Death geme încet, sprijinindu-și capul de peretele de lut. Înghit în sec, degetele mele sunt încă pe rana lui. Ce fac? De ce îl ating? Mă retrag brusc, aproape speriată de propriul meu gest. O intimitate ciudată s-a strecurat acolo unde nu ar trebui să fie nimic altceva decât distanță.

— Am apăsat prea tare pe rană? întreb într-o șoaptă slabă.

El își întredeschide ochii, privindu-mă fix.

— Nu... dar ai putea măcar să folosești trusa de prim ajutor din geantă, răspunde el, vocea îi este ușor iritată. Hanoracul tău nu este mai curat decât fața mea.

Încerc să evit privirea lui, dar simt cum îmi analizează fiecare mișcare. De ce simt că mă sufoc? Îl privesc din nou, aproape cu regret, iar gândul îmi alunecă spre crimele din urmă.

Pentru răzbunarea mea... Death a fost nevoit să ucidă.

— Câți ai...

— Omorât? mă întrerupe el, fără nicio ezitare.  Cinci. Dar nu te învinovăți. Ar fi murit oricum, fie de mâna mea, fie de a fratelui tău. Nu ar fi trebuit să fie aici.

Ochii lui sunt un abis. Fără remușcări, fără ezitare. Dar există ceva acolo, o umbră de îngrijorare când se uită la mine. De ce?

Îmi îndrept privirea spre tunelul întunecat din fața noastră.

— Ar trebui să plecăm. Nu știm dacă cineva îi aștepta pe tipii ăștia să se întoarcă. Trebuie să ne grăbim.

— Tu ești șeful, murmur.

Fac un pas în față, dar brusc o mână puternică mă înhață. Îmi scapă un icnet slab când sunt trasă spre el, aproape lipită de trupul lui cald și tensionat.

— Dacă nu te simți în stare...

Respirația mi se taie. Îl simt peste tot – căldura lui, forța ascunsă din gesturile lui imprevizibile. Ochii îmi alunecă spre buzele sale, apoi înapoi la privirea rece, de gheață.

— Ce? șoptesc, simțind cum panica îmi pulsează în vene. Dacă nu sunt capabilă să plecăm acum, o să rămânem aici până îmi găsesc curajul?

Privirea lui coboară spre încheietura mea, încă prinsă în strânsoarea acestuia. O ține suficient de tare încât să simtă cum îmi bate pulsul rapid. Și apoi, îmi dă drumul.

— Nu, spune el pe un ton leneș, periculos de calm. O să plecăm. 

Se ridică încet de jos, iar pentru prima oară pare să simtă greutatea luptei. Mișcările îi sunt ușor rigide, ca și cum fiecare pas îi cere un efort ascuns. Nu este genul care să se plângă, nici măcar să-și arate durerea.

A doborât cinci oameni în mai puțin de cincisprezece minute. Niciunul nu a avut vreo șansă, dar astfel de lucruri nu vin fără un preț. Și, oricât de indestructibil pare, și el simte urmările.

Încerc să-mi dezlipesc privirea de la el, dar este ceva hipnotic în felul în care își trage ușor respirația, în tensiunea din maxilarul lui. 

Se apleacă după bagaje și, de această dată, le ia pe amândouă. Folosește materialele de legătură pentru a le fixa împreună, asigurându-se că sunt suficient de stabile, astfel încât să le poată căra mai ușor pe spate.

— Pot să-mi duc singură bagajul, nu este nevoie să mă ajuți.

— Te-am întrebat ceva?

Tonul lui nu este tăios, ba chiar pare ușor amuzat, dar este suficient ca să mă reducă la tăcere.

Death se apropie încet, mă privește câteva secunde, apoi, fără niciun avertisment, își pune o mână pe spatele meu, iar cealaltă sub coapse, ridicându-mă fără efort. Icnind surprinsă, încerc să mă smulg din strânsoarea lui, un val de panică izbindu-mă instantaneu. Aversiunea mea față de atingeri mă face să mă zbat, încercând să scap.

— Vrei să te oprești? Nu-ți fac nimic.

— Lasă-mă jos! îl ameninț, deși nu cred că am vreo autoritate asupra lui.

— Știu că nu-ți place, dar alternativa este să calci peste cadavre. La propriu.

Mișcările mele se opresc brusc.  Încleștez dinții. Oricât aș încerca să mă conving că sunt doar niște umbre în spatele meu, știu că imaginea lor mă va bântui săptămâni întregi, poate chiar mai mult, dacă le privesc chiar și pentru un moment.

— Dar sunt grea, iar tu ești rănit. Nu este corect să te las să faci asta, murmur, încercând să găsesc o scăpare. Lasă-mă să-mi văd de ale mele, Death.

— N-am să-mi petrec restul călătoriei încercând să te scap de noi traume. Fii cuminte și bucură-te de călătoria gratuită.

 Nu îmi dă de ales. 

— Dacă vrei să fii de ajutor atunci prinde-te de gâtul meu, m-ar ajuta să nu te scap.

 Brațele mele rămân rigide, lipite de corp, refuzând să se miște. Ideea de a-l atinge mă face să simt un nod în stomac, dar poziția în care mă ține este instabilă

Îl simt cum oftează ușor, de parcă deja se aștepta la refuzul meu. Strânge puțin mai tare, asigurându-se că nu mă scapă, dar nu spune nimic altceva. Nu mă forțează. Așteaptă.

Ezit câteva clipe, apoi, cu mișcări nesigure, îmi ridic mâinile și le așez în jurul gâtului lui. Contactul mă face să-mi încordez tot corpul.

Simt cum mușchii lui se tensionează sub palmele mele, dar respirația lui este  calmă, de parcă nici măcar nu observă neliniștea mea, dar știu că o observă. Știe că mă tem. Știe că fiecare secundă în brațele lui este o luptă  pentru mine.

— Vezi? Nu a fost atât de greu, spune el, cu un zâmbet abia vizibil în colțul buzelor.

Îmi mușc interiorul obrazului și mă prefac că nu l-am auzit.

Închid ochii și, fără să-mi dau seama, îmi ascund fața la pieptul lui. Încerc să-mi reglez respirația, să-mi ignor gândurile care îmi strigă să mă retrag, să mă feresc. Nu o să-mi facă nimic. Dacă ar fi vrut să-mi facă rău, ar fi făcut-o deja. Dacă aș fi fost doar o povară supărătoare pentru el, m-ar fi lăsat în urmă fără ezitare.

Este inofensiv. Sau... cel puțin, atât de inofensiv pe cât poate fi un criminal în serie.

Mă înspăimântă. Și totuși, nu pot ignora tot ce a făcut pentru mine până acum.

 Știu că este suficient un singur cuvânt din partea tatălui sau a fratelui meu pentru ca sprijinul lui să se transforme în condamnare. Pentru ca fiecare gest protector să devină o sentință.

Nu trebuie să uit asta.

Oricât de blând pare uneori. Oricât de ușor uit, pentru câteva clipe, cine este el cu adevărat.

— Ești bine?

— Mă simt puțin amețită, trebuie să recunosc.

— Locul ăsta duce lipsă de oxigen, ba chiar este încărcat cu vapori toxici care ies din pământ. Dacă simți că nu mai reziști, spune-mi. Am o mască de gaze pe undeva, te-ar putea ajuta.

— Deocamdată este în regulă.

Deci acesta era motivul pentru care aveam nevoie de o mască de gaze. El chiar ia în calcul fiecare detaliu.

— Mai avem mult până trecem de... ei?

Nu îndrăznesc să-mi ridic privirea, în primul rând pentru că orice mișcare de-a mea i-ar putea îngreuna lui Death sarcina de a mă căra în brațe, iar în al doilea rând, pentru că mi-e teamă de ceea ce aș putea vedea. O teamă cumplită. 

Nu am văzut prea multe. Death s-a asigurat că rămân un spectator orb în fața acestor crime, dar odată ce vom ieși de aici nu va mai putea ascunde adevărul în spatele întunericului.

Atunci... voi putea trece peste?

— Am trecut deja.

— Atunci poți să mă lași jos.

— Este în regulă, ne mișcăm mai repede astfel.

— Sunt grea, o să obosești.

— Ridic greutăți de trei ori mai mari decât tine la sală. Crezi că tu o să fii cea care mă doboară?

Îmi dau ochii peste cap, dar simt cum îmi arde fața. 

— Să nu aud că te plângi mai târziu.

— Oh, dulceață, tu ești cea plângăcioasă din această ecuație.

— Nu-mi mai spune astfel. Îmi dai impresia că ai fi un boșorog libidinos.

Un scurt hohot de râs îi scapă. Își ajustează priza asupra mea, de parcă nici măcar nu simte greutatea.

— Cum ai prefera să îți spun? Bombonică?

— Același efect asupra mea.

— Păpușă?

— Mai încearcă.

— Regina mea?

Îl privesc suspicioasă.

— Și atunci tu ce ești?

Se preface că se gândește, apoi își ridică sprâncenele cu un aer superior.

— Slujitorul tău loial, desigur.

— Sigur, așa să fie, mormăi, dându-mi ochii peste cap.

— Sau... stăpânul reginei? continuă el cu un zâmbet arogant.

Îl plesnesc ușor peste umăr.

— Știi ceva? Poți să mă lași jos. Chiar acum.

— Ah, dar dacă te scap acum, cine știe? Poate aterizezi fix pe tronul tău imaginar.

— Sau poate îți înfig cotul în nas.

— Atunci, cred că o să te țin strâns. Pentru siguranța mea, bineînțeles.

Râsul lui este mulțumit, iar eu mă încrunt. 

— Știi ce? Nu mai spun nimic.

— Uite cum acceptă regina înfrângerea, murmură el, dând din cap cu un aer mândru. Istoric moment.

— Nu este o înfrângere, este autodisciplină.

— Cum spui tu, bombonică.

Îmi deschid gura să protestez, dar el mă aruncă ușor în aer, fără vreun avertisment, de parcă aș cântări cât un fulg.

— DEATH! exclam, zvârcolindu-mă, dar râsul lui mă acoperă.

— Taci, dulceață, zice amuzat. Vrei să-ți strici poziția de regină?

— Vreau să-mi strici poziția de om viu și să mă lași jos!

— Nicio șansă. Mă distrez prea bine.

Mormăi ceva ce sigur nu sună elegant, dar el nu pare deranjat. În schimb, își continuă drumul, fără nici cea mai mică intenție de a mă asculta.

— Știi ce este amuzant? spune după câteva secunde.

— Nimic din situația asta, clar.

— Că, în ciuda tuturor protestelor tale, încă nu te-ai zbătut suficient încât să te dai jos.

Îngheț.

Îl aud zâmbind.

Și îl urăsc un pic mai mult.

— Oh, dulceață, te-ai făcut brusc tăcută, spune el pe un ton leneș, plin de divertisment. Oare să înțeleg că ți-a plăcut concluzia mea?

— Taci, Death.

— Așa să fie, păpușă. Deși trebuie să recunosc, ador momentul ăsta  de supunere. Să-l savurez, poate?

Îmi scot un mormăit enervat, iar el râde scurt, mulțumit.  Îmi trec mâna peste față și suspin lung.

— Crezi că ai putea să te grăbești măcar?

— Și să ratez ocazia de a mă lăuda cât de ușoară ești?

— Sau poate ești tu prea puternic, nu? spun pe un ton ironic.

— Mă bucur că în sfârșit vezi realitatea.

Îmi dau ochii peste cap, dar nici nu mai am energie să-i răspund. După câteva secunde, însă, el rupe tăcerea din nou.

— Ar trebui să fii mai relaxată, dulceață. Bucură-te de călătorie.

— Da, exact. Sunt absolut extaziată să fiu cărată ca un sac de cartofi.

— Un sac de cartofi foarte simpatic, completează el.

Îl lovesc slab cu pumnul, iar el râde din nou.

— Ah, ce romantică ești. Știi că m-ai putea cuceri cu atitudinea asta?

— Death.

— Da, iubito?

— Dacă nu mă lași jos în următoarele zece secunde, o să-ți mușc umărul.

Îl simt cum se încordează puțin, apoi chicotește ușor, ca și cum provocarea asta chiar îl distrează.

— Hmm, să vedem... Ai un colțișor ascuțit? Vreau să știu dacă merită riscul.

— Death!

— Bine, bine, mă predau.

Mă lasă jos, în cele din urmă, dar nu înainte de a-mi lăsa mâinile pe talia mea o secundă prea mult, cu un zâmbet superior pe buze.

Îmi înmânează lanterna, degetele noastre atingându-se pentru o fracțiune de secundă. Mă grăbesc să o apuc, evitând să-i întâlnesc privirea. Îl simt cum mă observă, dar nu spune nimic.

Înghit în sec și fac un pas înainte, simțindu-mi inima bubuind în piept de parcă vrea să evadeze. Mult prea rapid, mult prea puternic. Cinci bătăi pentru fiecare una normală.

Fie este adrenalina, fie este prezența lui. 

Aproape alerg, dorindu-mi să mă îndepărtez cât mai repede de el, dar este inutil. Ceea ce pentru mine sunt patru pași repezi, pentru el sunt doar doi. Picioarele lui lungi se mișcă fără efort, ținând pasul cu mine de parcă ar fi o plimbare lejeră.

Îl simt lângă mine, umbra lui mă urmărește, prezența lui îmi apasă pe piele ca un avertisment mut. Nu are nevoie să se grăbească. Nu are nevoie să încerce. Mă poate ajunge oricând vrea, iar asta mă face să strâng lanterna mai tare în mână, ca și cum m-ar putea proteja de senzația de sufocare pe care o simt.

— Încotro te grăbești așa, dulceață? întreabă el pe un ton ușor amuzat, de parcă întreaga mea tentativă de fugă ar fi doar un joc pentru el.

— Nu mă grăbesc, mormăi, strângând lanterna mai tare.

— Ah, sigur.

Îmi mușc obrazul pe dinăuntru și mă forțez să nu-l privesc. Îl simt lângă mine, prea aproape. Parcă mă lasă să mă agit singură, bucurându-se de spectacol.

— Poate doar vreau puțin spațiu, îi arunc peste umăr. Ai auzit de conceptul ăsta?

— Poate doar mi se pare ridicol să vrei spațiu când suntem blocați într-un tunel atât de îngust. În plus  singurul care te poate proteja de pericole sunt eu, dar tu o iei în față obligându-mă să țin pasul pentru a putea să te apăra.

Mă opresc brusc și mă întorc spre el, cu ochii îngustați.

— Oh, deci de asta ești atât de lipit de mine? Ca să mă protejezi?

El ridică o sprânceană, iar aerul jucăuș din ochii lui dispare lent, înlocuit de ceva mai întunecat.

— Nu, mă lipesc de tine pentru că fugi ca o idioată, spune, iar tonul îi devine subit mai rece.

Îngheț.

— Ce-ai zis?

— Că te comporți ca o idioată, repetă el, fără să clipească.

Simt cum furia îmi urcă pe gât.

— Nu am nevoie de protecția ta!

— Ba da, o ai, mârâie el, făcând un pas spre mine.

Fac și eu un pas înapoi, dar el nu se oprește.

— Nu mă atinge!

Respirația mi se accelerează. Mă simt prinsă, încolțită de felul în care mă privește, de energia întunecată care pare că fierbe sub suprafața calmului lui obișnuit.

— Ce vrei de la mine? îmi scapă, vocea mea mult prea fragilă comparativ cu tonul lui amenințător.

Ochii lui se întunecă și mai tare, iar maxilarul i se încordează.

— Vreau să nu mai faci pe încăpățânata.

El își trece o mână prin păr, trăgându-și aerul printre dinți, de parcă ar vrea să se tempereze.

— Uite, n-am chef de jocurile astea, oftează el, cu un ton mai scăzut. Fii cuminte și mergi lângă mine. Fără scene. Fără prostii, ca să te pot proteja în continuare.

Înghit în sec, dar nu spun nimic.

El mă mai privește o clipă, apoi  brusc și începe să meargă înainte.

— Alegerea este a ta, mormăie peste umăr. 

Îmi mușc buza ca să nu-i răspund. Încă îi simt vocea rece în piele, tonul lui, amenințarea subtilă care m-a făcut să îngheț pentru câteva secunde. Dar acum nu mai îngheț. Acum simt furia urcându-mi în vene, pulsând, clocotind. Cine naiba se crede? Îmi arunc o privire spre el, spre felul în care merge relaxat înainte, ca și cum tocmai nu m-ar fi făcut să mă simt ca un copil neajutorat. Ca și cum ar fi de la sine înțeles că îl voi urma. Îmi vine să țip. Să mă întorc și să alerg înapoi, doar ca să-i dovedesc că nu are dreptate. 

 Mâinile îmi tremură, inima îmi bate nebunește, iar gândurile mi se izbesc unele de altele haotic, fără niciun fir logic.

 Nu sunt idioată. 

Nu sunt o povară. 

 Îmi strâng pumnii, furia sugrumând frica, înecul din piept transformându-se în ceva tăios, în ceva care îmi spune că nu-i voi mai permite să mă trateze așa.

 Sunt obosită. De frică. De privirile lui superioare. De felul în care pare mereu cu un pas înaintea mea, ca și cum ar putea să-mi citească fiecare mișcare înainte să o fac.

 — Ești enervant, scuip printre dinți, fără să mă pot abține.

 El se oprește. Îmi ridic privirea exact în momentul în care se întoarce spre mine, cu o sprânceană ridicată, de parcă n-ar fi sigur că a auzit bine.

 — Poftim? Înghit în sec, dar furia este prea mare ca să mă opresc acum.

 — Ești. Enervant. Ar trebui să-ți iei o diplomă pentru asta.

 Ochii lui se îngustează. 

— Poate ar trebui să-mi explici ce naiba te-a apucat acum, spune el.. Încă mă privește fix, dar colțurile buzelor îi tremură ușor, ca și cum încearcă să-și ascundă un zâmbet.

Îmi încrucișez brațele la piept, încercând să-mi mențin furia, dar este greu când el mă privește așa, de parcă mă găsește amuzantă.

— Ce m-a apucat? repet, ridicând sprâncenele.  Îmi ții predici despre cum ar trebui să mă comport și mă faci să mă simt ca o povară!

Își dă ochii peste cap, dar nu într-un mod iritat. Mai degrabă ca un adult care încearcă să calmeze un copil isteric.

— Serios, bombonică? 

— Nu mă mai alinta, pufnesc, simțindu-mi fața încă fierbinte de nervi.

— Bine, bine, ridică el mâinile, prefăcându-se că cedează. Atunci, cum preferi să-ți spun? Micuța mea explozivă?

Îl fixez cu privirea, dar el continuă, ignorând complet amenințarea tăcută din ochii mei.

— Ce zici de... mica mea bombă cu fitil scurt? Sau poate... cea mai adorabilă pacoste pe care am întâlnit-o vreodată?

— DEATH!

Hohotul lui răsună prin tunel, iar mâna lui îmi prinde ușor încheietura când încerc să-l  lovesc. Degetele lui sunt calde, iar atingerea este fermă, dar nu brutală.

— Hei, ascultă, îmi pare rău dacă am exagerat, spune el, iar în vocea lui nu mai e urmă de aroganță.

Înghit în sec, simțind cum furia mi se domolește, chiar dacă nu vreau.

— Nu ești o povară, ba chiar mi-a făcut plăcere să te țin în brațe și să te protejez.

Clipesc, încercând să-mi dau seama dacă vrea să mă tachineze sau vorbește serios. Judecând după privirea lui, pare să fie un pic din ambele.

— Crezi că putem să ne continuăm drumul fiind mai atenți la el decât la noi? Încă pot apărea pericole neprevăzute.

Încă zâmbește ușor, dar în ochii lui apare acea concentrare rece pe care am mai văzut-o. Schimbarea mă face să înghit în sec. Tocmai acum, când începusem să mă obișnuiesc cu latura lui enervantă, îmi amintește cine este cu adevărat.

 Simt că tot aerul din plămâni devine brusc mai greu.

— Da... ai dreptate, murmur, fără să mai încerc să par sfidătoare.

— Știu, bombonică. Am mereu dreptate.

Îi arunc o privire tăioasă, iar el râde scurt, dar nu mai insistă.

Se întoarce și începe să meargă, de data asta cu o atenție diferită.

Îl urmez, încercând să-mi temperez gândurile, dar senzația că ceva se schimbă între noi începe să mă apese.

Încă un capitol! Trebuie să recunosc că m-am amuzat scriind această parte și sper că v-a făcut și pe voi să zâmbiți. Mulțumesc că sunteți aici și că citiți povestea mea!

Am observat și câțiva cititori noi în ultimele zile, așa că vreau să vă spun un mare mulțumesc pentru că v-ați alăturat. Poate cei care nu scriu pe această platformă nu știu cât de mult înseamnă un cititor în plus, un vot sau un comentariu pentru a ajuta o carte să ajungă mai departe în topuri. Printre miile de povești de aici, orice mică interacțiune face diferența și mă ajută enorm să mă fac remarcată.

Așa că fiecare vot, fiecare comentariu și fiecare cititor nou contează mai mult decât vă imaginați. Vă mulțumesc din suflet pentru sprijinul vostru! ❤️