Nimic nu mai era la fel. Chiar și fără magia lui întunecată, simți până în măduva oaselor putregaiul ce începuse să se urce pe pereții castelului.

   Făcliile nu se mai aprindeau înaintea lui. Lumea nu mai tremura sub greutatea pașilor săi. Noaptea nu îi mai era prieten.

   Gărzile erau poziționate la locurile lor, ținându-și degetele încleștate pe cozile de lemn ale sulițelor și pe mânerele săbiilor agățate la mijloc. Nu se mișcară, dar ochii li se rotiră în orbite, urmărindu-i fiecare gest. Se opri în dreptul ușilor de la biroul său. Își așeză mâinile pe mânere. Cu fruntea lipită de lemn, întrebă, fără să se întoarcă:

   — Am fost măcar un rege bun?

   Așteptă. Și așteptă. Căldura din timpul zilei se preschimbă în brize reci în acel moment. Geamurile erau deschise. Natura era tăcută, de parcă aștepta să vadă ce urma să se întâmple.

   — Moartea să-i primească în brațele sale pe trădători! rosti în cele din urmă unul dintre soldați.

   Era motto-ul familiei sale. Dar care trădători? Toți erau trădători acolo. Chiar și el.

   Resemnat, deschise ușile. Trei lumânări ardeau în suportul de pe masă. În scaunul său stătea Loxias, încă purtându-și hainele jerpelite de slugă. Începerea era împânzită de arcași, ale căror săgeți aveau deja vârfurile îndreptate spre el, și de soldați.

   — Hai, prietene! Te așteptam de ceva vreme.

   Nu se mișcă de lângă ușă.

   — Știi, Loxias continuă, aproape că îmi pare rău că s-a ajuns la asta. Obișnuiam să te admir. Aveai o minte ascuțită. Nu îți era teamă să îmi spui totul verde-n față. Ai ajutat regii dinaintea mea să facă față războaielor.

   O făcuse pentru el însuși și pentru țara lui, nicidecum pentru regii incompetenți care stătuseră atâția ani pe tron.

   — De cât timp plănuiești asta? Și cum de ai reușit? Toată lumea a fost cu ochii pe tine.

   — Ah, de ceva săptămâni îndelungate. A fost copilăresc din partea ta să crezi că ai stârpit toți oamenii care îmi erau loiali. Stabiliserăm ziua asta de atâta amar de vreme! Nici nu ne gândeam pe atunci că nu o să mai fii blestemat. Ce serviciu ne-a făcut soția ta fără să știe și ce nemiloasă e soarta cu voi! Am trimis un cadou spre ea, în semn de mulțumire.

   Cazimir își încleștă pumnii. Făcu un pas mare spre el, dar săbiile îl încolțiră din toate părțile și fu nevoit să se oprească.

   — Dacă te atingi de vreun fir de păr din capul ei..., mârâi amenințător.

   Loxias rânji.

   — Nici vorbă de așa ceva. Nu mă ocup eu de ea. Îl mai ții minte pe regele Elion al Arkaviei? I-ai lăsat fiul legumă acum aproape un an de zile. S-a dus să îi facă felul de unul singur femeii tale.

   Își simți genunchii tremurând.

   Rhoda.

   — Ia coroana. Ia tronul. Ia-mi toată averea. Doar încetează cu prostia asta.

   — Darurile tale mă măgulesc, dragul meu prieten, dar oricum le iau. Doar nu te aștepți să fac pace cu tine după ce m-ai ocarât atâtea luni întregi.

   Abia putea respira la cât de nervos era. Și ce neputincios devenise! Doar o scânteie din magia lui și jumătate din soldații aflați acolo ar fi fost morți.

   Acum nu putea să miște nici măcar un deget. Iar țipetele care răsunară în castel ca la comandă... câți oameni loiali mai avea înăuntru?

   Ferestrele se zguduiră ca în urma unui cutremur. Sora lui apăru de nicăieri, iar o parte din arcași își îndreptară armele spre ea. Scântei albăstrui îi stăteau în vârfurile degetelor, gata să facă orice vrajă i-ar fi fost la îndemână.

   Cazimir mimă un singur cuvânt când ochii mari ai Iaromirei îi găsiră pe ai lui.

   Rhoda.

   Două săgeți sfârâiră cu doar o clipă înainte ca vrăjitoarea să dispară.

   — A ratat toată distracția, bărbatul se prefăcu dezamăgit. Ești sigur că nu vrei să stai jos? Ești invitatul meu acum.

   Ușile se izbiră de pereți. Două gărzi o trăgeau târâș pe Avaya, care era îmbrăcată doar în cămașa de noapte. Probabil că năvăliseră în camera ei în timp ce dormea. Țipetele ei și zvârcolirile îi făceau inima cât un purice. Cu greu își ascunse tremuratul mâinilor.

   O aruncară în mijlocul biroului și o împunseră cu sulițele în coaste când dădu să se miște. Loxias se ridică de la masă și se opri în fața ei.

   — Nu trebuia să ajungi în situația asta, frumoasa mea bufniță. I-am cerut lui Cazimir mâna ta acum mult timp. M-a refuzat. Puteai să fii regină acum dacă nu ar fi fost el.

   — Ce noroc ai avut că te-a refuzat, șobolan nenorocit ce ești! Avaya urlă feroce. Ți-aș fi scos mațele cu propriile mâini și te-aș fi strâns cu ele de gât! O, ce noroc ai avut! repetă.

   — Nu te știam așa sălbatică, dragă. Mi-ar fi plăcut să vorbim mai mult, dar timpul nu îmi permite.

   Loxias își scoase pistolul de la brâu.

   Lumea lui Cazimir se opri. Încetă să mai respire. Vântul se opri să asculte.

   — Nici măcar să nu îndrăznești, ticălosule!

   Sări spre el. Soldații se puseră imediat în mișcare. Reuși să îl izbească în plină față pe unul dintre ei, pe altul îl lovi mai mult în oțelul armurii. Opri o sabie ce aproape îi reteză beregata și o folosi să îl străpungă în spatele genunchilor, acolo unde carnea rămăsese neprotejată. Dar fu prea încet, căci se trezi prins de brațe și forțat să privească cum coșmarurile îi deveneau realitate.

   Avaya își întoarse ochii verzi ca menta spre el și îl privi îndurerată.

— Te iert, șopti.

   Își înghiți nodul din gât. Îl ierta pentru că o tratase ani întregi ca pe o sclavă, pentru că nu o ajutase când avea cea mai mare nevoie. Pentru că nu se comportase cu ea așa cum trebuiau să se comporte membrii familiei. Și realiză atunci că nu își petrecuse atât de mult timp cu ea pe cât ar fi trebuit. Avaya era o femeie minunată, iar el nu știuse să o aprecieze. Se sacrificase de multe ori pentru binele lui. Îi sărise în ajutor, chiar și acum, după ce vărsase sânge să devină rege.

   Dar orice ar fi vrut să îi mărturisească se pierdu în negura nopții. Loxias își descărcă pistolul, iar glonțul sfărmă fruntea verișoarei sale ca pe o bucată de sticlă.

   Cazimir scânci. S-ar fi prăbușit dacă soldații nu îl țineau strâns, ca niște menghine.

   Capul Avayei căzu pe spate, iar dâre stacojii i se prelinseră în josul chipului, intrându-i în ochii ce rămaseră ațintiți spre tavan.

   — Ce păcat! Loxias rosti, părând pentru o clipă că regretă. Nu e frumos să fii lipsit de apărare, nu? Uite cât de nefolositor ești, Diavole. Nu ești capabil de nimic fără magia ta.

   — Doar așteaptă, Loxias, îl privi printre gene. Îți voi tăia capul și îl voi așeza pe un piedestal, să vezi cum îmi construiesc un tron din oasele tale. Și apoi îți voi scoate limba și voi șterge praful de pe ele. Iar cu ochii tăi... oh, cum vor scârțâi printre dinții mei și ce gustoși vor fi când îți voi soarbe sângele, strop cu strop!

   Bărbatul rămase încremenit pentru câteva momente. Apoi începu să râdă forțat, vrând să nu pară intimidat de cuvintele pe care le rostise cu atâta ură.

   — Îmi aduci aminte de doica mea, să știi. Era nebună. Mereu îmi spunea povești cu monștri, cu strigoi și cu balauri, ca să mă sperie și mai mult. Dar nu am pârât-o nimănui. Îmi plăcea să o ascult. Știa că voi fi suveran, așa că era un deliciu să îmi povestească despre regi care au ajuns ciopârțiți și despre prințese chioare. Cum suna una?... murmură gânditor. Cum să omori un rege? Dă-i un tron, dă-i o coroană. Dă-i un castel și un regat. Fă-l iubit. Dă-i o regină. Fă-l să o iubească. Ia-i tronul. Ia-i coroana. Ia-i castelul, ia-i regatul. Ia-i regina. Omoară-l în fața tuturor. Simte-i sângele, hrănește-te din el. Privește cum se ridică un nou rege.

   Loxias râse sadic, pocni din degete, iar gărzile îl traseră afară din birou.

   — Nu te voi omorî acum, prietene. Privește cum îți distrug regatul mai întâi.

   Erau cadavre peste tot. Servitoare, soldați. Câțiva nobili. Sângele spoia pereții unde vedeai cu ochii, iar Cazimir vedea asta peste tot în timp ce era târât ca un animal în lanțuri.

   — Milord! recunoscu vocea lui Zavian.

   Avea două săbii în mâini și se lupta vitejește cu cei care încercau să îi găsească măcar un punct slab. Zavian își păstrase grația de felină și părea că dansează printre stropii de sânge, dar tot nu era suficient. Soldații erau prea mulți.

   Cât de folositoare ar fi fost cărțile lui Aureus în acel moment! Dar gândul trecu repede. Ușurarea îl cuprinse când își dădu seama că majordomul era la cvartir, unde putea să o protejeze mult mai bine pe Rhoda.

   Rhoda lui... câți dintre soldații pe care îi trimisese să o protejeze se întorseseră împotriva lui? Câți dintre ei aveau să îi sară în ajutor? Realiză, cu stupoare, că nu erau mulți care să protejeze cvartirul. Doar Aureus și Miloje, dacă era acolo. Câteva creaturi, poate. Nu mai avea nici umbrele. Și făcuse tot ce îi stătuse în putință să se asigure că un astfel de moment nu avea să se întâmple...

   — Omorâți-l odată! Loxias porunci tăios, în timp ce continuă să înainteze, trăgându-l după sine.

   Nu se uită peste umăr să vadă dacă geămatul sau sângele care se auzi stropind pământul erau ale lui Zavian. Ce ar fi putut să facă să îl ajute? Nimic. Doar și-ar fi grăbit moartea, iar el nu avea de gând să moară până nu își vedea fiul și pe Rhoda în siguranță.

   Afară era încă întuneric. Mulțimea terifiată de oameni tremură când îl văzu lipsit de apărare.

   — Uitați-vă regele! Loxias strigă. Tăcut și înspăimântat ca o fetiță. Chiar vă doriți să fiți conduși de un astfel de bărbat?

   Își simți brusc brațele eliberate. Soldații care îl țineau se prăbușiră la picioarele lui. Își întoarse capul peste umăr. Denak, pe care îl știa putrezit în temnițe, ținea în mâini un glob de lumină și o sabie, pe care o aruncă spre el.

   — Să nu-mi stai în cale, fiule! îl atenționă. N-am nicio idee cum să folosesc magia asta.

   Cazimir strânse mânerul armei în mâini, răceala lui aducându-i aminte de răceala trupului său de-a lungul blestemului. Loxias își deschise gura.

   Cazimir nu mai așteptă. Sabia se contopi cu propria-i ființă, punându-i stăpânire pe rațiune. Începu să lovească în stânga și în dreapta, să sfârtece carnea și să izbească necontenit cu oțelul în oțel.

   Țipetele verișoarei sale îi răsunară în urechi ca o rugăciune.

   Răzbună-mă.

   Răzbună-mă.

   Omoară-i pe toți.

   Fă-i să sufere.

   Cazimir avea să îi facă să sufere.

Încă unul pe ziua de azi. Tot micuț. Celălalt o să fie mai mare, sper. Știți ce se apropie? Sfârșitul. Ultimele... zeci de capitole sunt needitate.