Partea I

Îl privesc pe Sebastian, unul dintre mulții indivizi însărcinați cu siguranța lui Jeshua, cum stă cu spatele lipit de ușă, de parcă și-ar ține respirația din teama de a nu mă deranja. Are o încordare ce trădează mai mult decât o simplă vigilență; pare frica aceea pe care o cunoști când știi că oricând, printr-un simplu gest, destinul poate fi frânt. Îl urmăresc cu un sentiment de satisfacție discretă, aproape absentă, de parcă aș contempla un animal dresat să nu facă niciun pas peste linia impusă.

Mă amuză neputința lui mascată de această falsă vigilență. În lumea noastră, nu ne permitem luxul prieteniilor – și chiar de-ar fi altfel, eu nu mi-aș irosi timpul cu asemenea slăbiciuni. Cunosc prea bine pulsul celui care se teme: e melodie pentru mine, o muzică a controlului în care eu, cu un gest sau o privire, pot oricând să schimb partitura.

Cât despre așa-zisa „regulă" care interzice armele în această casă... îmi vine să zâmbesc. Își imaginează că mă poate dezarma cu o lege ridicolă, ca și cum metalul rece mi-ar fi singurul mijloc de a subjuga o voință. Adevărul e că n-am nevoie de gloanțe pentru a face ce fac; pot supune orice spirit cu mult mai puține resurse.

Sebastian știe prea bine asta. Îi citesc spaima în privirea care caută un punct de echilibru, de parcă s-ar aștepta ca oricând să-i dau semnalul final. Ceea ce-l tulbură cu adevărat nu e un pistol ascuns sub haină, ci tocmai faptul că nu am nevoie de el.

     Pășesc în biroul lui Jeshua cu un aer de nevinovăție atent potrivit, ignorând regula „fără arme" de parcă n-ar fi decât o glumă fină rostită în treacăt. Locul acesta nu se reduce la patru pereți; mai degrabă pare o scenă fastuoasă, unde fiecare detaliu – de la marmura strălucitoare până la reflexiile luminii – se închină orgoliului gazdei. E un fel de sanctuar al puterii, amenajat cu îndrăzneală meticuloasă, astfel încât să-ți reamintească la fiecare pas cine domină aici.

Canapelele, din piele grea, stau răsfirate ca niște străjeri tăcuți în jurul mesei mari din mijloc, dându-ți senzația că „odihna" nu-i decât un concept seducător, rezervat doar celor care-și permit să se lase în voia ei. Jeshua însuși – un fel de suveran neoficial al acestui regat de umbre și lumini feroce – își cunoaște prea bine rolul. Are ceva din acei regi tăcuți, care preferă să-și transmită poruncile printr-o simplă mișcare a privirii, mai degrabă decât prin vorbe inutile. Îl privesc cum șade acolo, neclintit, cu un aer calm ce sugerează un control absolut: îți dă impresia că orice suflu ar trebui să-i fie recunoscător că încă își află loc printre aceste ziduri.

Și totuși, nu pot să nu simt o ușoară ironie: Jeshua construiește acest spectacol grandios de putere, în timp ce eu pășesc prin el ca un actor care știe deja finalul piesei. Știu prea bine de ce alege jocul luminilor, de ce unghiurile din încăpere îți dau impresia că te supun unui interogatoriu permanent, de ce fiecare metru pătrat din biroul ăsta pare scos dintr-un manual al intimidării.

Dar ce nu înțelege el pe deplin e că, oricât de impozantă ar fi scena, eu nu sunt un spectator docil. Am văzut destule decoruri de genul ăsta, iar rolul meu e să calc pe orice mândrie prea bine lustruită. Jeshua a învățat să strălucească în gol, să-și amăgească oaspeții cu tăceri impunătoare și priviri încărcate de promisiunea că "poate ar fi cazul să te simți norocos că nu ești încă îngenuncheat." Dar eu? Eu știu că nu are nimic care să mă poată dezarma cu adevărat, pentru că nicio regulă și nicio marmură rece nu-mi pot frânge hotărârea de a-mi urma propriul drum.

Am dobândit respectul lui, iar el și l-a câștigat pe al meu în aceeași măsură. Nu mă pot pretinde o piesă măruntă pe tabla lui de șah; mai degrabă îmi place să mă consider un partener autentic, un aliat. Poate de aceea mi se îngăduie să iau loc la masa lui și să-i vorbesc direct, fără măști ori mesageri. Nu semăn cu haita de câini care îl înconjoară, lătrând și înclinându-se în fața tronului său improvizat. Eu sunt partenerul lui de încredere – în mica noastră lume întunecată, unde clemența e o monedă rară, iar prieteniile adevărate se nasc doar din jocuri de putere și amenințări plătite la timp.

Am observat că această relație, în fond, îl liniștește. Poate pentru că știe că nu servesc orbește nimănui și că, dacă am ales să-mi îndrept loialitatea spre el, am făcut-o dintr-o convingere lucidă, nu dintr-o frică ascunsă. Într-o lume în care simpla ezitare îți poate pecetlui soarta, alegerea mea îl onorează, după cum se pricepe să-și joace cartea.

Ceea ce nu înțeleg ceilalți, sărmanii, e că nu mă supun nimănui fără a cere, în schimb, un loc la același nivel. În cercul unde fiecare mișcare contează și fiecare greșeală e taxată mortal, Jeshua îmi e camarad fiindcă împărțim aceeași viziune despre putere și control. N-avem timp să ne purtăm mănuși de catifea. Iar cei ce stau la ușă, urmărind naivi fiecare tresărire, n-ar înțelege vreodată tăcutele noastre compromisuri.

Da, îl respect, dar nu mă voi apleca în fața lui, oricât de impresionant i-ar fi decorul ori reputația. Îi ofer ce-am promis – o loialitate aspră, de neclintit, dar și o privire care-i amintește că, oricând ar îndrăzni să mă privească de sus, ar trebui să-și măsoare pașii cu atenție.

Așa că, atunci când ne așezăm la masă, gustăm amândoi din același fel de putere. Nu e un pact naiv al unor prieteni de-o viață, ci o înțelegere a faptului că amândoi ne știm locul pe scenă. În fond, suntem doi ucigași rafinați, fiecare cu propriul arsenal – iar adevărata noastră armă e încrederea că nimic nu ne poate lua din postura de egali în fața celui care se teme să își încarce conștiința cu asemenea alianțe.

     — Să fiu al naibii dacă am înțeles ceva din tot ceea ce s-a întâmplat în după-masa asta, spun pe un ton amuzat, încercând să trimit departe amintirile întunecate care mi se plimbau prin minte cu câteva momente în urmă.

Jeshua stă pe canapea cu o nonșalanță asumată, purtând un tricou negru fără mâneci care-i lasă la vedere tatuajele – o hartă a trecutului lui, poate, dar și un avertisment despre cine este. Mi-a umplut deja paharul cu un lichid ambrat, probabil whisky, ca și cum ar ști exact de ce am nevoie pentru a mă simți „binevenit". De pe locul său, are o vedere panoramică asupra monitoarelor uriașe de pe perete, ce proiectează fiecare părticică a acestui domeniu.

Nu mă salută, nu zâmbește, nu-și pierde vremea cu politețuri. Știam că n-o va face. Îl citesc în felul în care își rezemă brațele tatuate de marginile canapelei, stăpân pe sine și, totodată, extrem de conștient de situație. Pregătit, ca întotdeauna.

Îi privesc brațele tatuate și zâmbesc în sinea mea, amintindu-mi de toți cei care și-au gravat forța pe piele, sperând să țină la distanță orice amenințare. Însă adevărata putere nu se scrie în pigmenți și simboluri; se află în tăcerea pe care știi cum s-o folosești și în capacitatea de a face un pas în față atunci când toți ceilalți dau înapoi.

Îl las să-și etaleze atitudinea, să-și mențină aerul acesta de „privește și învață" – și sorb o gură din băutura ambrată.

     — Și eu care credeam că ai primit un manual viu de instrucțiuni, replică Jeshua, cu un zâmbet ironic pe buze.

     — Te referi la Esmeralda? Chiar este sora ta vitregă? Credeam că este moartă, remarc cu o voce calmă în timp ce mă așez pe canapeaua de piele.

     Jeshua rămâne tăcut o clipă, părând să se bucure de surpriza mea, apoi, cu un zâmbet care nu ajunge până la ochii săi reci, adaugă:

    — Amuzant lucru, pentru că și eu credeam la fel.

    — Atunci este doar o persoană care pretinde a fi ea?

     — Nu. Știi de ce tatăl meu a fost atât de șocat? Pentru că acea fată este copia fidelă a mamei sale. Nu există niciun dubiu în legătură cu asta. Fata aceea este chiar sora mea, dar lucrurile nu sunt atât de simple. Am observat că Donovan se comporta ciudat în timpul aceste vizite neașteptate, iar când am încercat să aflu mai multe de la el, mi-am dat seama că este mai mult decât un simplu complice. Există o poveste întreagă ascunsă sub mască, iar după câteva insistențe din partea mea am aflat toate detaliile.

     Este evident că Jeshua nu s-a limitat doar la un simplu interogatoriu; cunoscându-l, sunt ferm convins că a extras cuvintele de la Donovan prin forță brută. Pumnul său umflat este o dovadă concretă a acestui fapt și întărește suspiciunile mele.

    — Predecesorul tău, mâna dreaptă al tatălui meu, a primit ordinul de a le ucide. În loc să execute ordinul, ajutat de Donovan, au înscenat moartea celor două și le-au trimis în America.

     — Totuși, motivul pentru care tatăl tău a ordonat ca acestea să fie ucise rămâne valabil. Spunea-i ceva de o presupusă trădare. În acest caz nu ar trebui să închei această poveste prin moartea ei? De ce tatăl tău a cerut să îndeplinesc dorința Esmeraldei?

     — Mama Esmeraldei a fost acuzată că s-ar fi întâlnit, înainte de a se căsători cu tatăl meu cu Falcone, capul unei familii foarte puternice la acea vreme. De asemena, unele transporturi au fost deturnate de poliție în aceeași perioadă în care au apărut aceste zvonuri. Au existat diferite discuții, dar cea mai mare problemă s-a iscat atunci când oamenii au început să spună că Esmeralda este fiica lui Falcone și că Sergio Carpetillo crește copilul dușmanului său. Tatăl meu a început să suspecteze existența unui trădător, iar unele dovezi păreau să ducă spre mama Esmeraldei.

      Îmi țin gura pentru câteva momente, încercând să analizez informația. Parcă aș face parte dintr-o televonelă.

     — Și nu a fost așa?

     — Tatăl meu a aflat prea târziu că adevăratul trădător a fost altcineva. Un individ care lucra de mult timp pentru familia noastră. Se pare că acesta a fost prins de polițiști, iar pentru o diminuare a propriei sentințe a furnizat detalii importante despre afacerile acestei familii. Când tatăl meu a început să suspecteze existența unei cârtițe în familia noastră, acesta a luat măsuri. Individul a fabricat dovezi și zvonuri false pentru a-și proteja pielea, aruncând toată vina asupra acelei femei.

     În timp ce îl ascult, o undă de revoltă și dispreț îmi umple sufletul, iar întrebarea care îmi bântuie mintea devine tot mai insistentă.

     — Cum a aflat tatăl tău adevărul?

     — Individul a fost prins furând din buzunarul familiei noastre. Voia să părăsească țara știind că planul procurorilor era de a-l folosi ca martor. Era imposibil să trăiască după ce îl acuza pe Sergio Carpetillo de coordonarea și conducerea unei organizații criminale, fraude financiare și spălare de bani. Trebuia să scape, iar atunci a fost prins. A fost împușcat chiar de tatăl meu, dar în ultimele momente ale vieții sale i-a spus că și-a ucis femeia și copilul degeaba. Tatăl meu a trăit cu această vină până astăzi.

    — În acest caz o  primiți pe Esmeralda înapoi în sânul familiei?

     Râde și mie îmi cade fața.Ce am spus atât de amuzant?

    — Nu vorbi prostii! Ea este moartă pentru această familie și pentru toți cei care ne cunosc. I-am plâns cu toții moartea cu mult timp în urmă. Întoarcerea ei ar semăna probleme. Ar atrage atenția autorităților și a tuturor celor care ne vor înlăturați de la putere.

     — Atunci o omor?

     În timp ce Jeshua râde, o senzație subită de disconfort îmi cuprinde întregul corp. Simt cum tensiunea îmi strânge mușchii, iar o umbră rece îmi străbate coloana vertebrală. Amărăciunea crește în mine, un amestec ciudat de frustrare și furie.

     — Ce dracu am spus atât de amuzant? întreb, încercând să-mi stăpânesc tonul. Mă străduiesc să-mi mențin calmul, dar sub masca aparentă de indiferență, furia îmi bâzâie în vene ca un curent electric.

     Îmi mușc limba ca să nu reacționez mult mai urât, dar îmi mențin privirea fixată pe Jeshua, încercând să păstrez o aparență de calm.

     — Tocmai ți-am spus că este sora mea vitregă, dobitocule. O să faci ce ți-a spus tatăl meu. Îi muți curul înapoi în America, îi rezolvi problemele și o avertizezi că nu mai are ce călca pe teritorul acestei țări cât o trăi pe acest pământ.

     Răspunsul lui Jeshua este un ecou al sinelui său rece și distant, care mă face să-mi înfrânez cu greu un fior de neliniște. Întotdeauna a știut să navigheze în apele tulburi ale puterii, iar cu fiecare cuvânt pe care-l rostește, se întărește în poziția lui de dominanță și control. Nu-mi place să fiu nici dominat, nici controlat, iar el pare să uite acest lucru.

     Jeshua își ridică din nou paharul, râzând într-un mod care îmi produce un nod în stomac.

     — Pe naiba fac ce zice el. A plătit viața unui om cu o cruce de aur. Ce ar trebui să fac cu ea? O duc la amanet?  întreab retoric, simțind că încercă să îmi testeze limitele.

     — Tatăl meu poate fi un judecător în această lume, dar eu sunt executorul. Și atunci când executorul decide, nu există alternative. Dacă spun că trebuie să faci ceva, atunci asta este singura opțiune viabilă.

     Îmi întorc privirea către el, cu un gest deliberat de dispreț, făcându-l să înțeleagă că nu mă las intimidat.

     — Și să-ți fie clar că nu apreciez modul în care-mi vorbești. O să te plătesc dublu ca de obicei, pentru că uciderea acelui bărbat nu este singurul lucru pentru care te duci în America.

    — Ar trebui, la rândul tău, să ai grijă cum vorbești cu mine. Nu sunt unul din papagalii tăi, pe care îi expediezi dintr-un gest.

     Tensiunea dintre noi se simte ca un fulger pe cale să izbucnească, amenințând să transforme întreaga conversație într-un conflict violent.

    — Ești în prima zi de ciclu? De ce te aprinzi ca un chibrit din orice? mă întreabă cu un sâmbure de cinism în tonul său.

     — Poate pentru că sora ta mi-a vomitat pe pantofi cu puțin timp în urmă.

     Râdem amândoi, iar  acel moment tensionat dintre noi se estompează, permițând unui aer mai relaxat să pătrundă între noi.

    — Este foarte slabă și speriată.

    Îmi amintesc de adolescența mea, când încă mă mai încurcam în propriile slăbiciuni, am trăit și eu câteva episoade de panică. Niște spasme de teamă amestecată cu neputință, dacă e să fiu exact. Dar toate au dispărut de parcă n-ar fi fost niciodată în clipa în care am ucis prima oară. Un francez, probabil vreun om de afaceri bonom aflat în vacanță. L-am surprins înainte să-și urce valizele în mașină. Am luat tot ce avea la el, l-am înjunghiat de vreo cincisprezece ori, nefiind dispus să risc nicio descriere prea detaliată la poliție.

Nu că aș avea vreun regret legat de acea zi – nici vorbă. Nici nu surâd când îmi aduc aminte, dar nu din vinovăție. Însă a fost momentul în care am priceput că nu există excepții atunci când foamea și furia se unesc în aceeași suflare. Omul acela își închipuia că doar pentru că poartă un costum scump, mă poate lovi fără consecințe. Ce naivitate... Pentru mine, a fost clipa în care am înțeles limpede că nu există cale de întoarcere din tărâmul ăsta întunecat.

În fapt, ziua aceea n-a fost doar o dată în calendar – a fost hotarul dintre un trecut slab și un prezent în care nu mai admit ezitări. Așa s-a sfârșit inocența mea, de parcă ar fi fost doar un gând prost scris în vreun caiet vechi, și tot atunci s-a născut certitudinea că pot face orice fără să-mi tremure mâna.

     — Care este al doilea motiv pentru care ar trebui să mă întorc în State?

     — Vreau să te interesezi de prețul cu care este vândută marfa mea. Am încercat să vând mai scump partenerului principal cu care fac afaceri. A refuzat, a spus că el nu ar mai avea nimic de câștigat. Am primit câteva ponturi din diferite părți și situația pare dubioasă. Vreau să verifici. Dacă sunt tras pe sfoară am de gând să fac rost de cetățeniea americană și să mă ocup chiar eu de vânzarea ei. Fără comisioane aș putea să dublez profitul.

     Jeshua își lasă corpul să transmită o siguranță neclintită, precum stânca ce stă în fața valurilor furtunii. Poziția sa relaxată pe canapea sugerează un control total asupra situației, iar mișcările sale sunt fluide și măsurate, ca ale unui mare prădător care așteaptă momentul potrivit să lovească.  Fiecare gest al său este calculat și deliberat, fără niciun strop de ezitare sau incertitudine, indicând o încredere absolută în propria sa putere și autoritate.

     — Nu ai aplicat pentru viză de lucru? Parcă ți-a fost respinsă.

     — Există și alte metode de a primi cetățenia. Am contactat, de curând, o persoană foarte interesantă. Se ocupă, în principal, cu traficul de persoane. I-am cerut să găsească o americancă dispusă să se căsătorească cu mine în schimbul unei sume frumoase de bani. Total neașteptat, mi-a oferit mâna fiicei sale, în vederea unei colaborări între familiile noastre.

      În timp ce ascult planurile sale, simt cum dezgustul crește în mine, iar gândul la colaborarea cu un traficant de persoane îmi stârnește o indignare profundă.

     De această dată Jeshua își mută privirea asupra mea, oferindu-mi atenție deplină, iar acest lucru mă neliniștește.

     — Are două fiice, dorește să îmi ofere mâna celei mai tinere. Mă gândeam că aș fi mai compatibil cu cea mai mare, dar mi-a spus că cea tânără este lumina și cealaltă întunericul. Știi cumva ce ar trebui să însemne acest lucru?

     — Că este urâtă ca noaptea?

     — Fii serios!

     — Vrei să te căsătorești cu o persoană necunoscută pentru un căcat de viză! Eu sunt cel neserios? Dacă ieși mâine  la amiază afară din bârlogul tău o să găsești pe stradă o mie una de femei, turiste în vacanță, care s-ar căsători cu tine cât ai bate din palme. Ce-ți veni să contactezi tipi dubioși de prin State?

     — Îți dai seama că, pentru a vinde de unul singur propria marfă în America, trebuie să scap de cei cu care fac afaceri la momentul actual? Înseamnă război, iar puterea pe care o am în orice colț al Mexicului este nefolositoare, pentru că oamenii mei nu pot părăsi această țară. Dacă aș bate palma cu acest individ aș avea parte de ajutorul lui necondiționat. Ar fi floare la ureche să preiau puterea de la  cei cu care lucrez acum.

     Înăuntrul meu, un vârtej de întrebări și îngrijorări se rotește, dar încerc să rămân concentrat și să găsesc o soluție la situația delicată în care Jeshua dorește să se bage.

     — Dacă tot merg în State, nu vrei să verific și această persoană?Și pe femeia cu care se presupune că ar trebui să te căsătorești?

     — De aceea îmi place de tine, Death. Știi mereu ce trebuie să faci, înainte să fiu nevoit să îți cer.

      Simt o undă de amărăciune străbătându-mi sufletul. Deși apreciez recunoașterea lui, nu pot să nu mă întreb dacă ar trebui să mă simt flatat sau îngrijorat de faptul că acesta are încredere atât de mare în abilitățile mele. Îmi întăresc hotărârea de a-l ajuta pe Jeshua să iasă din această situație complicată, dar în același timp, simt o greutate apăsându-mi pe umeri în fața responsabilității pe care mi-o asum.

     — Sper că știi, îl avertizez de această dată, în momentul în care o să părăsești Mexicul toți dușmanii tăi o să-ți atace familia. Pentru un câștig mai mare riști să pierzi tot ce ai construit aici împreună cu tatăl tău.

     Ochii mei îi urmăresc fiecare pas, conștienți că orice mișcare, oricât de măruntă, poate trăda o furtună interioară. Jeshua se ridică și se plimbă prin încăpere ca un animal prins într-o capcană invizibilă, iar gesturile lui grăbite par să-și caute un rost pe care nu-l mai găsesc. Tensiunea începe să clocotească în aer, apăsând ca o presiune nevăzută pe umerii noștri, în timp ce atmosfera se încarcă de o neliniște greu de ignorat.

Îl privesc fără să-mi schimb expresia, de parcă aș fi la o reprezentație care nici măcar nu mă surprinde. Aș putea să-l liniștesc cu o replică aruncată peste umăr, însă, în tăcerea asta, prefer să-i las anxietatea să i se aștearnă pe chip. 

     — Dacă o să îmi confirmi trădarea omului cu care fac afaceri acum, atunci nu o să am de ales. Sunt obligat să iau măsurile necesare. Dacă o să vină timpul în care voi fi nevoit să părăsesc această țară, atunci cu siguranță nu o să rămână nici măcar praful din dușmanii mei. Nu pot risca să-mi pun în pericol familia. Unul dintre frații mei o să preia   conducerea familiei, dar niciunul nu este pregătit să o facă în situația în care ne aflăm acum. Eu și cu tine, Death, o să ne ocupăm de toate, dar mai întâi să vedem unde ne duc informațiile pe care o să le obții.

     — Și cum preferi să fac acest lucru. După ce rezolv problema surorii tale, sau o iau cu mine în aceaste misiuni sinucigașe?

     — În primul rând, cred că trebuie să îi afli povestea. Ți-a spus ceva despre cel pe care trebuie să îl ucizi?

     — Sincer? Nu am întrebat. Voiam să știu dacă planurile tatălui tău se potrivesc cu ale tale. Păreai vehement la sosirea ei. Sincer, credeam că o să îmi ceri să o omor.

     — Este, totuși un membru al familei...