După 2 ani...

Universitatea din Oxford pare puțin cam prea grea pentru unul ca mine. Bine, nu pot zice că nu mă pricep chiar deloc, până la urmă am trecut primul an cu brio.

Jennifer, bineînțeles, s-a decis în ultimul moment că ar fi mai bine sa meargă și ea cu mine. E mai rău ca o lipitoare fata asta. 

A vrut să se asigure că nu mai fac aceeași prostie ca cea din trecut.

Lipsa ei încă se resimte în adâncul sufletului meu. Chiar daca eu am fost cel care a vrut să încheie toată povestea asta, încă îi simt lipsa.

— Dalton, ești cu noi? țipă Damian din dreapta mea.

— Încă stau bine cu auzul, Volta.

— Omule, nu vezi că ești absent la fiecare subiect, mă mustrează Elliot.

Prietenul meu, Elliot, exagerează ca de obicei. Nu chiar la fiecare subiect, doar la cele care nu mă interesează.

De fapt, pe scurt, niciun subiect nu mă interesează. Toate se rezumă la blonde. Iar în momentul de față am o singură blondă in minte.

— Sunt doar obosit după ora de anatomie, atât, le spun in timp ce îmi aranjez cârlionți ce îmi stătea pe frunte.

— Ești doar foarte ciudat, Dalton, vorbește Elliot in timp ce își dă părul roșcat pe spate.

— Despre ce discutați? oftez zgomotos.

— Îți zicem după, rostește Damian. Acum avem iar anatomie și chiar nu am chef să ne mai sară profesorul in cap exact ca data trecută.

Dau din cap și pornim toți trei spre sala unde urma să se țină cursul.

Sincer, cred că cea mai mare mulțumire a mea este că Reyna nu se afla la aceeași universitate.

Aș prefera să mor in chinuri groaznice decât să mai dau nas in nas cu ea.

Sunt sigur că e sătulă de toată durerea pe care i-am provocat-o.

Cu toate astea, vei rămâne visul meu neîndeplinit, blondo.

Universitatea Yale e foarte potrivită pentru mine, iar New Haven aș putea spune că e destul de pașnic.

Chiar daca m-am obișnuit în doi ani fără prezența părinților mei, încă le simt lipsa in fiecare zi. Mama a avut pretenția să îi sun in fiecare seară.

Da, ați auzit bine. Mama chiar a spus lucrul ăsta. S-a schimbat mult după plecarea mea, cel puțin din spusele tatei.

In camera de cămin stau împreună cu doua gemene, Alice și Alamea. Deși, dacă stau puțin și mă gândesc, nu seamănă aproape deloc. Au trăsături complet diferite.

Oricum, sunt niste fete geniale. N-am crezut niciodată că voi întâlni persoane atât de minunate.

Despre Jennifer și Dalton n-am mai auzit nimic. Din cate am înțeles sunt amândoi la Universitatea din Oxford. Mă bucur pentru ei, ba chiar și pentru el.

N-am fost niciodată o persoană care să țină ură pe altă persoană. Aș putea spune că asta e cea mai mare calitate a mea, sau defect, depinde după fiecare mentalitate.

Deși Dalton merita toată ura mea, eu deja l-am iertat. L-am iertat pentru toate vorbele urâte pe care mi le-a adresat.

Totuși, niciodată nu cred că voi afla de ce s-a schimbat atât de radical, într-un timp atât de scurt.

Chiar daca mă doare că nu a vrut să comunice cu mine pentru a ajunge la un numitor comun, îl înțeleg.

El a fost mereu genul acela de persoană care nu preferă să fie legat de cineva toată viața. A spus-o chiar el. Practic odată si-odată tot avea să se despartă de mine. Poate într-o circumstanță mai gravă.

Îi mulțumesc lui că m-a învățat cum se iubește cu adevărat. A fost primul care mi-a arătat ce înseamnă să iubești cu ardoare o persoană încat să faci orice pentru ea.

Dacă ar fi venit la mine și mi-ar fi spus că m-a înșelat, aș fi clarificat lucrurile cu el și l-aș fi iertat. Deși am fost învățată să nu dau o a doua șansă atunci când nu e cazul, pentru el aș fi făcut-o.

Cu toate astea îmi doresc să aibă parte de o persoană care să îi înțeleagă întunericul. Eu am incercat, dar nu am reușit.

Viața merge mai departe dar, să nu iubiți niciodată cum l-am iubit eu pe el.

Legătura dintre noi doi a fost foarte puternică. Pe tot parcursul acestor doi ani am fost mai mult axată pe lacrimile mele, încât am uitat complet cât de special a fost tot ce am avut.

Dar abia atunci am realizat că poate nu a fost vorba de niciun final fericit.

Ci doar despre povestea noastră.

.............

Se zice că toate poveștile de dragoste au un final fericit. Ei bine, vă înșelați. Fiecare poveste de dragoste trece printr-o călătorie, care, într-un final, e mult mai importantă decât destinația. Brunetul nostru cu ochi întunecați era sigur de asta inca de la început. Dalton nu credea în finaluri fericite niciodată, nici măcar în propriile decizii.

_____________________

Iată-ne ajunși și la finalul cărți ,,Dalton", prima mea carte, care va rămâne mereu in inima mea.

Mi-am dorit un final trist doar pentru a vă deschide ochii în legătură cu anumite aspecte dintr-o relație. Sper totuși că am reușit să realizez ce mi-am propus.

Vreau să vă mulțumesc tuturor pentru susținerea acordată pe tot parcursul cărți. Fără voi nu as fi reușit.

Sunteți cei mai tari cititori! Vă ador!