiul.

O fracțiune de secundă, echilibrul meu mental se fracturează. Apoi, fără alt gest, suprimă lumina lanternei.

Îmi țin respirația, simțind cum incertitudinea îmi pulsează în tâmple. Degetele îmi alunecă pe butonul lanternei mele, iar fasciculul rămâne aprins o clipă în plus, apoi apăs butonul, iar eu rămân singură în timp ce Death pleacă în recunoaștere.

Aștept câteva clipe, ținându-mi respirația, dar dincolo de capacul scării nu se aude nimic. Nici pași, nici voci, nici măcar un foșnet care să-mi indice ce se întâmplă acolo sus. Doar tăcerea aceea grea, sufocantă.

Înaintez cu precauție, aproape plutind deasupra solului. Mă opresc la baza scării, încordându-mi auzul, sperând să surprind chiar și cel mai slab sunet—o mișcare, un oftat, orice dovadă că Death este bine.

Nimic.

Un nod mi se strânge în stomac, dar mă forțez să nu las panica să pună stăpânire pe mine. Dacă ar fi fost pericol, l-aș fi auzit deja. L-aș fi auzit pe el reacționând. Inspir adânc și îmi sprijin ușor capul de lemnul rece al scării, închizând ochii pentru o secundă. Aștept.

În orice moment, ar trebui să mă cheme. În orice moment-

Un tunet asurzitor sparge liniștea, un sunet atât de violent încât îmi pulsează în timpane și îmi înțepenește inima în piept. Nici măcar nu apuc să-l procesez, că un țipăt sfâșietor urmează imediat după.

Mă smulg din locul meu, dând câțiva pași înapoi, mai repede decât credeam că sunt capabilă. 

Sfinte Dumnezeule... Același sunet sec, exploziv, de foc și pulbere eliberat de  un pistol a răsunat  din nou.

Îmi trec degetele peste buze, încercând să-mi stăpânesc tremuratul. 

Respirația îmi este sacadată, dar îmi forțez plămânii să se stabilizeze. Aprind lanterna, iar lumina ei rece îmi taie calea prin întuneric. Strâng din dinți și mă apropii din nou de scară, conștientă că nu am timp pentru îndoieli.

Death nu are voie să cadă. Nu acum. Fără el, totul se termină înainte să înceapă. Îmi încordez degetele pe prima treaptă și urc rapid. Lemnul scârțâie slab sub greutatea mea, dar nu mă opresc. Ajung în vârf și apuc capacul. Îl ridic brusc, fără ezitare, împingându-l cu toată forța. Dacă sfârșesc aici, măcar nu o fac de mâna lui Mendes.

Sunt într-un spațiu deschis, înconjurată de mormane uriașe de dărâmături—fragmente dintr-o construcție cândva întreagă. Praf, moloz, cărămizi sfărâmate. Aerul poartă un miros stătut, de piatră zdrobită și umezeală.

În spatele meu, nu prea departe, se ridică o clădire imensă, abandonată de mult. Pereții goi, lipsiți de tencuială, sunt sfâșiați de crăpături adânci, iar ferestrele sunt doar goluri întunecate, priviri goale către nimic.

— O să te întreb o singură dată, nenorocitule. Cine ești?

Aud vocea lui Death de undeva din interiorul clădirii și sunt atât de recunoscătoare lui Dumnezeu pentru că este încă în viață. Aleg să-l aștept aici.

— Omule, ascultă-mă, eu nu-

Aud un sunet surd—un bocanc care lovește.

— Nu mă pune să-ți repet întrebarea, că o să doară din ce în ce mai tare, zice Death, răbdarea lui părând deja subțiată.

Bărbatul respiră sacadat, apoi izbucnește:

— Ok! Ok! Noi doar... am văzut o mașină părăsită, ok?! Am furat-o și ne-am învârtit prin zonă, că... na, părea abandonată!

Liniște.

Simt cum aerul se schimbă. Chiar și fără să-l văd, știu că Death s-a încordat.

— Ce mașină?

— Un SUV negru... n-am verificat prea mult, doar am spart contactul și am plecat!

O pauză grea. Mă mușc de buză, încercând să-mi țin în frâu panica.Probabil aceea trebuia să fie mașina cu care urma să plecăm.

— Continuă, spune Death, dar tonul lui este schimbat. Mai rece. Mai periculos.

Bărbatul înghite în sec și se grăbește să vorbească.

— După ce ne-am învârtit prin zonă, am dat peste tunel. Am crezut că duce undeva... important. Poate vreun depozit, ceva de valoare. Eu am rămas să îi aștept, iar prietenii mei-

— Au dat de mine, spune Death sec.

— Omule, noi doar...

— Băiete, mi-ai furat mașina. Și, mai grav, mi-ai futut planul. Așa că, dacă vrei să mai ai vreo șansă să pleci de-aici cu oasele întregi, îți recomand să fii extrem de convingător în următoarele secunde.

Bărbatul scâncește, respirând sacadat.

— Nu știu ce altceva să-ți spun, frate! Pe bune! Am crezut că găsim ceva de valoare, atât! Doar asta!

Death nu răspunde imediat. Se lasă o liniște în care parcă tot aerul devine mai greu.

— Unde este mașina mea?

Tipul ezită o secundă.

— E... este într-un parc auto, ok?  glasul îi tremură. La periferie, în partea de nord. Plănuiam să  o ținem acolo până o dezmembram.

— O dezmembrați? Ai furat mașina greșită, băiete!  Tonul lui Death este aproape batjocoritor. 

— Omule, nu aveam de unde să știm!  izbucnește tipul.  Am crezut că este a dracu' de părăsită! Am vrut doar să scoatem niște bani din ea, ok?

Death nu răspunde imediat. Se aude doar foșnetul hainelor lui când se mișcă ușor.

— Și câți bani crezi că face viața ta acum? întreabă el, aproape plictisit.

— Ascultă, ascultă-mă, frate, putem găsi o soluție! Eu pot-

Deodată, un zgomot brusc- o mișcare scurtă, violentă.

Apoi tăcere.

Nu un geamăt, nu un horcăit prelung. Doar liniște.

Nu este prima oară când Death ucide pe cineva și, cu siguranță, nu va fi ultima. Trebuie să mă obișnuiesc cu asta.

Dar, în clipa în care îl văd ieșind din întuneric, lumina lunii alunecând pe chipul lui impasibil, stomacul mi se strânge atât de tare încât aproape vomit.

— Ai o față de parcă tocmai ai lins o baterie. Ce s-a întâmplat, prințeso? Te așteptai să-l îmbrățișez și să-i șoptesc că totul va fi bine?

 Își lasă capul ușor pe spate și mă măsoară de sus, cu un aer superior.

— Te așteptai să-l las să plece?Continuă el.

— Nu, doar că... a fost cam rapid.

Death ridică din sprânceană, ca și cum tocmai a auzit cea mai absurdă observație posibilă.

— Rapid? Ce voiai, să-l iau la dans mai întâi?

Îmi dau ochii peste cap, dar îmi încrucișez brațele, mai mult ca să îmi țin mâinile ocupate.

— Nu știu, poate un avertisment?

Death scoate un oftat scurt, aproape amuzat.

 — Un avertisment, de genul... Stimate domnule hoț, vă rog să rămâneți pe loc, urmează să vă omor în mod civilizat?

El observă ezitarea mea și își îndesă mâinile în buzunare, aruncându-mi o privire evaluativă.

— Te roade ceva, prințeso? Sau încă încerci să găsești un mod frumos de a spune că te îngrozesc?

Îmi țin spatele drept și îmi ridic bărbia, refuzând să-i ofer satisfacția unei reacții evidente.

— N-ai de ce să fii atât de încrezut, răspund sec. Dacă mă îngrozeai, nu mai eram aici.

Fără să spună nimic, Death sare înapoi în tunel cu o agilitate care mă ia prin surprindere. Nicio ezitare, nicio mișcare inutilă. Într-o clipă dispare în întuneric, iar în următoarea, rucsacurile noastre sunt aruncate afară unul câte unul, aterizând greu pe pământul acoperit de praf și moloz.

Înainte să apuc să respir normal, mâinile lui apucă marginea tunelului, iar într-un singur impuls de forță se ridică și iese la suprafață cu o ușurință dezarmantă. Lumina lunii îi alunecă pe brațele tensionate pentru o fracțiune de secundă, iar când aterizează lângă mine, pare la fel de relaxat ca și cum tocmai s-ar fi ridicat de pe un scaun, nu ca și cum ar fi ieșit dintr-un tunel în viteză.

Death își trece limba peste dinți, studiindu-mă pentru o secundă, apoi aruncă o privire spre rucsacurile de la picioarele noastre.

— Dacă mă mai privești așa două secunde, o să cred fie că te impresionez, fie că încerci să calculezi cum să mă împingi în tunel și să închizi capacul.

— Și dacă ar fi a doua variantă?

— Atunci sper că ți-ai făcut un plan beton... cum să recuperezi singură acea mașină și, deja că tot te dai curajoasă, să-l omori pe Mendes fără ajutorul meu.

Voi ce perspectivă preferați? Pe cea letală și calculată a lui Death sau pe cea vulnerabilă  a Esmeraldei?

Mulțumesc pentru  voturi, comentarii și  pentru fiecare citire!

Cu drag,
Autoarea, care vă adoră! ❤️