Numai tacâmurile de argint ce se loveau din când în când de farfuriile de porțelan și lemnele ce trosneau în șemineu făceau ca liniștea ce se lăsase asupra lor să nu mai fie atât de apăsătoare. Încruntături erau pe chipurile tuturor. Numai Serafina, ce fredona ușor un cântec în dreapta lui Miloje și Cletis, care se freca lingușitor de piciorul lui, aveau chef să fie băgați în seamă.

   Candelabrul ce lumina deasupra lor proiecta umbre macabre, lente pe fața albă de masă.

   Farfuria din fața lui era la fel de plină ca atunci când își luase locul în capătul mesei și dăduse astfel semnalul că ceilalți puteau începe a se ospăța, însă paharul de cristal se umplea și se golea cu vin cât ai clipi din ochi. Nu își putea aduce aminte când fusese ultima dată când își umpluse stomacul cu altceva în afară de lichide, însă pofta de mâncare era inexistentă, chiar dacă trupul lui trăgea semnale de alarmă. Se simțea mai slăbit ca niciodată, de parcă mușchii i se atrofiaseră și plămânii intraseră într-un stagiu de hibernare. Îi era din ce în ce mai greu să rămână concentrat și să meargă drept, fără să se simtă amețit și să se sprijine de pereți.

   Și, de parcă nu era suficient, un strop de sânge pică pe marginea farfuriei.

   — Cine va rămâne la cvartir când vom ocupa castelul, milord?

   Își șterse nasul cu o fracțiune de secundă înainte ca Serafina să-și ridice privirea spre el și să-l ochească întrebător. Își trecu indexul peste pata de sânge și o frecă de degetul mare, până când buricele mănușilor ajunseră să prindă o nuanță rozalie.

   — Cullen și lady Dacia, bineînțeles.

   Cei numiți căscară ochii de surprindere și încremeniră câteva clipe. Avaya se uită la el de parcă nu mai știa ce să facă pentru a înțelege ce era în mintea lui.

   — Noi?! îl auzi pe bucătar scheunând. Dar ce vom face dacă se va întâmpla ceva rău între timp? Cullen nu știe decât să mânuiască cu pricepere cuțitul de bucătărie și lady Dacia e prea bătrână ca să lupte.

   — Am luat parte la mai multe încăierări decât tine, băiete, îl sfredeli femeia cu privirea, apoi se întoarse spre el. Sunt măgulită, milord, dar Cullen are dreptate. Ce om face dacă suntem atacați sau se trezește vreun tâmpit să vină și nu știe de plecarea fetei? Am fost norocoși până acum că nu au venit pe timpul zilei, dar...

   — Nu am niciun folos de voi la castel. Sunt sigur că vă descurcați, Cazimir o întrerupse. Avaya poate zbura până aici în timpul zilei, nu plecăm la capătul lumii, până la urmă. Și avem Portalul.

   În stânga lui, Aureus își trosni degetele. În dreapta, scaunul Rhodei rămase pustiu.

   — Am nevoie de Aureus, continuă. E persoana potrivită pentru toate treburile murdare. Zavian a crescut într-o împărăție – nu mă îndoiesc că știe mai multe lucruri despre conducere decât mine. Miloje, dacă s-ar deranja să-mi adreseze un cuvânt, e melaki.

   — Iar tata are mai multă influență decât cei mai mulți consilieri regali, Serafina zâmbi mândră.

   Cazimir își încrucișă ochii cu ai ei. Nu îi plăcea să se folosească de orice ar fi avut femeia blondă de oferit, însă în acele momente nu avea de ales. Nu obligase pe niciunul dintre ei să i se alăture și nici nu îi întrebase dacă vor să rămână alături de el, ci se oferiseră de unii singuri, iar pentru asta nu putea decât să fie recunoscător.

   Ceilalți își reluară masa, mestecând și bombănind din când în când despre lucruri pentru care el nu se sinchisi să își ciulească urechile. Cuibul Viperelor se schimbase într-o noapte cât nu o făcuse în șase veacuri.

   Prinse sticla de vin de gât și se ridică de pe scaun. Picioarele de lemn scoaseră un sunet sâcâitor când se frecară de podea, iar toți ochii se opriră asupra lui. Cletis clipi spre el, curios să afle următorul gest al stăpânului său.

   Ieși din salon fără să mai spună vreun cuvânt.

   Aproape se împiedică de pragul ușii, însă își continuă drumul spre scări, ținându-se de sticla de alcool ca de o gură de aer. Abia când își luă piciorul de pe ultima treaptă auzi ecoul tocurilor ce se loveau de marmură ca într-un dans rapid. Privind peste umăr, dădu de obrajii înroșiți ai Serafinei, ce oftă extenuată, de parcă l-ar fi alergat până atunci.

   — Așteaptă o clipă, milord!

   Se întoarse spre ea și își lipi spatele de perete, așteptând deloc răbdător să audă ce avea de spus. Femeia își trecu mâna prin păr și făcu un pas spre el. Îi privi tăcută chipul, memorându-i parcă chinuitor de greu fiecare trăsătură.

   Nu se așteptă ca aceasta să îi ia vinul din mână și să-și lipească buzele roșiatice de gura sticlei, sorbind însetată. Era prima dată când o vedea făcând ceva atât de... lipsit de etichetă. O cută adâncă îi luă naștere între sprâncenele negre.

   — Are gust de acru, se plânse.

   Își trecu limba peste buze, iar Cazimir urmări curios gestul.

   — Ce vrei, Serafina?

   Îi înapoie sticla. Femeia mai făcu un pas spre el și-și sprijini palma de perete, în dreptul umărului său. Nu fu nevoită să se ridice prea mult pe vârfuri, întrucât purta deja pantofi înalți și nu era chiar atât de scundă.

   — Știi, milord, sunt mai mult decât fericită să te ajut să devii rege și tata la fel, însă lui nu îi place să ofere lucruri fără să primească ceva în schimb. Nu cred că îți e străin faptul că speră de mulți ani să ne reînoim logodna.

   Degetele ei lungi începură să se joace cu funda roșie pe care o avea acolo unde decolteul rochiei era cel mai adânc. Avea umerii goi și corsetul îi ridica sânii în așa fel încât niciun bărbat din cvartir nu își putuse lua ochii de la ei. Cazimir își dori să poată da vina pe damigenele de vin pe care le golise de unul singur pentru că nu îi mai găsi irisurile negre.

   — Nu am de gând să mă însor, murmură. Nu acum și nicicând altcândva. Nu cu tine.

   Serafina nu se lăsă descurajată și trase de capătul fundei, care începu să se slăbească.

   — Vrei să te căsătorești cu Rhoda, Cazimir?

   Nu îi răspunse. Flăcările torțelor de pe pereți tresăriră dintr-o dată, de parcă ar fi râs de lașitatea lui.

   — Lipsește de destul de mult timp, femeia zâmbi. Nu vreau să crezi că mi-o doresc dispărută; începuse să îmi placă destul de mult în ultimul timp și nu neg că îmi doream să rămână, să te iubească și să o iubești ca să îmi recapăt viața de muritoare. Dar nu cred că se va mai întoarce. Probabil e moartă deja.

   Își simți inima țipând de durere.

   — Nu e moartă, șopti. Știu asta.

   — Hm, fie cum zici tu. Poate că nu, dar tot e dispărută cine știe unde cu vagabondul acela și Tabor. Și îl știi pe Tabor. E ca Miloje. Crezi că își va putea ține mâinile acasă prea mult timp?

   — Taci, șopti iar.

   Funda roșie căzu la picioarele lor, iar corsetul se lărgi ușor când inspiră.

   — Nu îți cer să mă iubești, milord. Nu vreau să fiu eu cea care să îți fure inima și cea care va rămâne cu un gol în piept apoi. Dar nu poți ignora ceea ce mocnește înăuntrul tău acum, la fel ca atunci când eram logodiți. E dorință în ochii tăi. Nu îți mai place să ai patul pustiu după ce a fost o femeie în el după atâta vreme, nu?

   Serafina își ridică mâna și începu să îi mângâie obrazul. Abia când degetele ei fine începură să i se plimbe deasupra maxilarului își dădu seama că întârziase cu bărbieritul câteva zile și poate și cu îngrijirea de sine. Un miros dulceag îi invadă spațiul personal când vârfurile ascuțite ale pantofilor femeii se ciocniră de vârfurile cizmelor sale și piepturile aproape li se lipiră. Strânse mai bine gâtul sticlei în pumn și se chinui să nu tresară din cauza atingerii cunoscute și necunoscute în același timp.

   Nu era Rhoda cea din fața lui. Nu erau buclele ei cafenii, nu erau buzele lipsite de orice vopsea, și totuși atât de apetisante. Nu era fetișcana fără de care nu mai știa cum să trăiască.

   Își înfipse degetele în ceafa Serafinei și îi dădu capul pe spate. Femeia rânji viclean și îl privi de parcă tocmai câștigase ceea ce își dorise atâta timp. Își coborî chipul spre al ei și poposi cu gura deasupra buzelor roșii, inspirându-i parfumul și respirațiile care începuseră să se îmbine.

   — Nu te doresc, Serafina.

   Îi văzu maxilarul zvâcnind.

   Își lipi buzele de ale ei pentru o bătaie de inimă.

   — Piei din fața ochilor mei, zise apoi poruncitor și o împinse ușor spre scări.

   Nu mai așteptă să vadă dacă aceasta mai avea ceva de spus sau dacă avea de gând să plece, așa cum îi spusese, că prinse balustrada în mână și începu să urce spre etaj. Își șterse buzele cu mâneca groasă a cămășii, iar cu materialul alb al mănușilor începu să frece gura sticlei de vin de parcă ar fi avut râie.

   Se opri în dreptul podului.

   Nu înaintă spre ușile de lemn, protejate de trei lacăte, ci rămase lângă scări și se prelinse pe perete. Își duse mâna în dreptul inimii, acolo unde avea micul tatuaj negru în formă de soare, cu raze spiralate.

   — Moje sołenże, șopti cu lacrimi în ochi.

   Își dori ca Rhoda să apară în următoarea secundă, însă acest lucru nu se întâmplă. Era sufletul său pereche și avea o conexiune mult mai specială decât aveau alte relații. Știa că, odată ce se forma o astfel de conexiune între doi oameni, sentimentele lor erau mai puternice de zeci de ori decât în mod normal și erau apoi capabili să simtă durerea unul altuia.

   Dar el nu era un om normal și nici legătura cu ea nu era normală. Odată putuse să îi audă gândurile de parcă i le țipa cineva în ureche, atunci când o adusese la cvartir prima dată și în mintea ei se învârteau numai injurii la adresa lui. O găsise în taverna sărăcăcioasă în care o prinsese prințul Valeq la comanda inimii. Rhoda rămăsese cu un tatuaj acolo unde se înfipsese săgeata, la fel și el. Încă nu își dădea seama cum se împletea legătura dintre sufletele pereche cu abilitățile sale, însă se sinchisi în acel moment să se concentreze, să se gândească fără oprire la Rhoda și să și-o dorească mai mult ca niciodată.

   Își strânse ochii și rămase cu mâna deasupra pieptului, făcându-și magia întunecată să îi curgă prin vene, prin inimă și prin minte. Devenea un chin să o folosească, de parcă urma să se termine dintr-un moment în altul, însă încerca de fiecare dată să își ignore durerea.

   Se gândi în continuare la Rhoda, la zâmbetele ei dulci și la mormăielile simpatice pe care le scotea atunci când se trezea amorțită în brațele lui. Se gândi la fericirea pe care i-o pricinuia zi și noapte. Se gândi la cuvintele pe care nu avusese curaj să le rostească, cuvintele care exprimau verbal ecourile sentimentelor care începuseră să înflorească în sufletul său, după ce rămăseseră veștejite atâta vreme.

   Nu putu asemăna cu nimic fiorul care îi traversă corpul, însă știu cumva că se conectase cu mintea Rhodei, cu inima ei. Își dori să îi poată auzi gândurile, însă dădu numai de vid, de un abis negru și dureros. Se simți de parcă Rhoda era acolo și, totuși, nu era. Fu lovit din toate părțile de lacrimi, de țipete surde și de durere. Durere sufletească și trupească.

   Își deschise brusc ochii. Se trezi bolnav.

   Oasele îi gemură când se sprijini de perete să se ridice în picioare. Dădu cu piciorul în sticla de vin, care se rostogoli pe podea și în josul scărilor. Mușchii îi plânseră și îi încetiniră pașii spre ușa de lemn a podului. Scutură din mână și lacătele pocniră, iar mirosul de stătut combinat cu parfumul mamei sale, ce nu dispăruse nici după atâta timp, se strecură prin crăpătură și îl pofti înăuntru.

   Pocni din degete și o lumânare începu să ardă într-un suport. Lucrurile pe care reușise să le salveze de la mama lui parcă îl întâmpinară cu ardoare: pianul, rochiile mâncate de molii din dulapuri, picturile și bijuteriile uitate în cutiuțe de aur.

   Se prăbuși în genunchi, lângă portretul ei pe care îl prețuise atât de mult. Spre disperarea lui sufletească, parcă se ștersese și mai mult de când fusese ultima dată acolo. Îi privi ochii albaștri pe care îi dăduse și lui. Prinse marginile tabloului în mâini și își apropie chipul de el.

   — Îmi doresc să fi fost în viață, glăsui.

   Nodul ce îi urcase în gât aduse un alt val de lacrimi.

   — Mi-e dor de tine, mama. De ce nu îmi mai vorbești? Nu îmi mai pot aminti cum suna vocea ta. Nu îmi mai amintesc cum mă priveai când mă alintai. Sunt sołenże al tău, ai uitat?

   Flacăra se stinse o clipă. Avu impresia că două mâini reci i se așază pe umeri și îl îmbrățișează. Senzația îl făcu să tresare și se încruntă furios.

    — Ai luat-o de lângă mine, mârâi spre portret. Ai vorbit cu Narecznicele să îmi ofere un suflet pereche, să-mi aline singurătatea și nu ai clipit când ai luat-o de lângă mine.

   Cazimir își trase nasul. Știa. Știa de ce Franciszka făcuse tot ce făcuse. După ce fusese acuzată de vrăjitorie și fusese prinsă în fapt, tatăl lui o aruncase în temniță, iar el stătuse alături de ea până în zorii zilei, dorindu-și să nu se despartă niciodată de mama lui. Fusese ultimul răsărit pe care îl petrecuse alături de ea. Ultimul răsărit care îi mai mângâiase pielea.

   Știa că îl blestemase înainte să o spânzure pentru că îl iubea, pentru că dorea să îl îndepărteze de destinul pe care cele trei surori-zâne i-l țesuseră în momentul nașterii. Se gândise că, nefiind capabil să mai întâmpine soarele, nu mai avea să râvnească la coroană. Se gândise că cei care erau la cvartir atunci aveau să îi țină de urât până ar fi murit, doar că puterile îi scăpaseră de sub control când rostise vraja. Știa că puterile unei vrăjitoare în pragul morții puteau rade de pe fața pământului un oraș întreg. Dar mama lui îl făcuse să trăiască o eternitate de suferință.

   — Te urăsc, șopti, privindu-i chipul pictat.

   Flacăra pâlpâi.

   O oglindă de mână, cu margini de aur, în formă de flori căzu de pe o masă. O ridică și se privi în sticla ce se spărsese în cioburi neregulate.

   Șiroaie de sânge îi curgeau din colțurile ochilor și din nări, făcându-i obrajii să arate ca o pictură sinistră, traversată de zgârieturi săpate în carne. Începură să îi ardă pielea de parcă erau dâre de smoală încinsă.

   Aruncă oglinda în perete și își se întoarse iar spre portret.

   — Te iubesc, mama.

   Își trecu pumnul prin pânză, sfârticând în bucățele ultima pictură ce avea să îi amintească de chipul mamei sale. Marginile de lemn începură să îi ardă în palme, un fum negricios, toxic învârtindu-se deasupra flăcărilor. Purta mirosul dorului ce îi făcuse inima să suspine atâta vreme și al iubirii pe care o primise de la Franciszka.

   Flacăra se stinse. Podul se cufundă în beznă.