Rhoda își simți greața urcându-i în gât când se holbă scârbită la bucata de carne pe care o ținea în mâini, prea puțin rumenită și prea tare pentru a i se părea comestibilă. Iar osciorul ce era mai subțire decât o rămurică...

   — Ce e asta? murmură, simțindu-și gâtul uscat.

   Tabor își ridică privirea și încercă să zâmbească amuzat, pe când Tija își țugui buzele și continuă să mestece mușchiul vietății ce îi făcea stomacul să se întoarcă pe dos. Se trezise, după o febră ce ținuse mai bine de două zile, învăluită în mirosul de carne prăjită, fum înecăcios și zăpadă. Avusese impresia că zăcuse bolnavă doar un ceas, însă, după spusele lor, trecuse cu mult mai mult decât atât. Spre nemulțumirea ei, Malkiel încă era cufundat în somnul lui neîntrerupt, de parcă era mort și viu în același timp.

   — Cred că e o hermelină, lordul surâse. Nu sunt sigur – am găsit-o deja moartă după valea asta și avea capul sfărmat. Probabil a vânat-o o vulpe înaintea mea.

   Își strânse buzele și-și lipi mâna rece de obraz, încercând să-și astâmpere nevoia de a vârsa tot ce îi mai rămăsese în stomac. Clipi și se uită lung la ei, observându-le cearcănele și ochii îngreunați.

   — Nu ați dormit suficient? Îmi pare rău, nu am intenționat să mă îmbolnăvesc.

   Tija pufni și îi făcu semn din bărbie spre bucata pe care încă o ținea între degete. Luă o gură mare de aer și mușcă din ea, chinuindu-se să ignore gustul de sânge și de orez fiert.

   — Cine crezi că are curajul să pună geană pe geană când urlă lupii fără încetare și vântul vuiește de parcă e o fantasmă? Avem noroc că am reușit să facem coverga asta și că nu suntem în bârlogul vreunor sălbăticiuni.

   — Puteți să vă odihniți acum, propuse ea. Mă simt mult mai bine, de parcă nici nu am fost bolnavă, de fapt.

   — Ești sigură? Tabor căscă. Pentru că sunt frânt de oboseală și în momentul ăsta nu mă pot face să te refuz.

   Rhoda încercă să îi zâmbească și îi întinse pătura cu care se acoperise până atunci. Bărbatul murmură o mulțumire și, de îndată ce își îndoi cotul sub cap, adormi.

   Continuară să mănânce hermelina în liniște, Tija povestind din când în când despre puținele lucruri pe care le făcuseră cât ea zăcuse în ghearele febrei. Nu avuseseră curaj să se îndepărteze prea mult, însă Tabor descoperise câțiva stânjeni mai încolo un pârâiaș care se dezgheța un ceas, două. Nu era ceva foarte important, din moment ce aveau zăpadă mai mult decât destulă ca să-și potolească setea, dar măcar aveau ceva nou în jurul lor, o mică speranță.

   — Așteaptă aici, îi spuse după ceva timp. Trebuie să-mi dezmorțesc oasele; mă întorc imediat.

   — Să nu te îndepărtezi prea mult, roșcata o atenționă după ce păru că nu vrea ca aceasta să plece.

   Dădu din cap și îndepărtă pătura, apoi luă arcul și tolba agățate de o ramură și ieși. Pentru o clipă vru să se întoarcă și să-și ia o pereche de pantaloni îmblăniți pe sub fustă, însă strânse din dinți, își trase mai bine blana pe umeri și îndură frigul necruțător. Nu putea vedea soarele dincolo de nori și ceață, însă presupuse că era undeva în mijlocul zilei și, după atâta timp petrecut numai în întuneric la cvartir, lumina veni ca o binecuvântare.

   Se îndepărtă de coverga care, slavă zeilor, încă rezista și păși pe poteca pe care o făcuseră când plecaseră în căutare de lemne și mâncare. Se opri în spatele unui pin, își ridică poalele rochiei și își făcu nevoile, stând cu ochii în patru, apoi o luă iar la pas, în direcția opusă.

  Nu puteau să rămână acolo pentru o eternitate. Nimeni nu supraviețuia atât de mult timp în sălbăticie și, în plus, dacă găseau vreun sat în apropiere, atunci ar fi putut să îl ducă pe Malkiel la un doctor. Înaintă cu atenție, privind în toate părțile și rugându-se să nu iasă în calea vreunui lup. Poate că ei i se spusese Lupoaica din Golful Lupilor, dar asta nu însemna că era și îmblânzitoare. Încă nu știa de ce Gucra îi dăduse târcoale ca un câine loial. Aruncă în mod repetat ocheade peste umăr, vrând să fie sigură că urmele din zăpadă nu îi dispăreau subit.

   Își duse mâinile spre gură și începu să sufle aer cald spre ele.

   Rămase nemișcată o clipă, când i se păru că aude foșnete și mârâituri înfiorătoare. Se întoarse ușor pe călcâie. Avu impresia că gândurile îi fuseseră purtate în toate colțurile pădurii, întrucât, la nici doi pași depărtare, un lup ce părea nemâncat de zile întregi își arăta fioros colții spre ea.

   Îi veni să țipe, să plângă și să râdă în același timp. Avu impresia că era o marionetă în mâinile unui păpușar, căruia îi plăcea să o mânuiască batjocoritor. Fusese aproape în aceeași situație cu mai bine de un an în urmă, iar atunci o luase speriată la fugă.

   Nu se putea gândi la altceva în acel moment. Lupul era prea aproape de ea ca să-și poată folosi arcul – putea să jure că respirația fierbinte a sălbăticiunii îi străpungea straturile de material ale rochiei. Nici nu îndrăzni să-și ridice un deget, dar să-și îndoaie brațul spre omoplați, să ia o săgeată din tolbă și să o potrivească apoi în coardă! Nu ar fi avut timp nici să clipească.

   Lupul făcu un pas spre ea. Rhoda înghiți în sec și se roti pe călcâie, începând să fugă de parcă viața ei depindea de asta – ceea ce era și cazul. Zăpada scrâșnea sub pașii săi, însă mai zgomotoase erau mârâiturile animalului și bătăile inimii sale. Își prinse fusta în pumni și o săltă să nu se împiedice în propriile picioare. Se apropie de un brad și sări cât putu de tare, întinzându-și mâinile spre o ramură groasă care aproape îi scăpă din strânsoare.

   Fălcile lupului se deschiseră și prinseră aerul, acolo unde cu o secundă în urmă îi erau picioarele. Nu se lăsă să se bucure prea repede de victorie; își împinse călcâiele în trunchi și își adună toată forța care îi rămăsese în urma febrei, trântindu-se pe ramura plină de zăpadă; aproape căzu din cauza rochiei și sâsâi când aerul rece i se izbi de pielea picioarelor. Animalul continua să mârâie și să-și arate colții care i-ar fi rupt carnea de pe oase într-o secundă, însă, oricât de mult ar fi încercat, nu avea cum să ajungă la ea.

   Respiră ușurată, punându-și mâna în dreptul pieptului, acolo unde inima amenința să îi străpungă cavitatea toracică la cât de tare bătea. Își luă tolba de pe umăr și strâmbă din nas când văzu că scăpase câteva săgeți. Luă una și o potrivi între vergea și coardă, apoi o îndreptă spre sălbăticiunea ce nu înceta să își arate ferocitatea. Așteptă o clipă și își îndoi brațul, iar când eliberă cu putere săgeata, penele acesteia îi sfârâiră pe lângă ureche și îi lăsară două urme sângerii între degete. Își mușcă buzele să nu icnească din cauza usturimii – palmele îi deveniseră mormane adevărate de așchii și de picățele de sânge.

   Auzi lupul schelălăind.

   Aproape rânji când văzu săgeata înfiptă în partea posterioară a gâtului său și blana-i albă ca zăpada îmbibată în lichidul stacojiu, din care se ridicau mici aburi. Îl urmări cum se târăște departe de brad. Dacă norocul urma să fie de partea ei, poate avea să îl găsească mort în apropiere. Nu se mai ospătase înainte dintr-un lup, însă în acea situație orice mâncare era o binecuvântare.

   Rămase pierdută în coroana bradului, temându-se ca nu cumva alți lupi să apară de îndată ce ar fi simțit mirosul de sânge. Spera ca victima ei să nu aibă o haită.

   Icni când auzi alte zgomote. Nici nu fu surprinsă când o văzu pe Kethai cocoțată pe o ramă deasupra ei. Părea mult mai neagră decât înainte, iar sclipirea violet din ochii ei i se păru asemenea unor pietre prețioase rare.

   — Așteaptă să pun mâna pe tine! mârâi spre ea, privind-o furioasă. O să te jupoi și o să-ți mănânc carnea aia de pisică blestemată, apoi o să-ți port inelul ăla și cerceii la toate balurile la care voi mai pune vreodată piciorul! Oh, și blana aia frumoasă a ta, cu pata aia albă ca un păianjen... ar face o gentuță frumoasă, nu?

   Mâța clipi neimpresionată și începu să-și legene coada. Mătură cu ea un pumn de zăpadă, care-i căzu Rhodei în cap. Exasperată, făcu un bulgăre imens și, ignorând durerea din palme, îl aruncă spre ea, însă nu o nimeri.

   — De ce nu te transformi dacă pretinzi că ești o pisică Sith? O să te omor de două ori dacă ți-ai irosit toate cele nouă vieți! Și unde e lepira care s-ar presupune că stă în preajma ta dacă ești vrăjitoare? Ne-ar fi de folos să alunge lupii!

   Își puse mâinile în sân când rămase nebăgată în seamă.

   La câțiva stânjeni depărtare, doi iepuri sălbatici săreau unul peste celălalt. Nu mai așteptă nicio secundă și își puse două săgeți în arc, sperând să reușească schema preferată pe care o învățase de la tatăl ei.

*

   Se întoarse la covergă o jumătate de ceas mai târziu cu doi iepuri morți într-o mână, ținându-i de picioare, iar în cealaltă trăgând de coadă lupul slăbănog, dar numai bun de mâncat. Abia mai putu să înainteze prin zăpada care parcă se înălțase între timp și ridică o mulțumire spre oricare zei ar mai fi avut grijă de ea când văzu ceața roșie începând să împânzească pădurea.

   Însă, de îndată ce coborî în valea ce era la doi pași de lacul negru, Tija dădu năvală afară și îi făcu sângele să-i înghețe în vene, văzându-i fața și ochii la fel de roșii precum părul. Rămase nemișcată un moment, de parcă îi era frică să facă un pas mai departe.

   Animalele îi scăpară dintre degetele înghețate și, cu inima cât un purice, își înăbuși un suspin și se duse în cele din urmă spre covergă. Tabor stătea aplecat peste trupul lui Malkiel, însă se îndepărtă când o văzu și o lăsă singură.

   Trupul însoțitorului ei, prietenului ei din copilărie, celui care fura plăcinte cu lămâie pentru ea, era mai rece decât zăpada ce îi înconjura. Chipul său și buzele îi deveniseră albăstrui, iar rana din dreptul gâtului, ce era descoperită în acel moment, începuse să se înnegrească, ca și cum ar fi prins mucegai, mirosind la fel de urât. Nu fusese atinsă nicio arteră sau venă importantă. Rhoda știa că ar fi supraviețuit, de nu ar fi fost cărțile blestemate ale lui Aureus.

   Îi strânse tunica mozolită în pumni și își lipi fruntea de a lui. Lacrimile i se prelinseră pe obraji și îi pătară chipul lui Malkiel, conturând mici dâre rozalii.

   — Îmi pare atât de râu, șopti, simțindu-și vocea o povară. Ești mort din cauza mea! Aveai atâtea lucruri de făcut și de văzut, Mal!

   O durea că îl pierduse, însă mai mult o întrista faptul că prietenul ei cel mai bun nu apucase să fie fericit din cauza sărăciei. Nu avusese o familie care să se îngrijească de el așa cum părinții ei se îngrijiseră de ea. Nu avusese o masă la care să-și sature stomacul și la care să savureze o plăcintă făcută cu dragoste. Hoinărise prin ploi și prin ninsori pe unde apucase, furând bani și lucruri să trăiască, însă nu reușise să fure un strop de fericire pentru el însuși.

   Ceva dinăuntrul ei îi strigă în gura mare cât de nenorocită putea să fie. Se simți vinovată. De nu s-ar fi enervat atunci când se întâlnise în Vodsk și de s-ar fi gândit pentru o clipă la binele lui, de ar fi acceptat propunerea prințului Valeq, Malkiel ar fi fost viu, bogat și poate fericit.

   Îi cuprinse chipul în palme și așteptă în zadar ca acesta să își deschidă ochii.

   Suspină.

   Se așteptase cumva ca acesta să moară, însă în acel moment nu putu să creadă și nu înțelegea ce se întâmplase. Păruse că starea lui se îmbunătățește, și apoi... și apoi...

   Își șterse lacrimile cu mâneca.

   — Îmi vei lipsi atât de mult! murmură. Ce mă voi face fără glumele tale proaste, Malkiel? Cine îmi va mai aduce plăcintă cu lămâie? Îmi pare rău. Trebuia să fiu în locul tău, de atât de multe ori.

   Tija intră în covergă și își așeză o mână pe umărul ei. Nu îndrăzni să o privească, însă îi acceptă atingerea și se cuibări la pieptul ei.

   Nu mai era nimic de făcut. Malkiel era mort.

N/A: probabil devine plictisitoare așteptarea până când Rhoda se va întoarce la Cazimir, însă mai trebuie să îndure câteva peripeții prin pădure. Voiam să fie mai mare capitolul ăsta, însă sunt prea multe filme frumoase la tv. Apropo. Pentru cine are Digi Film (norocoșilor😭) e Titanic.

Că tot veni vorba de asta, cred că o să mă rezum la capitole mai mici, ca ăsta, pentru că lipsă de timp și nevoie de 12 ore de somn în fiecare zi. Simt nevoia să scriu mereu, dar încerc să mă abțin cât de cât. Cred că mai bine așa decât să pun un capitol mai mare o dată la câteva săptămâni.

Care e părerea voastră până acum?