Nu! Dacă este un vis vă rog să mă treziți. De fapt, e un coșmar.

Cum am putut să vorbesc atât de urât cu Reyna? Cum am putut sa zic lucruri care nici măcar nu sunt adevărate?

Nu o disprețuiesc in niciun caz. Ba din contră, o iubesc mai mult decât mă iubesc pe mine. Ea a fost cea care a reușit să mă înțeleagă in momentele in care nimeni nu a putut.

Fără alte cuvinte: ea e lumina din întunericul meu.

Când am văzut lacrimile care îi curgeau șiroaie pe față mi s-a rupt inima in două.

Dar, în schimb, nu am făcut nimic să i le opresc. Doar am stat acolo și m-am uitat cum se distruge in fața mea.

Eu am fost cel care a făcut-o să plângă.

Am promis că n-o să las pe nimeni să o distrugă in asemenea hal și că-i voi fi alături atunci când o văd la pământ. Acum am observat că nu pot ține o promisiune, nici măcar pentru ea.

Sunt crud și nemilos. Așa am fost mereu. Reyna a încercat să mă schimbe și să-mi arate că pot să țin la o persoană, dar abia acum mi-am dat seama că sunt pierdut și nimic nu mă mai poate salva. Nici măcar ea.

Îmi scot tricoul peste cap și mă întorc cu spatele spre oglindă. Acum câteva zile mi-am făcut un tatuaj și nu îmi pot dezlipi ochii de pe el.

Era ea acolo. I-am tatuat fața pentru a-mi aminti mereu de Reyna atunci când o voi pierde. Iar momentul ăla acum a venit.

Cel care a tatuat-o pe pielea mea a avut grijă să-i deseneze cât mai bine fiecare trăsătură. Ochii ei albaștri erau pătrunzători ca de fiecare dată când mă uitam la ea. Părul blond era lăsat în valuri pe umeri iar buzele ei pline formau cel mai frumos zâmbet pe care îl văzusem vreodată.

Era perfectă din toate punctele de vedere.

Am distrus-o odată și n-am de gând să mai fac asta și a doua oară.

Iar de-asta aleg să renunț la ea, fie că doare sau nu.

— Cum a putut să-ți zică lucrurile astea, Reyna? zbiară Jennifer.

Nu aveam de gând să-i spun ei despre felul în care a vorbit Dalton, dar se pare că am ajuns un motiv de bârfă in tot liceul după cearta noastră.

Și puteam sa jur că nu a apucat să ne vadă nimeni.

— Nu știu, Jennifer, murmur absentă. Sper să fie doar o glumă proastră.

— Ce gluma proastă, Reyna? Îl cunosc mai bine decât oricine pe Dalton și știu că el niciodată nu glumește. Și în niciun caz nu ți-ar vorbi așa vreodată.

Îmi amintesc felul în care a vorbit cu mine iar două lacrimi îmi scapă pe obraz. De ce trebuie sa am mereu încrede în persoane?

— Scuze, Jenni, dar trebuie să închid, îi spun încercând să-mi ascund lacrimile și să par cât mai veselă. Ne auzim!

Închid apelul fără să ascult ce vrea sa zică. În momentul ăsta am nevoie doar de liniște.

Mă întind după cartea ce stătea pe noptieră. Doar carțile mă mai pot face să mă simt bine.

Cartea se numește ,,Făuritorul de lacrimi", iar in momentul ăsta mă regăsesc în povestea asta mai mult ca niciodată. Eu sunt Nica, fata naivă ce mereu se încrede în oameni, iar Dalton nu poate fi nimeni altul decât Rigel. Băiatul ce mereu o face pe Nica să verse lacrimi.

Dalton nu se poate numi decât făuritorul de lacrimi. Cel care cu toate că a încercat să-mi repare inima a reușit doar să o distrugă și mai tare.

Astăzi nu a avut curajul să vină la liceu și să discutăm tot ceea ce s-a întâmplat între noi. Sau, de fapt, a existat vreodată cuvântul "noi"?

Nu îmi doresc să renunț atât de ușor la el și să trec cu vederea toate momentele frumoase petrecute împreună, dar daca el își dorește atât de mult să dispar din viața lui ca și cum nu aș fi fost vreodată acolo... nu am decât să fac asta.

Te disprețuiește, Reyna! Tocmai el a spus asta cu voce tare.

Dar, sincer, și eu îl disprețuiesc pe el. Îl disprețuiesc pentru simplul fapt că mă lasă să mă lupt cu toate emoțiile negative singură. Avea dreptate Dean. Dalton niciodată nu o să se schimbe pentru una ca mine. O are pe Nicole și cine știe pe mai câte și n-are nevoie de mine.

Obișnuiește-te cu asta, Reyna!

Îmi las capul pe spate și îmi închid ochi. Zilele astea nu am apucat sa închid un ochi. Vomitam din ce in ce mai des și mă simțeam foarte rău. Acum am alte probleme mai mari decât Dalton.

Cum îmi zicea mama mereu: Până și cele mai frumoase povești de dragoste au un sfârșit.

Bună, cititori frumoși!
Nu, în niciun caz nu am plâns când am scris scena asta. :((
Sincer, mă doare să-mi văd protagoniștii despărțiți la fel de mult cum cred că va doare și pe voi.
Este cred că cel mai scurt capitol de până acum, dar promit să mă revanșez în celălalt.