Pierduse numărătoarea zilelor în care se plimbaseră anapoda prin pădure, încercând să găsească o cale de ieșire, o casă în care să își încălzească cum trebuie oasele și un pat moale, nu rece și tare. Nu mai mâncaseră de ore bune, iar ultimul oscior rămas fusese ros de prea multe ori pentru a mai avea vreun gust. Avea impresia că se învârteau iar în cerc și aproape că izbucnea în plâns când se gândea la asta. Nu doar o dată dăduseră peste locul în care îl îngropaseră pe Malkiel, în zăpadă, întrucât pământul era prea înghețat și nici nu aveau o cazma sau o lopată cu care să sape.

   Se simțise ca o nenorocită când făcuseră asta, însă fuseseră nevoiți să îl dezbrace de haine, căci nu mai aveau cu ce să aprindă focul atunci când se lăsau nopțile. Lemnele pe care le folosiseră la covergă și bucățile de oțel ale crinolinei le legaseră ca pe o rogojină cu fâșiile din materialul rochiei sale, iar crengile mai uscate peste care dădeau în drumul lor se adăugau mulțimii. Se opreau de fiecare dată când ceața roșiatică părea că se ridică din zăpadă și stăteau cu inimile în gât, rugându-se să nu îi descopere creaturile despre care auziseră atâtea. Kethai îi urmărea uneori, sărind din brad în brad, de pe o creangă pe alta, silențioasă și greu de observat.

   Oftând, își încleștă degetele în pumni să-și dezmorțească oasele. Nu își mai putea simți degetele de la picioare, iar vârful nasului nu îndrăznea să și-l atingă, de teamă că i s-ar fi spart în cuburi de gheață. Avea câțiva țurțuri în păr, dar era prea obosită, prea dezolată ca să-i mai pese.

   — Nu mai suport! o auzi pe Tija plângându-se, probabil pentru a zecea oară în acea zi. Sunt lihnită, nu îmi mai simt mâinile și picioarele și sunt destul de sigură că prefer să rămân locului și să aștept trei luni până la venirea primăverii!

   Lordul Tabor își încetini pașii și oftă la rândul lui. Se transformase într-o fantasmă – atât de palid, de absent părea.

   — Poate că ar trebui să poposim aici, sugeră. Nu e zăpadă și stânca aia ține de azăvadă.

   Rhoda privi peste umărul ei, spre cei trei brazi ce crescuseră lângă o stâncă destul de solidă și de mare încât să împiedice măcar o parte din vântul ce mai bătea din când în când.

   — Vă ocupați voi de covergă? Voi încerca să vânez ceva până nu se înnegurează.

   Cei doi dădură tăcuți din cap, iar Rhoda se întoarse pe călcâie după ce își verifică arcul și tolba de săgeți aruncate pe spate. Avea și un pumnal în gheată, pe care îl simțea de parcă era un fier ce zgâria gheața. Abia înaintă prin zăpada ce îi ajungea până la genunchi. Se mira cum de nu se îmbolnăvise iar până atunci, deși avea constante amețeli și grețuri din cauza pădurii ce îi trata ca pe intruși. Tija vomitase de patru ori într-o zi și plânsese mai mult din cauza mâncării pe care o irosiseră, iar Tabor tot pretindea că vede umbre negre dându-le târcoale.

   Își potrivi o săgeată între vergea și coardă să câștige timp în cazul în care ar fi sărit de nicăieri un iepure sălbatic. Suspinele de frustrare ale Tijei începeau să se piardă ușor cu fiecare pas pe care îl făcea. Își ascunse mai bine gâtul în blana lupului pe care îl vânase și îi acceptă căldura ca pe o binecuvântare.

   Spre ghinionul ei, câțiva fulgi i se așternură pe chip, iar vântul începu să scuture ușor zăpada de pe acele brazilor. Strânse din dinți și făcu alt pas în față. Degetele i se încordară pe vergea când auzi un foșnet. O veveriță ieși dintr-o scorbură, însă dispăru înainte să poată îndrepta arcul spre ea.

   Își duse mâna spre gură și țipă nervoasă în pumn, apoi dădu cu piciorul în zăpdada înghețată și se roti pe călcâie, abținându-se cu greu din a-și smulge părul din cap. Simți lacrimile cum îi împungeau colțurile ochilor și cum îi încălziră obrajii când i se prelinseră până la bărbie. O enerva când Tija începea să se plângă ca un copil, când mărturisea că nu mai voia să facă niciun pas sau când murmura cât de mult își dorea să fi rămas acasă, însă o înțelegea de fiecare dată, căci se simțea la fel ca ea. Rare erau momentele în care nu îi fugea gândul la cvartir, la cei pe care îi lăsase în urmă. La Cazimir și la brațele sale călduroase, deși trupul lui era veșnic mai rece decât zăpada ce o înconjura.

   Își deschise ochii și îi șterse cu mâneca pe care se așternuse zăpada. Blestemă zgomotos când se trezi înconjurată de ceața roșie, care îi adusese atât de multe coșmaruri și neplăceri. Căută disperată urmele pașilor săi pe care le lăsă în zăpadă, însă nu mai găsi niciuna. De parcă fuseseră înghițite. O luă la fugă în direcția spre care stătuse îndreptată fără să mai aștepte o secundă. Cu greu putea să-și țină gura închisă și să respire pe nas, să evite trunchiurile brazilor înainte să se izbească de ele și să nu se împiedice în propriile picioare în timp ce se uita în toate direcțiile, de teama vreunui animal sălbatic pe urmele ei.

   Se opri pentru o clipită să-și tragă suflul și își așeză mâinile pe pământ. Dădu să o ia iar la fugă, însă rămase nemișcată când zări în fața ei o cocioabă ce părea scoasă din cel mai urât coșmar al copilăriei sale, însă în același timp mirosul de pâine caldă ce i se perinda pe sub nas și fumul ce ieșea din horn i se păreau ispititoare. Avea acoperiș cu șindrile negre, geamurile păreau crăpade pe alocuri și câțiva saci atârnau de grinzi. Era micuță și părea sărăcăcioasă, însă lucrul ce îi făcu stomacul să i se întoarcă pe dos erau cele două picioare imense de găină pe care stătea.

   De fiecare dată când stătea prea mult pe afară cu ceilalți copii, mama ei o trăgea mereu de ureche să o ducă acasă și o dojenea, spunându-i că baba Yaga dădea mereu târcoale satelor să fure copilași. Era o vrăjitoare odioasă și nu zbura pe mătură, ci călătorea stând pe un pojar și se urnea cu un pistil. Și locuia într-o cocioabă ce mergea pe picioare de găină.

   Înghiți în sec și clipi de mai multe ori din ochi, vrând să creadă că era doar o imagine plăsmuită de pădure și nimic mai mult. Nu existau vrăjitoare. Muriseră cu sute de ani în urmă. Numai Kethai rămăsese în viață.

   Dar nu mai îndrăzni să stea locului când ceața roșie i se încolăci pe picioare și un mârâit grotesc răsună nu departe de unde se oprise, o combinație macabră de lup și o ființă pe care nu își dorea să o vadă. O luă la fugă și aproape se împiedică de scările șubrede de lemn ale cocioabei. Împinse panicată ușa și, spre fericirea ei, se deschise mai ușor decât s-ar fi așteptat. Se opri în prag și se uită buimacă în jur, spre soba ce emana o căldură care îi făcu părul să i se lipească ud de tâmple. O masă mare, acoperită cu străchini ce erau pline cu mâncăruri ce miroseau divin, carafe cu vin și sirop, pâine ce arăta ca proaspăt scoasă din cuptor...

   Ochii îi coborâră spre patul jos pe care dormea o bătrână ce îi făcu degetele de la picioare să i se strângă. Avea părul alb și lung, ce îi atârna pe podea, unghiile mai lungi decât îi fusese dat să vadă vreodată păreau gălbui, iar nasul arăta ca o săgeată – atât de mare și de ascuțit era. Pielea îi era zbârcită ca o vânătă stricată.

   Se dădu un pas în spate când bătrâna sforâi tare, încât geamurile părură că se zguduie. Buzele deschise lăsară la iveală un șir galben de dinți, atât de năruiți, încât Rhoda își duse mâna la gură ca să nu lase greața să-i ajungă în gât. Încercă să se calmeze și păși tiptil către masa plină cu bunătățuri. Vârful ghetei îi călcă pe o scândură ce scârțâi ușor, însă baba continua să doarmă nederanjată. Își luă blana de lup de pe umeri și îi înnodă porțiunile ce îi fuseseră odată picioare, făcând-o să arate ca un sac încăpător.

   Începu să arunce în el bucăți de pâine, cotoaie prăjite, roșii, castraveți, mămăligă – tot ce îi cădea în mână și le-ar fi umplut burțile pe puțin câteva zile, în timp ce nu-și dezlipea ochii de la cea care dormea lângă sobă. Își umezi buzele în carafa cu vin, zicându-și că nu băuse niciodată ceva atât de gustos. Abia reuși să ridice blana după ce o umplu și mai puse în buzunare câteva mere. O aruncă peste umăr și se întoarse pe călcâie, gata să iasă din cocioabă și să fugă spre prietenii ei, oricât de densă ar fi fost ceața și oricât de mult i-ar fi luat să îi găsească.

   Dar, când fu gata să își apese piciorul în podea, inima îi rămase în gât și un țipăt scurt îi scăpă printre buze. Bătrâna, care zăcea dusă cu doar o clipă în urmă pe pat, era acum în fața ei, privind-o cu ochi negri, bântuiți. Acum că era la doar un cot depărtare, își dădu seama cât de mică și de cocoșată era, însă de zeci de ori mai înspăimântătoare.

   — Măi să fie! râse, vocea sunându-i ca țipătul unui uliu. Intri în casa mea, la căldură, te las să îți îndopi stomacul, apoi furi ca o nerușinată și îndrăznești să fugi făr' să îmi mulțumești? Ar trebui să te țin lângă mine și să-ți fierb oscioarele alea ale tale, copilă proastă ce ești!

   Rhoda își deschise gura în repetate rânduri, însă niciun cuvânt nu păru să-i stea pe vârful limbii în acel moment. Picioarele îi tremurau ca frunzele bătute de vânt și putea să își audă inima bubuindu-i în urechi de spaimă. Avea ambele mâini strânse în jurul nodului de la blană, iar blana și-o aruncase peste arc. I-ar fi luat mult să se aplece spre pumnalul din gheată și, la cât de repede dispăruse bătrâna din pat, nu se îndoia că era mai rapidă decât lupul ce fusese pe urmele ei cu câteva zile în urmă.

   — Te-a trimis cineva sau ai venit singură aici?

   Nu își putu dezlipi ochii de pe buzele ei, ce păreau două linii albe, strâmbe. Nu mai arăta deloc ca o ființă umană de la apropiere, fapt ce o făcu să-și calculeze cu grijă puținele cuvinte pe care păru că le găsește în negura în care i se afundase mintea.

   — Am venit singură, șopti.

   Baba dădu abia perceptibil din cap și își plimbă o unghie lungă pe bărbie.

   — Ești singură în pădure?

   Înghiți în sec. Nu putea să îi spună adevărul; dacă și-ar fi trimis cine știe ce sălbăticiune după Tija și Tabor?

   — Sunt singură.

   — Hm! Și ce faci tu singură prin meleagurile astea, fătuco?

   O privi tăcută câteva clipe. Bătrâna nici nu părea că respiră sau clipește. Hainele negre o făceau să pară o fantomă, un schelet umblător. Își dori să dispară cât mai repede de acolo.

   — Am ieșit să vânez, dar am pierdut cărarea pe care am venit și m-am adăpostit aici când ceața a început să se ridice.

   Baba plescăi din buze. Rhoda simți cum cedează.

   — Vă rog! Sunt lihnită, nu am mai mâncat nimic în afară de zăpadă în ultimele zile. Vă pot ajuta, pot să fac curățenie pentru dumneata, să cos, să gătesc, orice!

   Ființa din fața ei se făcu gânditoare, însă apoi pufni și scoase un hohot sâcâitor de râs. Vântul vui pe lângă ferestre și părul de pe mâini i se ridică într-o clipită.

   — Nu am nevoie de ajutorul tău, proasto! Ți se pare că aștept musafiri? Iar mânacare, din ce vezi, am destulă, că doar mi-ai furat ca o hoață din ea. A trecut mult timp de când nu a mai pus un om piciorul în casa mea. Toți sunt pierduți și înfometați – pe mulți îi las să mănânce și să șadă pân' se face vremea frumoasă, dar numai pe ăia sinceri! Da' tu m-ai mințit, de două ori!

   Lacrimile îi acoperiră ochii ca o pojghiță.

   — Vă rog, șopti iar.

   — Nu am niciun folos de tine! baba nu o băgă în seamă, făcând un pas mare spre ea. Dar ai ceva după care tânjesc foarte mult și mi-ar plăcea să îl am!

   Sprâncenele i se încruntară în confuzie. Nu avea nimic important la ea, în afară de haine, de arc și de pumnal. Lucrurile prețioase pe care le luase de la cvartir – broscoiul pe care Cazimir i-l câștigase la festivalul de iarnă, sticluța de parfum a mamei sale o batistă ce încă îi purta mirosul – le lăsase pe toate la covergă.

   Dar apoi baba își dezlipi mâna de lângă corp, iar o clipă mai târziu unghiile ei lungi îi străpungeau straturile de haine groase și îi săpau adânc în carne. Își coborî confuză și uluită ochii spre burtă, zărindu-și sângele cum picura pe podea și cum se prelingea pe încheietura albă a bătrânei.

   Nu simți durerea din prima, însă blana cu mâncare se prăbuși la picioarele sale când degetele îi rămaseră secate de vlagă. Își duse mâinile tremurânde spre pata de sânge ce i se întindea pe paltonul întunecat, însă nu își găsi forța să facă mai mult de atât. Simți același lichid stacojiu ridicându-i-se în gură și curgându-i pe lângă buze, făcând-o să se înece și să tușească.

   Baba își trase brutal mâna din trupul ei și își descâlci degetele roșii, lăsând la iveală un mănunchi de carne și de sânge, ce o făcu să scape un țipăt mut. Rhoda spintecase destule animale încât să știe că ceea ce ținea creatura odioasă în mâini nu era niciun fel de organ. Era mic cât pumnul, plin de vene mici și subțiri. Avea două membrane alungite ce semănau cu ghearele unei gâște și un punct mic, negru păru că se întoarce spre ea și o privește.

   Nu mai avea vlagă și voce să întrebe ce era acela și scuipă doar sânge când își deschise iar gura. Genunchii începură să i se îndoaie și se prinse de masă înainte să se prăbușească. În toată buimăceala ei reuși să își ducă mâna spre deschizătura din abdomen, fiind convinsă că mațele aveau să-i atârne pe dinafară dintr-un moment în altul.

   Baba nu păru mișcată de suferința ei, ci rămase cu ochii holbați la mogâldeața de sânge pe care o ținea în pumn.

   — Da... exact cum mă așteptam. Un pui de vrăjitoare, o auzi spunând.

   Se târî într-un cot spre ușă, lăsând în urma ei o băltoacă imensă de sânge. Poate dacă ar fi ajuns afară și ar fi reușit să strige după ajutor, poate Tabor și Tija ar fi reușit să o găsească... Capul începu să îi vâjâie și ochii să i se închidă, însă ajunse cumva afară, întinsă pe zăpada ce o primi cu brațele deschise. Nu mai putea respira. Nu putea simți nimic în afară de durerea ce i se răspândea prin corp până în vârful degetelor de la picioare. Era prea mult de suportat. Prea mult sânge ce îi curgea din gură și din nas. Până și lacrimile i se păreau roșii și greoaie.

   Auzi ca prin vis miorlăituri ce răsunau ca un ecou, din nou și din nou și din nou. Și apoi mârâituri ce i se părură atât de familiare, încât ar fi izbucnit în plâns de fericire. Gucra venise la ea, venise să o vegheze în timp ce murea, așa cum și ea îi veghease mama murind, după ce îi oferise lovitura fatală.

   Văzu două sclipiri violet deasupra ei înainte să își închidă ochii.

   Se gândi la Cazimir. Toate momentele petrecute alături de el părură că i se derulează în minte, toate cuvintele pe care i le rostise și pe care le luase cu ea în inimă. Se întrebă ce făcea în acel moment în care ea își dădea suflarea, departe de el, de refugiul în care se simțise iubită și în siguranță.

   Își dorise să îl mai vadă pentru o ultimă dată și să îi spună că îl iubește, însă atunci, mai mult ca nicio dată, printre fărâmele de întuneric ce i se țeseau în minte, își dădu seama că nu mai avea ocazia.

   Când își deschise iar pleoapele să privească cerul liniștit pe care Cazimir nu îl mai văzuse de șase veacuri, zări o lumină albă ce aproape o orbi. Iar apoi, neștiind cum, o femeie dezbrăcată, cu păr întunecat și scurt și ochi înlăcrimați, violet, îi cuprinse obrajii în palme și își mișcă buzele, părând a-i spune ceva ce Rhoda nu putu înțelege.

   Simți din nou gustul metalic al sângelui în gură. Nu mai putu să tușească, nici să respire.

   Închise ochii și se cufundă în întuneric, în a cărui căldură se simți acasă.