Rhoda își deschise ochii doar pentru o clipă. Apoi pentru încă una. Realiză că nu fusese inconștientă mai mult de câteva clipe, căci regele, îmbrăcat în toată pompa lui domnească și purtându-și coroana plină de diamante pe păru-i cărunt, se îndepărtase doar câțiva pași. Nu dădu poruncă să fie legată, de parcă ar fi vrut dinadins să o lase liberă, știind prea bine că nu putea face nimic.

   Își întoarse capul. Din vârful prăpastiei, doi soldați trăgeau de Serafina, care răcnea ca un câine turbat și strângea protector copilul la piept ca și cum ar fi fost al ei.

   Elion observă că se trezise. Se apropie de ea și o împunse cu piciorul în coaste, iar durerea se trezi la viață, iar rănile deschise chiar deasupra cicatricilor începură iar să verse sânge.

   — Haide, frumoaso! Avem un drum lung de parcurs.

   Se încruntă scârbită spre el. L-ar fi scuipat iar, dacă ar fi putut, dar abia de își mai simțea trupul. Ar fi vrut să fie surprinsă că îl vedea acolo. Poate că era mai mult confuză. Cum de nu auzise nimeni despre regele care pătrunsese în Vodsk cu o armată atât de mare sau despre recrutările mercenarilor și soldaților din regiune? Și în tot acel timp în care se gândise la țările, apele și munții care le despărțeau regatele, el își urzea deja un plan pe care nu reușise să îl deslușească nimeni.

   Își aminti, fără să vrea, de cuvintele pe care Freja i le spusese atunci când venise cu Lachlan la castel. Există două feluri de războaie, Rhoda: cele pe care le săvârșești cu sabia într-un câmp însângerat și cele pe care le porți cu capul. Regele Elion le îmbinase pe amândouă.

   Serafina fu împinsă cu putere, iar căzătura îi deveni inevitabilă.

   — Nenorocitul naibii! Rhoda țipă, încercând să se ridice.

   Tăișul unei săbii i se lipi imediat de ceafă.

   Spre groaza ei, regele îi luă Serafinei copilul din brațe și începu să-l legene și să fredoneze un cântec, dar țipetele lui părură că se agravează.

   — Știai că fiica mea a născut două fete acum câteva săptămâni? Niciun moștenitor pentru niciunul dintre noi. Și pe una dintre ele a născut-o moartă.

   Rhoda își simți greața urcându-i în gât.

   — Ah, după fața pe care o ai, pesemne că nu ți-a spus soțul tău nimic. Ciudat, știam că regele Karstan îi trimite mereu scrisori. Sunt destul de buni prieteni de la un timp, vezi tu? Începusem să mă îngrijorez că o să-mi cadă țara pe mâna unor nelegiuiți, dar m-am gândit destul de bine. Oamenii mă vor crede dacă le voi spune că Freja a născut și un băiat și am mințit până acum doar ca să-l ținem în siguranță. Și mă vor crede și mai bine când vor auzi că pruncul pe care l-ai născut e făcut cu Velizar. Mulți dintre curtenii mei v-au văzut iubindu-vă, până la urmă. În oricare dintre variante mă aleg cu un moștenitor.

   Își curbă buzele cu dezgust.

   — Ești naiv dacă ai impresia că o să te las să mi-l iei.

   Regele râse malefic și își flutură în vânt mantia roșie când se apropie de ea.

   — Vei fi moartă înainte să mă urc în trăsură. Inițial mă gândisem să te duc la curte și să te ciuntesc de față cu toți pentru că din cauza ta fiul meu a ajuns o legumă. Dar cred că nu mai am nevoie de tine. Aliatul meu s-a ocupat deja de dragul tău soț. Răzbunarea noastră a ajuns la final.

   Un soldat își ridică sabia deasupra spatelui Serafinei, pregătit să lovească. Inima Rhodei îi rupse coastele în două din cauza groazei.

   — Nu! apucă să urle.

   Dar nu strigătul ei opri soldatul, ci lupul ce sări din vârful dealului și se năpusti cu ghearele și colții asupra lui, doborându-l și sfâșiindu-i carnea de pe față. Gucra trecu repede la următorul inamic și îl mușcă din spatele genunchilor, apoi se năpusti pe următorul și reuși să îi terorizeze pe soldații ce începură să fugă speriați de ferocitatea bestiei. Elion se dădu câțiva pași în lateral și se puse în spatele Rhodei, de parcă ar fi crezut-o un scut.

   Zări în colțul ochiului o dâră de lumină străbătând cerul. Crezu că e o stea, însă se apropia din ce în ce mai mult și în scurt timp un sfârâit ascuțit depăși țipetele, iar lumina se opri în mijlocul lor ca o săgeată aruncată de zei.

   O sabie mare de oțel se înfipse în pământ. Rhoda o recunoscu. Era a lui Ozark.

   — Ce e asta? regele ceru să afle, dar nimeni nu îl băgă în seamă.

   Gucra reușea să evite cu repeziciune săgețile și muchiile armelor ce erau îndreptate spre el. Rhoda profită de zăpăceala tuturor și se ridică în genunchi. Își zări arcul la câțiva pași depărtare, dar era rupt și lipsit de săgeți. Se duse târâș spre Serafina. Femeia era în șoc.

   Se temu că lupul ei începea să obosească. Gucra era cu mult depășit, iar soldații începură să îi vină de hac. Își îndreptă privirea spre sabie. Se gândi să se folosească de armă atât cât putea, dar din ea o lumină albă, oribitoare se răspândi printre ei ca valurile mării. Când reuși să își deschidă ochii, zări o iapă măreață și albă, iar călărețul ei armură sclipitoare nu era nimeni altul decât cavalerul cu care dansase cu luni de zile în urmă.

   Davor, dacă își amintea bine numele lui de la Iaromira.

   Războinicul descălecă și se lăsă într-un genunchi în fața ei.

   — Maiestate, fratele meu m-a chemat la luptă. Sunt aici să te servesc.

   Clipi năucită. Își îndreptă capul spre rege, care se întoarse de îndată pe călcâie și începu să fugă. Cavalerul îi înțelese porunca și dădu să se ridice.

   — Nu-l omorî! reuși să îngâne. Vreau să-i fiu eu călău.

   — Cum dorești, Maiestate.

   Nu mult după aceea își avu iar copilul în brațe, iar Elion era întins inconștient la rădăcina unui copac. Davor își chemă calul cu un șuierat și făcu semn cu bărbia spre el.

   — Suiți-vă pe el și plecați. Bătălia nu e gata încă. Vă va duce în Regatul Pierdut.

   Rhoda se întoarse spre Serafina.

   — Te rog, ia-mi fiul și du-te! Nu pot să plec. Nu pot să trăiesc cu gândul că mi-am lăsat mama și pe Cazimir în urmă.

   — Altruismul tău mă depășește, Rhoda, Serafina surâse cu ochii plini de lacrimi. Dar te înțeleg. Îți promit că voi avea grijă de el cu tot ce am.

   Dădu din cap. Îi îmbrățișă pe amândoi și îi ajută să încalce iapa, apoi o lovi peste picior și privi tremurând cum se îndepărtau.

   — Du-te cu ei, îi șopti lui Gucra, iar lupul își desprinse colții din măruntaiele unui mercenar și o luă la fugă.

   Îl urmări pe cavaler cum dobora soldații, unul câte unul. Adună de pe jos un alt arc și își umplu tolba cu mai multe săgeți decât încăpeau, apoi începu să îi vâneze pe nenorociți ca pe niște iepuri sălbatici. Nu simți nicio remușcare, doar setea de sânge și de răzbunare. Nu se mai gândi că nu mai omorâse niciun om până atunci, iar în acea zi blestemată luase viața mai multor persoane decât putea număra într-un minut. Nu îi păsa. Pentru fiul ei, pentru familia și prietenii ei, ar fi ucis întreg regatul.

   Turlele și turnurile castelului nu se mai vedeau nici măcar din vârful dealului ce mărginea orașul, însă un fum negricios se înălța până în înaltul cerului. Străzile erau pustii, casele aveau toate obloanele trase pentru acea oră târzie a zilei.

   Miloje făcu scrum fiecare catapultă pe lângă care trecu, iar tunurile fură distruse în explozii mari, cotropitoare. Tolba Rhodei părea fără fund în acel moment, iar cei doi cavaleri legendari care îi însoțiseră în capitală păreau neobosiți, iar sângele vărsat era o adevărată sursă de energie. Privindu-i, începu să creadă cu tărie că erau fii unui zeu. O lumină cenușie îi înconjura ca un scut, iar runele de pe armurile și săbiile lor străluceau nesătule. Erau acoperiți de sânge, dar nicio picătură nu era a lor.

   — Unde pot să mă fac și eu un cavaler legendar? Aureus întrebă cu gura căscată.

   — Dă-te bine pe lângă Ozark și poate afli, Rhoda îndrăzni să glumească.

   Iaromira avusese dreptate. Castelul devenise un morman de ruine. Înaintară printre cărămizi și pietre, căutându-i cu atenție pe cei dragi lor. Cărțile de tarot se perindau prin aer și se înfigeau cu iuțeală în gâtlejurile oricui se apropia de ei.

   Un geamăt prelung îi făcu să se oprească. Majordomul se grăbi să ridice grinzile și pietrele ce păreau că zac peste un corp inert. Ochii de felină ai lui Zavian se mijiră spre ei, iar Aureus chițăi și îl sărută extaziat pe gură și pe obraji.

   — Pisică șireată ce ești, nu am fost niciodată atât de fericit să te văd!

   Zavian se strâmbă, apoi gemu iar de durere.

   Rhoda îl ajută pe Aureus să îl scoată de sub pietre.

   — Unde sunt ceilalți? Tija, Avaya...? L-ai văzut pe Cazimir?

   Se încruntă când îi văzu ochii cuprinși de tristețe. Mâinile lui Aureus începură să tremure, de parcă știa deja ce urma să spună.

   — Avaya e moartă, șopti. Loxias a împușcat-o.

   Un sunet jalnic, disperat se auzi. Nu era al ei. Era prea șocată, prea nervoasă ca să mai poată simți altceva în afară de furie. Știa că la sfârșitul zilei, dacă toate urmau să se termine cu bine, emoțiile ar fi copleșit-o și abia atunci ar fi realizat cât de multe persoane pierduse.

   — Tija e bine, Zavian adăugă. Pe stăpân l-am văzut... nu m-ai știu unde l-am văzut.

   Rhoda îi lasă singuri și începu să alerge printre ruine, atât cât o lăsau rănile. Fumul îi împiedica plămânii să găsească aer, dar asta nu o opri. Căută peste tot părul blond al sufletului ei pereche, ochii săi albaștri, inspiră adânc, din ce în ce mai repede, de parcă i-ar fi putut simți parfumul de ambră și mosc.

   Îndepărtă toate șoaptele, toate gândurile, își închise vocea interioară și se concentră pe acel fir de ață care îi lega pe vecie. Ceva păru că pulsează înăuntrul ei. O luă spre aripa vestică a castelului, cu arcul strâns în mâini.

   Și îl găsi, în cele din urmă, rezemat de tocul unei ferestre ce încă rămăsese în picioare. Privea pierdut afară, spre focul ce mistuia totul în calea sa și spre soldații inamici ce tăbărau continuu, ca un mușuroi de furnici.

   Se panică atunci când îi văzu rana adâncă de pe braț și sângele ce picura din ea fără încetare.

   — Cazimir! îl strigă.

   Soțul ei își întoarse ușor capul abia după ce îi mai rosti numele de trei ori. O privi de parcă era o fantomă, apoi groaza i se întipări pe chip.

   — Ești îngrozitoare, Rhoda! Ce cauți aici?

   — Am adus ajutoare, îi răspunse.

   Își rupse mantia și îi înfășură rana. Îi prinse chipul în palme și se holbă la sângele ce îi acopereau fiecare porțiune de piele.

   — Unde e copilul?

   — În siguranță, cu Serafina.

   Se aplecă spre ea și își lipi fruntea de a ei.

   — S-a terminat, șopti.

— S-a terminat pentru ei, o voce caldă îl contrazise.

   Își întoarseră privirile peste umăr. Spre capătul holului, Franciszka înainta în fruntea unui alai de femei îmbrăcate în rochii negre. Păreau toate translucide, lipsite de sânge și de viață, dar totuși umane.

   Rhoda își dădu seama că erau vrăjitoare întunecate. Nu își putu explica sentimentul ce păru atât de familiar când le văzu – poate pentru că trăise nouă luni cu magia neagră a fiului ei în pântec.

   Mama lui Cazimir se opri în dreptul lor și îi privi drăgăstos, pe rând.

   — Ați luptat destul. E rândul nostru să ne răscumpărăm greșelile.

   — Mama! Cazimir o strigă cu glas răgușit. Cum de e asta posibil?

   — Vrăjitoarele întunecate își trag puterile din miasma morții, micul meu războinic. Locul ăsta duhnește a neființă, iar magia noastră nu a dispărut complet.

   Rhoda se holbă uimită la femeia din fața lor. Mâinile sale le mângâiară obrajii, iar atingerea ei fu reală și călduroasă, și nu doar o senzație trecătoare. Puse asta pe seama liantului ce îi lega pe tustrei în acel moment: aceeași magie neagră.

   — M-ați făcut atât de mândră de voi! Sper ca fericirea care vă așteaptă de acum încolo să curețe tot răul provocat de greșelile mele. Asta e ultima dată când ne vom mai vedea.

   Cazimir începu să plângă. Își strânse mama în brațe cât pentru toate cele șase veacuri în care nu putuse să o atingă. Femeia îi sărută creștetul, îi mângâie spatele și îi șopti cuvinte în limba veche, pe care Rhoda nu o știa și nici nu o înțelegea prea bine. Se strânseră în brațe de parcă era prima dată când se întâlneau.

   Dar era ultima.

   Ochii plini de lacrimi ai Franciszkăi se opriră pentru o ultimă dată asupra ei și îi zâmbi cu afecțiune.

   — Mulțumesc pentru că îmi faci fiul atât de fericit!

   Rhoda își înclină capul în fața ei. Franciszka dispăru, așa cum făcură și celelalte femeile, dar apoi apărură în ceea ce obișnuise să fie grădina interioară a castelului.

   Vrăjitoarele se prinseră de mâini și formară un cerc, apoi începură să se miște ca într-o horă printre ruine.

   Când incantațiile lor răsunară, pereții începură să se zguduie, iar vuietul vântului deveni înfiorător.

   Cazimir o prinse de mână și o trase la piept, ținând-o strâns, de parcă nu ar mai fi vrut să îi dea drumul vreodată. Iar Rhoda nu mai voia să plece de lângă el.

   Se întrebă, în timp ce privea cum valul negru de magie erupse din mijlocul vrăjitoarelor și spulberă totul în jurul lui ca o rafală a morții, dacă întâlnirea cu Franciszka fusese în zadar. Dacă fuga ei de Cazimir, secretele pe care le ținuse pentru ea, săptămânile în care stătuseră separați și momentele în care își dorea doar să moară fuseseră de prisos.

   Poate că baba Yaga nu i-ar mai fi smuls copilul din pântece, dar nu ar mai fi întâlnit cavalerii legendari, care fuseseră adevărata lor salvare în acea bătălie. Iaromira poate că ar fi rămas în continuare o pisică, așteptând un moment mai critic, mai important, ca să-și recapete forma umană. Iar regele Elion le-ar fi invadat regatul chiar și dacă nu știa de existența vrăjitoarei. Ar fi distrus castelul și mai mult ca sigur niciunul dintre ei nu ar mai fi fost în viață, iar copilul lor ar fi avut o soartă nefericită.

   Și, privind cercul de scrum care rămase în urma vrăjitoarelor, Rhoda își dădu seama că Franciszka îi salvase cu mult înainte să fie în pericol.

*

   Soarele pătat de sânge apuse sub ruinele unui castel măreț.

   — Roven, șopti o regină scăldată în praf și cicatrici.

   Regele ei își dezlipi buzele de ale sale și o privi întrebător.

   Nu se întoarse spre apusul ce părea mai frumos ca niciodată, pentru că femeia pe care o ținea în brațe era singurul lui soare. Nu avea nevoie de altul.

   Degetele lor împreunate nu își mai dăduseră drumul de când orice urmă de discordie fusese îndepărtată din regatul lor lăsat în paragină.

   — Vreau ca fiul nostru să poarte numele tatei. Roven Libera.