Râsetele o treziră.

   Își deschise somnoroasă un ochi și rămase nemișcată, ascultând muzica de la banchet ce încă răsuna și veselia ce părea că vine de pretutindeni. Încercă să deslușească ceva prin semiîntuneric, iar ce văzu prima dată fu chipul fiului ei la o palmă depărtare, privind-o deja tăcut, parcă cu adorare.

   Zâmbetul ce i se întinse pe buze îi făcu obrajii să doară. Își întinse mâna și îi mângâie obrazul, savurând scâncetele pe care bebelușul le scotea.

   — Ești cuminte, nu-i așa? Ce frumos din partea ta să îți lași mama să se odihnească. Nu îți e foame? șopti.

   Se ridică în capul oaselor și își sprijini spatele de tăblia patului. Îl luă în brațe și îl strânse cu dragoste la piept, holbându-se uimită la chipu-i micuț și drăgălaș.

   — Să știi că am glumit. Nu ești chiar atât de urât. Ești dulce ca o zmeurică.

   Cineva bătu la ușă. Rhoda strigă să intre, iar gărzile lăsară înăuntru o femeie îmbrăcată în haine umile. Cea în cauză făcu o reverență adâncă și o privi serioasă.

   — Am venit să hrănesc copilul, Maiestate. Sunt doica regală.

   Rhoda clipi.

   — Îl voi hrăni singură.

   Femeia își umezi buzele și își duse mâinile în față, începând să se joace cu degetele ce păreau că îi tremură.

   — Reginele nu își alăptează pruncii, milady. E prea rușinos pentru ele.

   — Nu am născut copilul ăsta ca să îl crească altcineva! ridică nervoasă vocea. Cine te-a trimis?

   — Consilierii, milady...

   — Bineînțeles! pufni. Ieși afară!

   Femeii i se scurse culoarea din obraji.

   — Dar ce va spune regele? Am o familie de crescut...

   — Regele însuși te va târî de-aici dacă te vede.

   Doica se întoarse speriată pe călcâie și făcu cale întoarsă, trântind ușa în urma ei. Odată rămasă singură, oftă adânc și împinse mâneca subțire a combinezonului pe umăr, iar grăsuțul bebeluș nu mai așteptă nicio secundă în plus ca să se agațe de sânul ei și să se înfrupte lihnit și să o sfredelească din priviri, de parcă nici măcar el nu mai voia să-și ia ochii de la ea.

   O lacrimă caldă îi curse pe obraz.

   Era, în sfârșit, mamă.

   După toate prin care trecuse, după lucrurile pe care fusese nevoită să le facă și să le îndure, ajunsese să își țină copilul în brațe. Știa, în adâncul sufletului, că mai fericită de atât nu putea să fie, iar sentimentele călduroase ce îi dansau prin sânge erau pur și simplu copleșitoare. Era totul diferit și atât de frumos!

   — Ești un copil atât de dorit, dulcea mea zmeurică! îi șopti, plimbându-și nasul pe obrazul său și inspirându-i mirosul. O să te cresc și o să te protejez așa cum face o lupoaică. Nu vei cunoaște niciodată nefericirea și durerea. Îți jur pe întreaga-mi viață!

   Încă purtându-l în brațe, se dădu jos din pat cu lentoarea unei bătrâne și se îndreptă spre ferestrele deschise. Dincolo de ele zări agitația și veselia din piață, oamenii și copiii ce păreau că dansează și cântă de parcă s-ar fi pogorât zeii printre ei. Câțiva copilași ce se plimbau pe lângă zidurile castelului începură să chițăie când o văzură, apoi luară albăstrele din coșurile de nuiele pe care le purtau după ei și le aruncară în aer, urmând să cadă pe pavelele deja acoperite de covoare întregi de flori colorate.

   Zumzăitul ca de albine o făcu să înțeleagă târziu ce ovaționa mulțimea strânsă cât vedeai cu ochii: strigau în aresă felicitări și cereau divinităților binecuvântări pentru prințișorul ce abia se născuse. Vru să șteargă sângele și sudoarea ce încă îi acopereau trupul și să se schimbe, însă se răzgândi și rămase acolo, holbându-se la cei ce începură să aplaude și să chiuie când o observară.

   Zâmbi cu gura până la urechi.

   — Uite, iubirea mea! spuse bebelușului. Oamenii deja te adoră.

   Se întoarse pe călcâie și deschise ușa ce dădea în hol. Aproape se împiedică de lupul ce stătea întins pe jos, servil, dar atent la oricine și orice ar fi vrut să o deranjeze. Ozark tresări surprins, iar gărzile își îndreptară imediat spatele după ce se înclinară în fața ei.

   — Duceți oamenilor și copiilor din stradă mâncărurile și dulciurile de la banchet și din bucătării, le ordonă.

   — Cheful nu s-a terminat încă, glăsui cavalerul.

   — Nici că-mi pasă. Mă îndoiesc că se bucură cineva de acolo cu adevărat.

   Ozark își coborî ochii spre ghemotocul ce adormise cu căpșorul sprijinit de pieptul ei. Zări un zâmbet mic pe buzele sale, însă sincer și călduros, nu plin de amuzament și ironie, ca în majoritatea zilelor. Își scoase din buzunarul pantalonilor un șnur negru, de care era agățat un pandantiv de lemn în formă de cruce, apoi îl înfășură de mai multe ori în jurul încheieturii celui mic.

   — Fie ca tatăl meu, zeul Juthrbog, să-i ofere puterea lui și înțelepciunea care i-au călăuzit drumul vieții!

   Rhoda surâse. Se înstrăinase de zei, dar, dacă existau cu adevărat, nu le-ar fi refuzat binecuvântările pentru fiul ei.

   Una dintre gărzi plecă să îi îndeplinească porunca. Nici nu trecu de colțul holului, că Tija apăru în locul ei, alergând entuziasmată.

   — Pe toate zeițele și pe toate cerurile! roșcata răsuflă. Nu-mi vine să cred că ai născut și deja ești pe picioare!

   Îi făcu loc să intre în dormitor și o avertiză să vorbească încet. Fata se aplecă și își îndulci vocea când văzu bebelușul, ce își deschise pentru câteva momente ochii.

   — Uită-te la el, Rhoda! E o scumpete!

   — Crezi? întrebă sceptică.

   Tija își drese glasul.

   — Ei bine, cam arată ca o stafidă, dar probabil e normal după ce a stat nouă luni în pântecul tău, nu?

   Izbucniră deodată în râs. Copilul se holbă pe rând la ele și scânci, ca și cum le-ar fi criticat.

   — Nu ți se pare că ochiul lui stâng e mai închis la culoare decât celălat? rosti către prietena ei. Mai... negru?

   Tija se încruntă și se aplecă iar, apropiindu-și chipul de el.

   — Nu știu, Rhoda. Probabil e din cauza luminii. Așteaptă până se face ziuă.

   Dădu din cap, încercând să alunge gândurile rele. Începea să se gândească la tot ce era mai neplăcut de la un timp de vreme, iar posibilitatea ca fiul ei să atragă către sine un blestem atât de greu o speria nespus.

   Roșcata bătu din palme dintr-o dată și se îndreptă spre pat.

   — Oricum, lady Avaya mi-a spus să îți schimb așternuturile și să te ajut să te îmbraci. Ai o mulțime de musafiri nerăbdători să te vadă și să îți întâmpine copilul. Aureus e mai agitat decât regele însuși.

   — Ah, l-ai văzut cumva pe Cazimir?

   — S-a întors pentru o clipă la banchet ca să vă scuze absența, dar apoi nu știu unde s-a dus. Cam greu să mai găsești pe cineva prin învălmășeala și nebunia ce s-a iscat când am fost anunțați că s-a născut un prinț moștenitor, Rhoda. Oamenii au luat-o razna de fericire.

   Rămasă încă o dată singură, începu să străbată agitată dormitorul de la un căpăt la altul după ce își îmbrăcă fiul și îl lăsă să doarmă în coșulețul pe care i-l făcuse Cazimir.

   Când simți cum căldura nopții se risipește, și nu din cauza ivirii zorilor, Rhoda luă trei scaune și le așeză în jurul mesei rotunde la care era încă unul. Le spuse gărzilor să nu o deranjeze nimeni, nici măcar regele. Închise ușa cu zăvorul. Zgârmă focul din șemineu să nu se stingă, deși căldura o făcea să transpire de parcă ar fi stat lângă soare, își umplu o ceșcuță cu ceai aburind și luă loc, bătând neliniștită din picior.

   Totul se întâmplă dintr-o dată.

   Draperiile începură să se unduiască la fel ca valurile unei mări agitate, deși nicio briză nu venea de afară, câteva hârtii se învârtiră până la perete, iar focul pieri subit, lăsând doar o flăcăruie să pâlpâie deasupra unui cărbune încins. Bebelușul începu să scâncească și să se agite, dând semne că era pe cale să plângă, însă Rhoda nu mai apucă să se îndrepte spre el ca să-l liniștească.

   Cu greu își înfrână greața când văzu creaturile odioase ce apărură dintr-un nor negricios care se întinse pe podea. Erau slăbănoage ca niște așchii și palide, parcă transparente. Părul lor era alb, lung și slinos, iar în locul ochilor se aflau găuri negre. Dinții lipseau, iar buzele gălbui erau crăpate și scârboase. Veșmintele mucegăite și închise la culoare ascundeau probabil tot putregaiul ce le zăcea în corp, căci miasma care îi ajunse la nas îi făcu stomacul să se întoarcă pe dos.

   Narecznicele nu o priviră, dar din locul în care stătea, tremurând din toate încheieturile, Rhoda le vedea foarte bine chipul și le recunoscu imediat după vorbele pe care le tot auzise prin bătrâni. Cea care prezicea moartea avea o cruce în mijlocul frunții, o piatră sclipitoare și roșie împodobea locul dintre sprâncene al zânei ce țesea boala și greutățile, iar în același loc zăcea o cruce întoarsă invers la cea care făurea momentele frumoase ale vieții.

   Înghiți în sec și își imprimă un zâmbet forțat pe buze.

   — Bine v-am găsit, doamnelor! le întâmpină, privindu-le pe deasupra ceștii.

   Surorile-zâne se întoarseră spre ea și, deși nu aveau ochi, putu să jure că se holbară surprinse la ea. Probabil nicio femeie nu se mai arătase astfel în fața lor.

   — Ce înseamnă asta? una dintre ele întrebă.

   Vocea ei suna ca un cârâit de cioară, uscată și înfiorătoare. Rhoda făcu semn cu mâna spre cele trei scaune pe care le așezase la masă și glăsui senină:

   — Vă rog, luați loc! Vă așteptam cu nerăbdare. Am pregătit ceai de ghimbir pentru voi. Ah, nu vă faceți griji! Am pus mai mulți galbeni sub perne, suficienți pentru toate trei.

   Contrar rugăminților ei, Narecznicele rămaseră pe loc, părând că plutesc.

   — Nu ne miluiești cu ceaiul, copilă, zâna morții croncăni.

   — Oh, îmi cer iertare dacă asta v-am dat impresia. Voi fi mulțumită cu orice i-ați oferi fiului meu. Cum sunt mulțumită pentru aceste momente fericite pe care mi le-ați făurit de când am venit în castel...

   Aproape căzu de pe scaun când Narecznica momentelor frumoase începu să râdă într-un mod derutant.

   — Crezi că astea sunt momentele fericite pe care ți le-am pregătit? Sunt plăcute, dar vei vedea că te așteaptă fericiri mai mari.

   Se încruntă. Fericiri mai mari decât nunta și nașterea copilului? Nu putea să fie mai bucuroasă de atât. Nimic altceva nu i-ar fi adus și mai multă împlinire.

   — Carevasăzică, nu știi nimic din ce ți-a fost scris la naștere. Fii fără grijă, creatură mică. Lasă-ne să îți arătăm.

   Lumea Rhodei se cufundă în întuneric pentru câteva clipe. Se simți de parcă mintea i s-ar fi desprins de corp și ar fi plutit spre alte ținuturi, căci păru că privește ca un spectator momente deja trăite ale vieții ei, care i se perindară cu viteză prin fața ochilor. Văzu câteva întâmplări din copilărie în care râsese cu gura până la urechi și o duruse stomacul din cauza asta, zilele ei de naștere în care mama îi pregătea plăcintă cu mere, atunci când pomii erau roditori și făina bună, câteva plimbări cu Lachlan în serile călduroase de vară. Apoi se zări în brațele lui Cazimir, dansând în parfumuri de mosc și ambră, într-o rochie sângerie și pantofi de satin. Noaptea petrecută în casa bătrânei Nela, când corpurile lor începuseră să se cunoască ușor, ușor. Momentul în care făcuseră dragoste pentru prima oară, în piscina cvartirului. Nunta. Nașterea ce avusese loc cu doar câteva ceasuri în urmă.

   Și apoi se văzu în fața unor imagini care nu păreau că fac parte din ființa ei. Era în fața unor evenimente ce aveau să se întâmple curând.

   Își simți trupul și mintea tremurând.

   Se plimba sub soarele arzător cu mult-iubitul ei prunc. Râdea așa cum nu făcuse vreodată, iar cel care îi oferea acel sentiment era Ozark. Apoi, într-o altă imagine, se îmbrățișa cu războinicul ce o privea arzător. Se săruta cu el. Dansa cu el. Se furișau împreună în afara castelului și se îmbătau cu iubire. Era cu adevărat fericită.

   Iar Cazimir nu se afla niciunde în acel viitor colorat.

   Imaginile dispărură brusc și se trezi iar în dormitorul ei. Le auzi pe Narecznice sâsâind, însă nu le mai băgă în seamă. Își plecă fără să vrea capul și privi rușinată ceainicul ce stătea în fața ei. Îi era greu să creadă că avea să se îndrăgostească de cineva care nu era Cazimir. De Ozark. Cavalerul ce glumea cu ea și o făcea să râdă cu ușurință. Care stătea cu ea atunci când soțul ei era prea prins în treburile sale regale...

   Zânele o dădură uitării și se apropiară de pat, unde fiul ei se tolănea între păturile catifelate așezate în coșulețul de nuiele.

   — Ce voinic, ce voinic! începură să croncăne.

   Le văzu cu coada ochiului cum învârteau pe degetele osoase un fir roșu de lână. Vocile lor îi zgâriară urechile când părură să cânte, deși ceea ce scoteau pe gurile spurcate nu erau nimic altceva decât planurile lor pentru băiețel.

   — Să îl facem frumos, frumos!

   — Dar rău bolnăvicios!

   — Să moară de boală!

   — Ba de bătrânețe!

   — Sau la tinerețe!

   — Să-i curgă inima după sărace, așa cum și taică-su face!

   — Și bunicul, aiuritul!

   — Ba să-i fiarbă sângele după bogate! După fecioare de zei, cu colți de lei, cu măduvă neagră și ranchiună-ntreagă!

   — După bogate, după bogate! repetară.

   — Să domnească peste mări și țări, să colinde pe șapte cărări, unde soarele n-ajunge și apa nu curge!

   — Să colinde, să colinde!

   — Să se scalde-n tristețe!

   — Și să dea binețe!

   — Să..

   Rhoda trânti brusc ceașca de ceai și se ridică de la masă, holbându-se furioasă la zânele ce încetară a mai cânta. Se întoarseră în același timp spre ea și părură că o sfredelesc cu privirea.

   — Fiul meu își va face singur destinul! se răsti. Va decide de unul singur ce îl face fericit și trist, de cine se îndrăgostește și ce vrea să facă!

   Narecznicele hârâiră.

   — Ține-ți limba între dinți, gânganie! Nu mai ai mult de trăit, taci ș-ascultă măcar viitorul lui, că n-ai să-l vezi crescând prea mult.

   Nu se lăsă speriată de vorbele lor, deși genunchii îi tremurară ca niște frunze. Se apropie de ele.

   — Ba am să-l văd.

   Înainte să își dea seama ce vrea să facă, Rhoda își ridică mâna și prinse strâns între degetele firul roșu de lână, așa cum o instruiseră spiritele din lac. Zânele rămaseră nemișcate pentru o clipă, dar apoi își deschiseră gurile putrede și începură să urle ca din străfundurile iadului.

   Focul din șemineu se aprinse și flăcările lui dogoritoare se ridicară spre tavan, pârlind tot ce le stătea în cale. Își simți pielea arzând și părul începu să îi miroase a ars. Copilul izbucni în plâns. Sângele îi picură ușor din locul în care ținea firul, apoi i se prelinse cu duiumul pe brațe. Zânele încercară să o împingă și să tragă firul dintre degetele ei, însă Rhoda își adună toată forța care îi mai rămăsese și strânse puternic din dinți.

   Se repeziră spre ea ca o ceată de ciori când smulse ața din degetele lor. Una dintre Narecznice îi prinse craniul în mâini și apăsă până simți că îi plesnește carnea și i se fărămițează oasele. Atingerea creaturii era era toxică, otrăvitoare ca o iederă. Se simți pe punctul de a se prăbuși, dar izbuti să arunce firul în foc. Flăcările îl înghițiră și se preschimbară în smoală.

   Strânsoarea asupra capului ei dispăru. Se întoarse ostenită pe călcâie și observă trei grămezi de cenușă pe podea. Își puse mâna pe piept și se sprijini de perete, iar abia când vuietul încetă și când răceala dispăru își dădu seama că ușa se zguduia sub bătăile numeroase și strigătele alarmate. Nu mai avu putere să o deschidă, așa că așteptă până când fu spartă.

   Cazimir păși înfricoșat înăuntru și se îndreptă spre ea. Îi prinse chipul în palme și o privi cu ochi mari.

   — Ce s-a întâmplat aici? Ești bine?

   Peste umărul său o zări pe Avaya luând copilul în brațe. Iaromira își afundă vârful cizmelor în cenușă și își întoarse apoi capul spre ea.

   — Deci ai făcut-o, într-un final.

   — Ce ai făcut? Cazimir se arătă îngrijorat.

   Rhoda își așeză palma pe încheietura lui și îi căzu ca leșinată în brațe. O prinse imediat și își trecu mâinile pe după spatele ei, susținând-o și sărutându-i liniștitor fruntea.

   — M-am asigurat că Narecznicele nu vor mai distruge viața nimănui. Copilul nostru își va face propriile alegeri, Caz.

   Îi simți confuzia, dar nu făcu nimic să îi explice.

   Mai multe persoane apărură în cameră. Tija se grăbi să strângă cenușa. Aureus păru șocat la început, dar apoi începu să plângă când văzu prințișorul și îl fură din brațele Avayei.

   Și apoi cea din urmă se îndreptă spre fereastră și atrase atenția tuturor când icni zgomotos.

   — Cazimir, soarele!

   Își desprinse obrazul de pieptul său și privi. Soarele se arătase pe cer, iar Avaya nu se transformase în bufniță. Zavian dădu buzna înăuntru, încă om, și nu o felină de piatră.

   Aureus se întoarse spre ei, iar Rhoda aproape că nu recunoscu persoana ce îi legăna copilul. Părul lui nu mai părea uns cu sânge, și nici sprâncenele. Arăta aproape ca al Tijei, un ruginiu închis. Iar ochii îi erau mai căprui decât îi văzuse vreodată.

   — Blestemul s-a rupt! Avaya răsuflă uimită.

   Lacrimile îi inundară ochii în următoarea clipă. Aureus chițăi, nevenindu-i să creadă. Zavian rămase tăcut.

   Cazimir își coborî privirea spre ea. Își întoarse palmele spre tavan și încercă să facă ceva, însă nu se întâmplă nimic. O privi iar, lipsit de emoție.

   — Ce ai făcut? șopti.

   Rhoda își înghiți nodul din gât. Îi luă mâinile în ale sale și îi sărută degetele, chiar deasupra unghiilor ce rămăseseră negre.

   Cazimir nu arăta deloc fericit. Rhoda rămase cu buzele lipite de pielea lui, încercând să ignore modul îi care ochii i se întunecaseră.

   Păreau goi. Îngrijorați. Ca și cum faptul că magia neagră nu îi mai era în sânge nu fusese tot ceea ce își dorise timp de șase veacuri.

   Ca și cum nu mai era nimic fără ea.