Nodurile degetelor începură să îi sângereze la cât de brutal i se izbeau pumnii de ușa de lemn. Își lipi fruntea de ea și oftă din toți rărunchii, simțind cum e pe punctul de a o distruge așa cum moliile distrug cele mai frumoase haine, protejate în zadar de lavandă.

   — Cazimir, înțelege, te rog, că nu mai ești nemuritor și că nu poți sta nemâncat o nenorocită de săptămână întreagă! mârâi printre dinți. Mă faci de râs! Ce va crede tata acum despre mine? Săraca-mi fiică, s-a măritat cu un laș plângâcios! adăugă după ce fu întâmpinată doar de liniște.

   Mințea, bineînțeles, întrucât tatăl ei părea a fi mult mai înțelegător decât fusese ea în toate zilele de când născuse și distrusese o pată imensă de istorie, de existență. Lordul Peadar îi spusese că era dificil să mai fii același după ce pierzi ceva ce a făcut parte din tine timp de atâtea veacuri. Înțelegea, cerule, cât de bine înțelegea, însă începea să se îngrijoreze teribil!

   — Nu înțeleg! se plânse ca un copil. Nu e asta tot ce ți-ai dorit?

   Lacrimile îi udară obrajii uscați și încinși de căldură.

   — Lasă-mă măcar să îți aud vocea! Te implor, Cazimir!

   Se auzi un foșnet, apoi un geamăt.

   — Pleacă, Rhoda. Cred că sunt pe moarte.

   Lovi cu piciorul în ușă. Se întoarse pe călcâie și intră în propriul dormitor, se unde luă pistolul pe care îl ținea ascuns ca pe o comoară. Metalul îi îngheță palmele și își dădu din nou seama cât de repede și cât de mult timp trecuse de când Miloje o învățase să îl folosească. Ținti clanțele rotunde și trase, scrâșnind din dinți la auzul zgomotului ce răsună ca un tunet, apoi distruse și balamalele, până când cele două uși se dezlipiră una de alta și începură să se clatine, amenințând să se prăbușească.

   Cazimir o privi cu ochi mari și obosiți când trecu pragul. Era cufundat în pat, arătând fantomatic, aproape la fel ca în zilele în care magia îi copleșea trupul. Așternuturile albe erau acoperite de mici pete negre și roșii, iar o dâră de sânge uscat îi rămăsese sub nară. Era printre rarele dăți în care îi vedea părul unsuros, subțire ca mătasea porumbilor.

   Era obosit, dar chipul lui nu mai era palid ca înainte. Și purta aceleași haine de când îl văzuse ultima dată.

   — Înțeleg dacă nu vrei să mă vezi, dar e nevoie să îți amintesc că mai ai și un fiu?

   — Am febră, îl auzi șoptind. Nu vreau să se îmbolnăvească.

   Pufni pe nas și sări în pat, înconjurându-i talia cu picioarele. Îi prinse obrajii în palme și îl privi cu toată adorarea ce fierbe înăuntrul ei de fiecare dată când îi era prin preajmă.

   — Nu ai febră. E doar căldura trupului tău, Caz, îl asigură, căci pielea lui nu mi era rece ca gheața. Și cu siguranță nu ești pe moarte. Nu ai îndrăzni să mă lași singură tocmai acum.

   — Ce lucru prostesc ar fi din partea mea, surâse. Unde e vlăstarul nostru?

   — Afară, cu mama și Avaya.

   — Ce ușurare! Nu îmi poartă blestemul, nu?

   Zâmbi.

   — Mi-ai ascuns atât de multe lucruri, Rhoda! Cazimir o dojeni, fără să arate, însă, furios.

   — Știu că ai fi făcut la fel în locul meu. Nu mă poți condamna. Nu aveam idee cum vei reacționa.

   — Nu vreau să mă înțelegi greșit, dar... se simte atât de straniu să nu am magia neagră a mamei în sânge. Mă simt pustiit. Ca o carcasă golită de tot ce avea înăuntru. Ar trebui să fiu ușurat. O parte din mine jelește puterea care m-ar fi ajutat să vă protejez cât mai bine. Sunt doar un bărbat simplu, neajutorat.

   Îi dădu părul de pe frunte. Așeză mici săruturi pe linia maxilarului său, mângâindu-i pielea.

   — Mă vei mai iubi la fel fără puterea mea, Rhoda?

   Îngheță pentru un moment. Frânturile din viitor pe care i le arătaseră Narecznicele i se perindară iar prin fața ochilor. Aveau să se mai întâmple, acum că ele nu mai existau? Nu avea nicio idee și asta o tulbura nespus.

   — Nu m-am îndrăgostit de abilitățile tale, Caz. M-am îndrăgostit de felul în care mă făceai să simt, de zâmbetele tale mai rare decât ploaia în deșert, râse. Nu am cuvinte îndeajunse să mărturisesc toate lucrurile cu care m-ai vrăjit, dar știu că nu voi mai iubi pe nimeni așa cum te iubesc în fiecare secundă a zilei. Cu tot cu momentele tale enervante.

   — O, dar ce mincinoasă ești! Deja sunt gelos pe fiul nostru.

   — Ah, așteaptă să avem o fiică! Mă vei uita de îndată ce o vei ține în brațe!

   — Deja te gândești la alt copil?

   — Va fi nevoie, nu? Și nu o mai face pe surprinsul! M-ai lăsa însărcinată în fiecare zi, dacă ai putea.

   Nu mai era un secret faptul că fiul lor era un vrăjitor întunecat. Iaromira îi simțise mirosul sângelui încă dinainte să fie în apropierea lui. Se știa că erau născuți fără emoții calde, însă aveau să facă tot ce le stătea în putință să îl crească și să îi tempereze orice pornire necugetată ar fi avut. Până la urmă, întunericul din inima împietrită a Franciszkăi se spulberase de îndată ce îl ținuse pe Cazimir în brațe. Dacă băiețelul ar fi avut o surioară pe care să o iubească sau poate o altă fetiță care să îi fie dragă, lucrurile nu ar mai fi fost atât de rele.

   Cazimir se mișcă, în cele din urmă. Își ridică mâinile și îi cuprinse chipul în palme. Îi mângâie obrajii cu degetele, își plimbă unghiile negre, dar lipsite de otravă, pe cicatricile chipului ei, îi tatonă buzele, o savură din priviri. Rhoda își așeză mâinile pe pieptul său și îi zâmbi afectuos.

   — Ce m-aș face fără tine în viața mea, lupoaică iubitoare ce ești?

   — Ai muri de plictiseală, îi făcu ștrengar cu ochiul.

   — Pe bună dreptate! Cine mi-ar mai face peri albi, dacă nu tu?

   Palmele sale îi coborâră pe gât, pe umeri. Pe șolduri. Îi mângâiară coapsele pe sub rochia diafană. Își așeză o mână pe spatele ei și o trase în jos, spre gura care-i asaltă imediat scobitura gâtului.

   — O, Rhoda, dacă ai ști cât de mult râvnesc să te am din nou!

   — Nu mă ațâța! gâfâi pierdută. Nu ai idee ce răvășitoare e dorința când ești însărcinată!

   Îi simți rânjetul pe piele, iar respirația lui când începu să râdă îi trimise furnicături de-a lungul șirei spinării.

   — Și în plus, ai nevoie de o baie. Miroși ca un porc.

   — Aș mirosi ca raiul dacă mâinile soției mele m-ar ajuta.

   — Ce păcat! Aveam treabă azi. Pictorul așteaptă deja de o oră să facem portretul.

   Îl ciupi de obraz când îl văzu bosumflându-se, apoi îl sărută cu patimă.

   — Nu vrei să simți soarele? îl întrebă în șoaptă.

   — Îl simt prin fiecare por al pielii tale. Ești propriul meu soare. Așa cum ți-am mai spus, Rhoda. Și ai înlăturat complet întunericul.

*

   Era straniu cum perdelele trase de pe holuri nu îl mai înfricoșau, cum lumina nu îi mai făcea ochii să usture și cum puținii servitori sau curteni făceau reverențe adânci, în timp ce nu încetau să îl privească uimiți.

   Mâna lui era caldă în mâna Rhodei. Își simțea sângele curgând prin vene mai bine ca niciodată, își simțea inima bătând și avea impresia că abia de se născuse. Sărută degetele soției sale și îi zâmbi drăgăstos. Era pur și simplu răvășitoare în acea rochie sângerie, vaporoasă, dar oarecum asemănătoare cu cea pe care o purtase la balul organizat de ziua ei. Coroana de trandafiri și colți de lup trona mândră deasupra împletiturii voluminoase, în care erau agățate câteva floricele albe, făcând-o să arate că o zeiță, și nu ca o regină.

   Dar era a lui. Regina lui. Zeița lui. Renașterea și întreaga lui viață.

   — Ce zi minunată! exclamă când ajunseră în dreptul sălii tronului. Nu ești de acord cu mine, prietene?

   Bărbatul slab ca un țăruș își ridică domol capul și ignoră pentru o clipă faptul că vărsase găleata pe care o folosea să spele podeaua. Fostul rege Loxias părea cu totul altă persoană după ce fusese tratat luni întregi mai rău decât o slugă. Se gândise de câteva ori să îl elibereze, însă lighioana avea suficient de multe rude în viață și suficienți adepți încât să conducă o răscoală împotriva lui. Iar acum, când nu mai erau doar el și Rhoda, eliberarea lui Loxias nu mai avea loc de discuții.

   — Așa e, Maiestate! îl aprobă servil.

   Rhoda îi strânse mâna. Îi făcea plăcere să îl mai umilească din când în când, însă avea lucruri mult mai importante de făcut.

   Intrară în sală.

   Pictorul era deja în fața șevaletului, arătând a fi pe cale să iasă pe geam dintr-un moment în altul. Pe câteva fotolii ce nu erau de obicei acolo stăteau Avaya, Zavian și Aureus, iar câteva gărzi erau aliniate de-a lungul pereților.

   — Ce surpriză să vă văd încă aici, glăsui. Mă așteptam să fiți la zece lumi depărtare.

   După ce Rhoda născuse și blestemul se evaporase ca prin magie, mulți dintre cei care fuseseră osândiți alături de el își făcuseră bagajele și plecaseră de îndată de la cvartir, acum că nu mai erau nevoiți să se mai întoarcă la fiecare trei zile. Auzise că abia de mai era o mână de oameni acolo. Până și Serafina, pe care o exilase în Pădurea Roșie, urma să își ia tălpășița. De Miloje nu știa nimic, dar bănuia că s-ar fi dus cu ea.

   Portalul nu mai exista. Pe unii dintre ei probabil că nu mai avea să îi vadă niciodată.

   Ceva ciudat îl înțepa în coșul pieptului când se gândea la asta. Își dorise de multe ori să scape de ei, dar poate că îi fuseseră dragi în feluri diferite, până la urmă.

   — Doar nu te aștepți să fugim acum când avem un nepot! verișoara lui pufni, însă ochii îi scăpărară când își coborî capul spre băiețelul pe care îl ținea în brațe.

   Își întoarse privirea spre Aureus. Mai avea nevoie de timp să se obișnuiască cu adevărata lui înfățișare, căci amintiri din trecut îl năvăleau când îl priveau. De câte ori biciuise slujitorul ce purta chipul acela? De atât de multe ori, încât i se făcea greață când se gândea cât de rău se comportase cu el.

   — Sper că încă îți mai sunt de folos cărțile de tarot, îi spuse că întâmpinare.

   — Bineînțeles, stăpâne! rânji el. Ce ar fi Aureus fără cărțile lui?

   — Maiestate, pictorul își drese glasul, ar trebui să începem?

   Dădu din cap. Se așeză pe tron. O privi încruntat pe Rhoda când se duse în spatele scaunului și o trase spre el, așezând-o pe un genunchi.

   — Doar nu aveai de gând să stai acolo, nu?

   Avaya îi puse bebelușul îmbrăcat în hăinuțe albe în brațe. Era treaz și dădea din mânuțe de parcă ar fi vrut să o ia la fugă, să se joace și să danseze.

   — Ar trebui să vă decideți asupra unui nume. Aureus a început să îl strige Aureus.

   Majordomul privea inocent tavanul. Rhoda începu să râdă și își așeză mâna pe umărul său. Cu frunțile lipite, se holbară zâmbind la mogâldeața drăgălașă căreia îi dăduseră viață. Îi mângâie obrajii dolofani. Îl lăsă să îi roadă degetul.

   Rodul iubirii lor...

   Nu voia să o spună cu voce tare, căci soția lui era destul de supărată din cauza asta, însă pruncul îi semăna în totalitate. Însă nu voia să îi moștenească și comportamentul. Îl va iubi și îl va crește așa cum tatăl lui nu o făcuse. Îl va învăța fie respectuos și mărinimos, să fie un motiv de mândrie, un adevărat prinț.

   — Caz, plângi? Rhoda îi râse în ureche.

   — Nu fi ridicolă! Nu plâng, o contrazise.

   Dar mințea, bineînțeles. Lacrimile îi curgeau în șiroaie pe obraji, pe gât și i se îmbibau în gulerul cămășii. Cum putea să nu plângă? Era emoționat peste măsură.

   Iar zâmbetul pe care îl afișă în tot timpul în care pictorul își mișca pensula pe șevalet era sincer și drăgăstos.

   Era cu adevărat fericit, ținându-și în brațe sufletul pereche și fiul.

*

   — Ești sigur că nu vrei să vii? Rhoda îl întrebă cu ochi de cățeluș.

   Cazimir îi așeză câteva șuvițe de păr în spatele urechilor și îi sărută fruntea. Se aplecă și făcu același lucru băiețelului ce îi dormea liniștit în brațe.

   — Nu azi, soarele meu. O să vin când termin aici. Să mă aștepți cuminte, bine?

   Își dădu ochii peste cap.

   — Speram ca treaba ta să nu mai fie atât de importantă de acum.

   — Nu va mai fi, îți promit!

   Rhoda își molfăi buzele și clatină din cap. Avea să îi ofere cât de mult timp avea nevoie pentru a-și reveni, pentru a se obișnui cu faptul că era iar un simplu muritor.

   — Nu te mai bosumfla atât! îi prinse bărbia între degete. Știi că te iubesc mai presus de orice.

   — Desigur, șopti.

   Se ridică pe vârfuri când îl văzu aplecându-se să o sărute. Mai rămase câteva momente să îi savureze atingerea, apoi se întoarse și se îndreptă spre alaiul de soldați ce împrejmuiau trăsurile ce aveau să o ducă spre Pădurea Roșie.

   — Să te întorci până începe Festivalul Zmeielor! Avaya strigă de la una dintre ferestrele castelului.

   O asigură printr-un zâmbet că nu avea de gând să stea chiar atât de mult. Ozark îi întinse mâna și o ajută să intre în trăsura în care părinții ei deja o așteptau. Ekaterina îi luă copilul din brațe și se înmuie într-o clipită.

   — M-am îndrăgostit nebunește de fiul tău, Rhoda! chițăi.

   — Te rog! Până și chitrele de consilieri nu-și pot abține zâmbetele în preajma lui.

   Își scoase capul pe geam când trăsura plecă din loc și făcu zâmbitoare cu mâna celor ce se strânseseră să o petreacă până la ieșirea din castel. Cazimir o urmări cu ochi blajini tot timpul. Zavian și Avaya urmau să-i țină de urât cât timp lipsea de acolo.

   Avea nevoie de câteva zile departe de agitație, iar cvartirul abia aștepta să îi întâmpine fiul. Acum el era stăpânul Pădurii Roșii, iar aceasta păruse că se entuziasmase ca o ființă vie de fiecare dată când se dusese acolo, însărcinată fiind.

   Abia după mai bine de un ceas observă că Gucra se ținea după ei, alergând printre picioarele cailor, speriind unii soldați și comportându-se ca un protector.

   Ozark se aplecă de pe armăsarul său și îi spuse:

   — Noi, cavalerii, primim câte un cal după ce ne terminăm ucenicia de zeci de ani. Le spunem zagary. Binecuvântații noștri. Cred că lupul ăla îți e zagary.

   Rhoda zâmbi într-un colț al gurii. Legătura dintre ea și Gucra era greu de înțeles, însă simțea că erau mai mult decât prieteni. Poate că erau un fel de suflete pereche.

   Cvartirul era la fel de pustiu cum fusese și până atunci pe timpul zilei, doar că acum oamenii ce erau cazați în el dispăruseră. Găsi bucătăriile goale, numai două fete frământau pâinea și măturau pe jos. Cullen mesteca întristat într-o oală mare. Aproape că nici nu îl observă.

   Își luă fiul și se duse în grădină, așezându-se pe leagănul pe care stătuse de atâtea ori. Câteva păsărele se ascunseră printre florile magnoliilor și începură să cânte.

   — Deci, ai făcut-o.

   Își ridică privirea.

   Serafina ieșea din cvartir, mestecând plictisită o căpșună îmbibată în ciocolată.

   — Am făcut ce?

   — Ai salvat lumea. Încă o dată.

   Rhoda ridică din umeri.

   — Oricine ar fi făcut la fel în locul meu daca ar fi știut.

   Se dădu într-o parte și o invită să se așeze lângă ea pe leagăn.

   — Seamănă cu Cazimir. E frumos.

   — Mulțumesc, rosti sceptic. Vrei să îl ții? adăugă după câteva momente.

   Femeia o aținti uimită. Îi zâmbi încurajator și o ajută să țină bebelușul. Urmări cum mâinile începură să îi tremure, iar ochii i se umplură cu lacrimi.

   — Ai de gând să rămâi?

   — Ah, nu! Cvartirul nu mai e casa mea, Rhoda. E a ta și a lui Cazimir. Voi pleca în scurt timp. Vreau să vând toate clădirile ce îi aparțineau tatei. Am zăbovit destul în Vodsk.

   — Dacă asta e ceea ce te face fericită...

   — Mă căsătoresc, spuse dintr-o dată.

   Rhoda se înecă și abia de își regăsi respirația.

   — Serios?

   — Greu de crezut, nu? Miloje m-a cerut după ruperea blestemului... și am acceptat. Aș fi fost o proastă să refuz, nu?

   — Mă inviți la nuntă, nu?

   Serafina izbucni în râs. Rhoda își mușcă buzele să nu facă la fel.

   — Cred că suntem prietene până la urmă.

   — Da, cred și eu, o aprobă.

   Țipetele o treziră.